Cu ani în urmă, pe când Marin Sorescu era ministrul culturii, m-a surpins o afirmație a poetului într-un interviu care pe moment mi s-a părut un joc de cuvinte tipic sorescian, o ironie politico-metafizică: „Ministerul culturii este și un mister al culturii”. Nu știu cine lua interviul (televizat), cred că de fapt era un răspuns dat unui jurnalist pe holul parlamentului, dar cuvintele acestea mi-au rămas în minte până azi, parcă spre a amplifica taina Ministerului Culturii și Identității Naționale de astăzi. 

Tot omul știe că în domeniul culturii, chiar și într-o societate deschisă și transparentă ca aceea în care trăim azi, cel puțin creația și viața creatorului sunt învăluite sau se învăluie în mister la un nivel sau altul. Dar dacă stau bine să mă gândesc, și în sfera identității putem vorbi despre un nivel „tainic”, din moment ce acest concept este foarte greu de pus în definiții. Așa încât, deduc de aici că și ziua de 15 ianuarie ar putea fi numită „Ziua culturii și identității naționale”. Fiindcă Mihai Eminescu le simbolizează pe amândouă și acest lucru este limpede arătat în scrierile lui Constantin Noica pe marginea caietelor și poeziei eminesciene. 

Pledând pentru restituirea facsimilată a Caietelor eminesciene care ar fi permis unui public cât mai larg să aibă  acces la acest model de dăruire erudită prin care talentul și inspirația sunt șlefuite până la perfecțiune, Noica vorbește (și pe această  cale) despre înființarea în cultură: „Nu doar poeți romantici și visători, ci învățați, gânditori, oameni de știință, conștiințe pot naște și crește sub exemplul de pasiune pentru cultură al lui Eminescu” (Constantin Noica, „O imagine a pietății față de cultură”, în Introducere la miracolul eminescian, Humanitas, 1992, p. 14). Reconstituirea fotografică a acestei „imagini a pietății față de cultură” ce rămâne, tulburătoare, ca urmă vie a mâinii care a scris, ar fi demnă, după  ultimul mare gânditor român, să stea în locul nefăcutelor „statui a lui Eminescu pe gustul tuturor”, al unei catedre „Eminescu” la Universitate, al unui anuar sau al unei reviste care să‐i poarte numele. Aici „E o altă întâlnire cu poezia, după cum e o altă întîlnire cu gândul filozofic. Ceva neverosimil, ca viața, ca miracolul creației, îți stă înainte, în mijlocul molozului și mizeriei de a fi om” (Constantin Noica, „Facsimilați «Caietele lui Eminescu»!”, op. cit., p. 11). Aici  ‐  continuăm cu gândul lui Noica dintr‐un alt studiu ‐ se arată  că  poetul „știe să gândească filosofic și știe să vorbească românește”, de aceea și creează  termeni precum „infinire”  și „nefinire” (sau, în altă  parte, „troienire”), pe lângă  existenții deja „infinit”, „infinitate”, „nemărginire” (Constantin Noica, „Infinit și infinire la Eminescu”, op.cit., p. 306). Mai mult decât atât, arată Noica parafrazându‐l pe Eminescu însuși din manuscrisul 2285 din Caiete, de aici reiese că  poezia nu este o simplă  „învrednicire” ci, este, cumva, și „explozia unei acumulări” prin cultură, „o experiență  a cuvântului din toate limbile mari, ca  și una a cuvântului din limba noastră; una a gândului din mai toate filozofiile; una a fanteziei din mai toate lumile pământului și cerului”. 

Am avut deseori impresia (căreia această lectură a lui Noica îi poate da o expresie) că marii poeți au început de la revelația individualului ce‐și caută determinațiile prin care poate fi cuprins în general, a faptului unic  și miraculos de a te afla la un moment dat în lume, ca altceva decât alții  și altceva decât universul însuși (iată o posibilă definiție a identității), și încercând să comunice această „revelație”, au descoperit limitele propriului limbaj. 

Incapabili să exprime ceva cu precizie, chiar  și întâmplările cele mai elementare ale omului, nemaivorbind de idei, poeții au găsit expresii cât se poate de inexacte, dar s‐a descoperit că  tocmai în această  ambiguitate stă  adevărul poeziei, de vreme ce obiectele, așa cum sunt descrise de ea, sunt în afara lumii prinse în limbajul  științific, logic sau filosofic. În ciuda acestei imprecizii, totuși numai un astfel de limbaj individual ne menține în preajma misterului ființei. Celelalte, nu‐i așa, ca să folosim o „platitudine” moștenită de la un filosof‐poet, discreditată ca gen de Noica însuși atunci când se aplică citării „locurilor comune” din Eminescu, „distrug corola de minuni”.  

