Foto de Cristian Chirita via Wikimedia
Există momente în viată când omul devine animal. Chiar mai rău decât jivinele cele mai feroce. Dar, există și clipe în care simți exact ceea ce simte fiara sălbatică. Frica teribilă de om ca dușman, groaza de a fi vânat și hăcuit, într-un cuvânt, ceea ce pățeau antiunioniștii americani judecați de șeriful Lynch. Asta mi s-a întâmplat mie în data de 19 februarie 1990. Este pentru prima oară când pun pe hârtie aceste lucruri și chiar nu știu de ce o fac.
Probabil, pentru că am observat de-a lungul anilor că nimeni nu a povestit absolut nimic despre teribila represiune care a urmat zilei de 18 februarie, atunci când manifestanți anti-FSN au intrat cu forța în sediul Guvernului, l-au prins pe vice-prim-ministrul Gelu Voican-Voiculescu în sediu și, în final, au vrut să-l arunce de la balcon pe treptele de la intrarea principală. Cam ceea ce au făcut fanaticii catolici cu amiralul Coligny în timpul nopții Sfântului Bartolomeu. Cu două diferențe. Nici Gelu Voican nu avea anvergura lui Coligny, nici revoluționarii noștri nu erau atât de porniți încât să ajungă până la crimă.
Scurt remember
Ziua de 18 februarie a picat într-o duminică și, cum în București avântul revoluționar post-decembrist încă nu se stinsese, m-am gândit că nu ar fi rău să mă duc să scandez în Piața Victoriei împotriva puterii neo-comuniste care, consideram eu, furase idealurile revoluției. Zis și făcut. Am purces la drum cam pe la prânz și, cam în jurul orei 13:00, am ajuns în piață. Acolo, cam 2-3.000 persoane scandau lozinci anti-FSN și anti-Iliescu. La un moment dat, cordonul firav de polițiști care apăra sediul executivului a fost forțat și, cred eu, cam 100 sau maximum 200 persoane au pătruns înăuntru. Am rămas afară și am fost martor la momentul balconului și, sincer să fiu, chiar am crezut că lumea îl va arunca pe Voican peste balcon, cu atât mai mult cu cât mi-aduc aminte că ocupa un loc de frunte în topul antipatiilor post-revoluționare. Evident, cred că a fost și molestat de participanții la miting, dar nu aș putea spune cât de grav. Oricum, suficient cât să nu fie nevoie de nicio internare și să am onoarea să-l văd îndeaproape a doua zi, după cum vă voi povesti în continuare. Precizez că insist asupra momentelor pe care le-am trăit personal și de care-mi aduc și acum aminte.
Într-un final, un corp de parașutiști chemat în ajutor a blocat clădirea, iar trupe de comando au intrat înăuntru pentru a-i vâna pe cei care intraseră, totuși, ilegal, într-o clădire guvernamentală. Din păcate, și asta o spun din punctul meu de vedere, care doream plecarea acelor oameni de la putere, cei aflați în sediu au fost arestați cu toții și duși la Jilava. Așa a luat sfârșit mini-puciul din data de 18 februarie. M-am dus furios acasă și m-am gândit că am fost laș pentru că nu am intervenit în favoarea arestaților, dar gândul că aș fi putut avea o soartă similară m-a făcut să consider că am procedat corect.
Mineriada de pe 19 februarie
Alertați de obediența televiunii, care a prezentat evenimentele ca pe o lovitură de stat legionară, mii de mineri au venit din Valea Jiului, au bătut pe oricine au întâlnit în drumul lor către Guvern și s-au instalat acolo. Din fericire, au fost repede convinși să plece acasă, deoarece pericolul fusese înlăturat. Din nefericire, pe de altă parte, tot în jurul prânzului, îmi vine ideea stupidă de a mă duce din nou în Piața Victoriei. Plec de la jobul pe care îl aveam la Calea Ferată și ajung în piață, unde sute de persoane și agitatori profesioniști discutau în contradictoriu. În plus, am remarcat că sediul Guvernului era înconjurat de TAB-uri ale Armatei pe care stăteau soldați înarmați cu Kalașnikovuri. Erau liniștiți, fumau și păreau chiar ușor amuzați. Până la urmă, enervat de ceea ce auzeam în juru-mi, cum că Rațiu ar fi plătit sute de dolari participanților la mitingul neautorizat la care participasem și eu cu o zi înainte, mă amestec în câteva dialoguri și, la un moment dat, simt că cineva îmi prinde mâinile la spate și-mi zice "Ia hai să vedem cine ești tu, măi, țâcă!" Până la cordonul de TAB-uri am încasat câteva flegme și ghionturi proletare, după care am fost urcat cu forța pe un TAB și trecut... dincolo! Atunci am simțit că mi se înmoaie picioarele și o groază animalică m-a dus în pragul leșinului. Cei doi civili care mă reținuseră au încercat să mă mai anime un pic cu niște vorbe de genul "Dacă n-ai făcut nimic, n-are de ce să-ți fie frică..."
