
Foto: Ionel Onofraș

M-am
trezit, într-o dimineață, că oftez a bucurie dulce amară. Nu știți cum
e? Nu te lasă inima să-ți muți gândul de la ce te tulbură și trage după
ea oftatul acela ca și când e un ac cu ață care nu coase nimic, ci doar
împunge, în gol, trăiri știute. Bucuria se împletea în firul acela
pentru că o visasem pe buna mea cu glas de domnișoară. Nu o visasem de
ani, iar mintea și inima s-au strâns într-un loc cât să facă zgomot și
să lase oftatul acela slobod, iar eu sa mă liniștesc, mai apoi.
De câte ori am visat-o pe mamaia mea, după ce pământul acela cleios de Bărăgan s-a așezat peste ea, era tânără și pleca la plimbare. Îmbrăcată în roșu cărămiziu, cu geanta pe umăr, se ducea la Brașov, la fete. Fetele ei eram noi, mama și cele două nepoate. Nici după moarte nu ne lăsa de capul nostru, că poate nu știm cum să ieșim singure din necaz. Așa că își punea geanta pe umăr, haine de oraș, basmaua o lega la gât, să o poată înnoda sub bărbie, la nevoie, și dusă era, în visul meu, pe șușeaua noastră colbuită. Băteau palmele sufletului de bucurie că-mi văd, din nou, bunica tânără. Când mă trezeam, jur că simțeam miros de leuștean și colonie ieftină, de albastrele, iar ochii mei deveneau mărgele înlăcrimate.
În visul de care vă vorbesc, însă, mamaia era mamaie. Una ajunsă la șaptezeci de ani. Ultimii ei ani. Cu șorțul peste capotul de deftină care ascundea cămășuța de pânză albă, scurtă, care-i dezvelea pulpele cărnoase, aș fi jurat c-o văd aievea. Basmaua era pusă ușor strâmb, fără nicio urmă c-ar fi avut nevoie de oglindă, căci pentru ea altele erau oglinzile necesare. Oglinzile sufletului.
Stătea pe-o bancă, de după o casă, cu tanti Lenuța lui Nănele, cea mai aprigă și mai înțeleaptă femeie din neamul femeilor mele din Cotu-Ciorii, femei care ar fi rușinat și amazoanele la câte au știut ele a face și desface în viața lor.
Eu căutam altă casă, a lui Direa, flăcăul tomnatic, chiar dacă e însurat de mult cu Nina, altă forță a naturii, tot așa i-a rămas renumele.
Direa are o voce de zici că e sugrumată de-o menghină neștiută, cât să-l lase unic și de neconfundat:
-Mânca-o-ar, nenicu, pe ea, de fată frumoasă!, spunea, mai mult în barbă, și zâmbeai a bună ziua, doar auzindu-l. Nepot îi era lui tanti Lenuța. Îi este, că amândoi trăiesc, casă lângă casă, și poveste în poveste.
Dar cum căutam eu gardul lui Direa, m-am pomenit pe poarta greșită, pe o alee gri, pe care nu o recunoșteam, iar după colțul casei, cele două mândreți ale copilăriei mele, mai ales, se uitau nedumerite la mine:
-Unde te grăbești, Adriană!, le-am auzit eu vocile care mă purtau în nouă ceruri de bucurie.
Chiar așa, unde mă grăbeam? Căci vedeți voi, noaptea se termina, o pisică mieuna a jale, un cățel lătra la soare, inima mea bătea a duminică, iar visul mi se termina brusc, fără să le fi putut răspunde, în oftatul acela pe care l-am dus și iar dus, fără să am vreo soluție. Unde mă grăbeam, căci viața, acum, are alte dimensiuni în care mă pierd ori rătăcesc, câteodată, și unde nu vreau mereu să fiu, căci nu mai înțeleg multe, nici oameni necunoscuți sau apropiați, nici lucruri, nici idei?!
Uneori, nu mai am nici măcar sentimentul că cei care mă iubesc, chiar o fac, căci ciudate le sunt alegerile, iar eu, în acele momente, parcă aș vrea să opresc timpul, nu să mă grăbesc prin el.
-E bine tanti Lenuța, mamă?, o întreb eu pe-a mea măicuță, știind că femeia aceasta încercată de vremuri abia de a învins un episod greu din foiletonul vieții ei.
-E bine, mamă, pe cât se poate, dar de ce mă întrebi, așa de dimineață?
-Ei, mamă, azi noapte, mamaia și-a făcut popas lângă ea, pe bancă, și mi-a fost teamă, o clipă!
În satul meu, femeile neamului meu, chiar dacă suntem înrudiți doar cu apartenența la un loc binecuvântat, au lăsat copilăria noastră în amintiri și și-au așezat anii în grinzile cu vechime. Și-au scrijelit acolo numele și anii, să nu le uităm. Poți vedea acele litere și cifre doar dac-ai codul potrivit, cât să se deschidă, în tine, filele unor cărți nemuritoare, ascunse, acolo, pe grinzile sufletului.
De data aceasta, Ioana, Tinca, Rada, Manda, Mia, Lenuța, Tudora, Didina ori Sofica mi-au făcut cu mâna de pe-o băncuță a visului. Iar oftatul acesta de drag și dor îl mai păstrez o vreme, până când, poate, buna mea cu glas de domnișoară își va îmbrăca, din nou, în visul meu, costumul roșu cărămiziu, își va pune geanta pe umăr, își va lăsa părul neatins de basma, și va pleca spre fetele ei să facă ordine acolo unde ele nu pot ori nu știu.
Și iar îmi miroase a colonie ieftină de albăstrele, dar sunt fericită că știu codul pentru a descifra nume și ani de pe grinzile neamului meu.