 

Așadar nu‐i putem pretinde unei poezii adevărul și atunci, poate, nu trebuie să așteptăm de la ea nici o definiție a ființei, cel puțin în sens tradițional. Ei îi stă bine în ambiguitate, expresivitate, emotivitate, sugestie, deschidere, onirism, alambicare simbolistă a percepțiilor de toate felurile, joc iregular, adică exercitându‐și funcțiile mandatului poeticrată în măsura în care este creat. Așa numita „lume a poetului” este adevărată chiar de acesta, adică îndeplinește criteriul originalității și nu are nevoie de comparația imaginilor ce produc efecte artistice cu ceva din afară, ca să se vadă dacă‐i este adecvată  și fidelă. Lumile poeților se înființează prin rostire și scriere, iar noi avem acces la ele, le conștientizăm, prin intermediul limbajului poetic ce deschide neașteptate posibilități de a fi. Altfel spus, precum Lorenzo Renzi, de exemplu, „Poetul se joacă cu limba și aceasta îl trădează și îl face să pună în cuvinte ceea ce nici măcar el nu știe. Acest depozit inconștient este o sursă de puternică sugestie poetică” (Lorenzo Renzi, Cum se citește poezia, Editura Pontica, 2000, p. 27). 

Dar la Eminescu lucrurile nu stau chiar așa, „inconștient lingvistic” (Lacan), sau dispuse după niște „structuri subliminale” (Jakobson),  și, evident, nici nu se reduc la o analiză psihanalitică sau structurală: „(...) Când cuvintele singure, duse chiar până la marginile lor și trecute în nemargini de gândire, nu‐i sînt de ajutor spre a exprima imposibilul, atunci el trimite la nemarginile lor formele gramaticale din vorbire. (...) La urma urmei, ce‐ți trebuie ca să poți da nume de negrăitului? O simplă libertate, aproape un joc al gândului și cuvântului cu ele însele. Dar nu se joacă  decât cel care s‐a «împătimit» în ele, până la a deveni din supus al lor, stăpân” (Constantin Noica, „Margini și nemargini ale limbii”, op.cit., pp. 142). După  cum demonstrează Constantin Noica prin toate rândurile scrise despre Eminescu, deși poate nu  și‐a    propus acest lucru, toate funcțiile limbajului poetic pe care le‐am enumerat succint și care se adaugă, după caz, altor funcții ale limbajului (conotativă, factică, referențială, metalingvistică) primesc  și mai multe conotații, dacă  sunt alimentate filosofic, creându‐se astfel nesfârșite posibilități de receptare  și interpretare, de proiectare a textului poetic dincolo de el însuși.                                                             

Poezia lui Eminescu întemeiază „lumi” originale, dar pentru creația lui nu este mai puțin important nivelul receptării individuale, unde, de asemenea întemeiază, regăsindu‐și esența de „ctitorie a Ființei împlinită  cu ajutorul cuvântului” (Heidegger, „Limba în poem” în Originea operei de artă, Editura Univers, 1983, p. 200). Întâlnirea dintre „făptura individuală” a cititorului și forma individuală a poeziei poate fi o intuiție a identității. Atunci când încă nu și‐a găsit propriile cuvinte pentru a numi stări interioare, sau dimpotrivă, după ce le‐a epuizat, cred că orice cunoscător și vorbitor de română, dotat cu o sensibilitate normală și cu o cultură medie suferă în cuvintele lui Eminescu, iubește în cuvintele lui, speră, gândește istoria și politica - și numai ironia postmodernă stoarce doar ridicolul dintr‐o astfel de înaltă situare existențială. Sau, cel puțin, poezia lui Eminescu este capabilă să aducă în câmpul conștiinței „intuiții” metafizice, căci aici nu este vorba numai de forța ontologică a cuvintelor și expresiilor de a face lumea în sens virtual, „lumea poetului”, „universul lui liric”, sau regiuni privilegiate în care locuiește gândul, într‐o „lume ca nelumea”, așadar o utopie lirică. Nu este vorba pur și simplu numai de întemeierea limbii naționale. Cred că odată cu Eminescu se constituie și eul receptor autentic, ca eu liric, în sensul scoaterii acestuia la suprafață, al conștientizării adâncurilor proprii, al descoperirii sinelui drept coardă a unei lire universale cu un rost inconfundabil în simfonia lumii. În studiile consacrate poetului, Noica le arată românilor cam de unde ar trebui să pornească  fiecare pentru a afla că  există, cu toată  greutatea ontologică  pe care o trage după  el acest cuvânt. Poetul cel „treaz”, neîmbătat romantic (de „farmecul dureros”), îi apare lui Noica drept un „semădău”, după expresia poetului însuși, „un om care dă  seama de lucruri”, de marginile  și „nemarginile” limbii, altfel spus conștientizează limitele limbajului odată cu revelația faptului de a fi sau a nu fi, tocmai când limba „se lovește de pragurile ei”, la impactul cu absolutul și moartea. 

Dacă definirea identității individuale sau colective este indisolubil legată de cultura proprie indivizilor și comunităților, reciproc, șansa unei culturi de a exista și de a se impune este aceea de a fi expresia unei identități bine afirmate și recunoscute, cu atât mai mult într-o epocă de transformări și tranziții care oferă toate datele unei schimbări de paradigmă. Iar opera eminesciană rămâne un reper cultural și identitar românesc.