Dar, având în vedere că fusesem în piață cu o zi înainte, eu mă consideram vinovat și mă și vedeam deja aruncat după gratii. Una peste alta,am ajuns în camera unde inclusiv astăzi au loc negocierile cu sindicatele, o sală uriașă cu o masă lungă și jilțuri cu spătare înalte în jurul ei, unde am fost abandonat. De fiecare dată când revăd acea cameră... Rotindu-mi privirea, am văzut că mai erau câteva zeci de persoane arestate (reținute, în fine, pentru mine tot aia era) și doi polițiști în uniformă. Un EL și o EA. Așa s-a încheiat prima parte a sperieturii de care vă vorbeam la începutul articolului.
Interogatoriul
Mi s-a pus o hârtie în față și mi s-a cerut să spun ce făcusem cu o zi înainte și să precizez numele martorilor care pot confirma prezența mea într-un loc sau altul. Ei bine, eu, de bine, de rău, chiar fusesem în piață. Dar, lângă mine erau unii care fuseseră ridicați chiar din gura metroului. Era o doamnă, mai în vârstă, care avea niște plase de rafie cu mâncare pentru fiica ei, care era studentă la Universitate. Biata femeie, care era din provincie, greșise stația și uite-așa a a fost arestată de agenții civili și dusă sus, în Guvern. Mai era unul care era șchiop, sărmanul, mergea în cârje și care, după spusele lui, trebuia să ajungă la Spitalul Universitar, unde era programat pentru consultație. Erau, însă, și unii care fuseseră la miting și ne-am recunoscut reciproc. Dar, repet, toți care eram acolo și care fuseserăm efectiv în piață, ne mulțumiserăm doar să scandăm lozinci. Totuși, în comparație cu bâtrânica și cu șchiopul, eram vinovat. Problemă kafkiană...
În plus, mi-am adus aminte de teoria care spune că asasinul se întoarce mereu la locul faptei. Chiar atât de prost fusesem? Tocmai eu, care eram mare amator de romane polițiste? Și pe urmă, ce să scriu în declarație? Că am fost plecat din București? Și ce martori să invoc? Pe de altă parte, dacă fusesem filmat și aveau imagini cu mine? Nu era mai bine să recunosc? Da, dar dacă recunosc și-l invoc pe amicul meu drept martor al pasivității mele, nu cumva îl bag și pe el în găleată? În final, anticipez puțin, mi-am dat seama că nici nu conta ce scriam în fițuica noastră. Soarta noastră fusese decisă. Și, până la urmă, totul ținea de număr.
Doamna, groapa și numărul fatidic
După vreo două ore, intră înăuntru un soldat în termen și, văzând el că la intrare sunt mai mulți puștani speriați, face un gest de senzație și ne spune că, orice-ar fi, să nu ieșim din acea cameră. "Pe culoare sunt soldați unul și unul, așezați pe două rânduri. Dacă vreți la toaletă, va trebui să treceți printre ei. Din păcate, ei nu știu dacă sunteți vinovați sau nu, asta o știți doar Dvs. Dar, în schimb, o să vă lovească până o să vă deșeleze cu paturile armelor și o să vă scoată dinții din gură cu bocancii. Vreo doi au pățit-o până acum. Înțelegeți-i și pe ei. Sunt nervoși, au făcut planton din cauza evenimentelor de ieri, așa că vor căuta să își verse nervii pe cineva. Repet, nu ieșiți din camera asta sub niciun motiv!” Asta am și făcut.
Pe urmă, m-am auzit strigat. M-am dus și m-am așezat în fața unei femei, care purta uniforma pe umeri, aruncată neglijent. Celalalt, și-o scosese de-a binelea și, după respectul cu care îi vorbeau ceilalțti, am dedus că are alt grad, superior, evident, și că este orice, numai polițist nu. În fine, tipa mi-a zâmbit și mi-a spus că nu mi se va întâmpla nimic rău dacă, evident, pot dovedi că sunt nevinovat. Am încercat o glumă și i-am spus că, din câte știu eu, trebuie ca ei să-mi dovedească vinovăția, nu eu nevinovăția. S-a uitat lung la mine și mi-a spus ceva de genul "D-le, acesta nu este un tribunal. Viețile voastre și viitorul vostru atârnă de un fir de păr. Depindeți de mine și mi-e frică rău de tot de acest lucru. Nimeni de aici nu arată a asasin și nu aș vrea să fac vreo greșeală. Deci, spuneți adevărul, îl vom verifica și, dacă se confirmă, sunteți liber. Dar, nu aveți dreptul să sunați pe nimeni ca să spuneți unde sunteți." Tare, este?