Să vi-l spun?
De câte ori am visat-o pe mamaia mea, după ce pământul acela cleios de Bărăgan s-a așezat peste ea, era tânără și pleca la plimbare. Îmbrăcată în roșu cărămiziu, cu geanta pe umăr, se ducea la Brașov, la fete. Fetele ei eram noi, mama și cele două nepoate. Nici după moarte nu ne lăsa de capul nostru, că poate nu știm cum să ieșim singure din necaz. Așa că își punea geanta pe umăr, haine de oraș, basmaua o lega la gât, să o poată înnoda sub bărbie, la nevoie, și dusă era, în visul meu, pe șușeaua noastră colbuită. Băteau palmele sufletului de bucurie că-mi văd, din nou, bunica tânără. Când mă trezeam, jur că simțeam miros de leuștean și colonie ieftină, de albastrele, iar ochii mei deveneau mărgele înlăcrimate.
În visul de care vă vorbesc, însă, mamaia era mamaie. Una ajunsă la șaptezeci de ani. Ultimii ei ani. Cu șorțul peste capotul de deftină care ascundea cămășuța de pânză albă, scurtă, care-i dezvelea pulpele cărnoase, aș fi jurat c-o văd aievea. Basmaua era pusă ușor strâmb, fără nicio urmă c-ar fi avut nevoie de oglindă, căci pentru ea altele erau oglinzile necesare. Oglinzile sufletului.
Stătea pe-o bancă, de după o casă, cu tanti Lenuța lui Nănele, cea mai aprigă și mai înțeleaptă femeie din neamul femeilor mele din Cotu-Ciorii, femei care ar fi rușinat și amazoanele la câte au știut ele a face și desface în viața lor.
Eu căutam altă casă, a lui Direa, flăcăul tomnatic, chiar dacă e însurat de mult cu Nina, altă forță a naturii, tot așa i-a rămas renumele.
Direa are o voce de zici că e sugrumată de-o menghină neștiută, cât să-l lase unic și de neconfundat:
-Mânca-o-ar, nenicu, pe ea, de fată frumoasă!, spunea, mai mult în barbă, și zâmbeai a bună ziua, doar auzindu-l. Nepot îi era lui tanti Lenuța. Îi este, că amândoi trăiesc, casă lângă casă, și poveste în poveste.
Dar cum căutam eu gardul lui Direa, m-am pomenit pe poarta greșită, pe o alee gri, pe care nu o recunoșteam, iar după colțul casei, cele două mândreți ale copilăriei mele, mai ales, se uitau nedumerite la mine:
-Unde te grăbești, Adriană!, le-am auzit eu vocile care mă purtau în nouă ceruri de bucurie.
Chiar așa, unde mă grăbeam? Căci vedeți voi, noaptea se termina, o pisică mieuna a jale, un cățel lătra la soare, inima mea bătea a duminică, iar visul mi se termina brusc, fără să le fi putut răspunde, în oftatul acela pe care l-am dus și iar dus, fără să am vreo soluție. Unde mă grăbeam, căci viața, acum, are alte dimensiuni în care mă pierd ori rătăcesc, câteodată, și unde nu vreau mereu să fiu, căci nu mai înțeleg multe, nici oameni necunoscuți sau apropiați, nici lucruri, nici idei?!
Uneori, nu mai am nici măcar sentimentul că cei care mă iubesc, chiar o fac, căci ciudate le sunt alegerile, iar eu, în acele momente, parcă aș vrea să opresc timpul, nu să mă grăbesc prin el.
-E bine tanti Lenuța, mamă?, o întreb eu pe-a mea măicuță, știind că femeia aceasta încercată de vremuri abia de a învins un episod greu din foiletonul vieții ei.
-E bine, mamă, pe cât se poate, dar de ce mă întrebi, așa de dimineață?
-Ei, mamă, azi noapte, mamaia și-a făcut popas lângă ea, pe bancă, și mi-a fost teamă, o clipă!
În satul meu, femeile neamului meu, chiar dacă suntem înrudiți doar cu apartenența la un loc binecuvântat, au lăsat copilăria noastră în amintiri și și-au așezat anii în grinzile cu vechime. Și-au scrijelit acolo numele și anii, să nu le uităm. Poți vedea acele litere și cifre doar dac-ai codul potrivit, cât să se deschidă, în tine, filele unor cărți nemuritoare, ascunse, acolo, pe grinzile sufletului.
De data aceasta, Ioana, Tinca, Rada, Manda, Mia, Lenuța, Tudora, Didina ori Sofica mi-au făcut cu mâna de pe-o băncuță a visului. Iar oftatul acesta de drag și dor îl mai păstrez o vreme, până când, poate, buna mea cu glas de domnișoară își va îmbrăca, din nou, în visul meu, costumul roșu cărămiziu, își va pune geanta pe umăr, își va lăsa părul neatins de basma, și va pleca spre fetele ei să facă ordine acolo unde ele nu pot ori nu știu.
Și iar îmi miroase a colonie ieftină de albăstrele, dar sunt fericită că știu codul pentru a descifra nume și ani de pe grinzile neamului meu.
Să vi-l spun?
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Acum am descoperit și eu articolul. Mult mai uniți erau oamenii în lumea de la țară pe care ne-ați arătat-o, nu cred că se putea lesne simți omul singur acolo. Iar faptul că o visați pe bunica tânără are și el mult sens - există o viață după moarte, la sfârșitul acestei lumi toți vom învia și în viața viitoare NU mai există bătrânețe! Pentru cei mântuiți, nici moarte sufletească!
Sărbători de Paști luminate vă urez!