Pe urmă, după ce am recunoscut că am fost în piață și că am un martor care poate confirma că am fost pașnic, m-am dus la geam și am văzut ABI-uri în care erau urcați civili arestați înaintea noastră și care erau duși la Jilava, după cum am aflat ulterior. De fapt, d-ra plutonier s-a înșelat. Ea a fost sinceră atunci când ne-a spus ce ne-a spus, dar ea era băgată la înaintare. Norocul nostru a fost altul. Pur și simplu, băieții aveau deja numărul de suspecți arestați, nu mai era nevoie de alții. Puteau fabrica vinovații și, oricum, cu certitudine, cei arestați cu o zi înainte chiar erau vinovați. Bine, vinovați în condițiile legilor de atunci și de acum, dar nevinovați din punctul meu de vedere, un voinic luptător pentru o cauză nobilă. La câteva luni distanță, mă duc mult în viitor și o fac brusc, revăd procesul lui Ceaușescu. În plus, în premieră, se prezintă imagini de la așa-zisa înmormântare. Ei bine, pe marginea gropii, pe cine credeți că văd și recunosc? Pe Gelu Voican, care o ținea protectiv de umeri pe d-ra plutonier care mă anchetase cu câteva luni de zile înainte. Interesându-mă ulterior am aflat că o chema Cerasela Demetrescu, s-a cunoscut cu Voican în zilele Revoluției, ea fiind o revoluționară autentică, după care a plecat în Italia la CM 1990 și a rămas acolo. Și totuși, Cerasela Demetrescu tot ne-a ajutat cu ceva. Să vă explic cum.
Cherchez la femme
Cum vă spuneam, deși o dorea sincer, Cerasela nu ne-ar fi scăpat din ghearele zbirilor. Ne-a salvat prin faptul că nu am părăsit camera și am rămas mereu lângă ea, ca niște pui ieșiți din găoace în jurul cloșcăi. Fiind cine era, adică prietena lui Voican, băieții cu ochi albaștri nu ne-au putut aplica o corecție cerută, se pare, de undeva de sus. Văzând ei că nu iese nimeni la baie și că nu pot călca în picioare pe careva, trimiteau pe câte un tont care îi șoptea mereu ceva la ureche Ceraselei. Aceasta a izbucnit nervos și i-a spus tontului nr. 4 că "Nu, atâta timp cât sunt eu aici, nici să nu îndrăzniți! Vă reclam și vă înfund pe toți!" Atunci mi-am dat seama despre ce era vorba. I se cerea să închidă ochii sau să părăsească imediat camera. Evident, pentru a intra plutonul de execuție. Nu cu armele, ci cu bastoanele, cu pumnii și cu picioarele. De aici, din acest colț de pagină, după 25 ani de tăcere, îi mulțumesc că nu și-a pierdut dramul de umanitate și, deși servea regimul, s-a opus mutilării unor oameni de dragul distracției sau al răzbunării. Faptul că eu și alți 20 am rămas întregi i se datorează și poate, într-o bună zi, dacă o voi întâlni, îi voi transmite personal gratitudinea mea. Dar, după cum vă spuneam, nu i-a salvat pe toți și nici nu avea cum s-o facă.
O barbă a la Moș Gerilă
Văzând ei că nu pot trece peste voința Ceraselei și nici nu se pot dispensa de ea, ne-au lăsat în pace. Am petrecut câteva ore cât de cât ok, ni s-au adus niște pahare cu apă sau cafea. Cafeaua era rece, nu era îndulcită, dar era de calitate. Mai era o camera adiacentă în care se afla un pian, iar cineva dintre noi a început să cânte. Le avea cu clapele, ca să zic așa, chiar d-ra plutonier i-a zâmbit și i-a spus că poate să cânte liniștit la pian în continuare. Se înserase bine de tot și, la un moment dat, cine credeți că intră pe ușă? Ați ghicit, marele Gelu Voican în persoană. Admit că a vorbit politicos cu noi și ne-a spus că ne va privi pe fiecare dintre noi în față pentru a certifica și oficial faptul că nu am fost participanți la ceea ce s-a întamplat. Atunci, mi s-a făcut puțin frică. Îmi bătea inima ca o tobă. "Dacă i se pare lu' ăsta că m-a văzut? Ar fi cuvântul meu contra cuvântului lui... Egalitate între oameni? Ei aș! Pe cine o să creadă Procuratura? Pe mine sau pe el?" Din fericire, nu a recunoscut pe nimeni și ni s-a spus că, deocamdată cel puțin, vom fi eliberați. Când m-am uitat în cameră pentru ultima oară, d-ra Demetrescu dispăruse. Se făcuse nevăzută. Eu nu aveam decât barba lui Voican în fața ochilor, îmi chiorăiau mațele de foame și nu doream decât să plec acasă. Atunci, însă, exact la sfârșit, s-a consumat și ultima parte a trilogiei groazei. Apare un locotenent care cere unui pluton de soldați să ne escorteze afară și să se asigure că părăsim vii clădirea. "Caporale, îl mai aud zicând. Răspunzi pentru ei. Sunt nevinovați, ai mare grijă să nu se ia cineva de ei. E toată APACA afară!" Abia atunci mi-am dat seama care era sursa vuietului continuu pe care-l auzisem toată seara. Piața fusese ocupată de contramanifestanți care cereau insistent ca vinovații, aflați în clădire sub protecția armatei, li se zisese lor, să le fie predați spre dreapta lor judecată. Îmi vine să râd cinic scriind aceste lucruri,așa că mă opresc puțin pentru a reintra în atmosfera de atunci.
Tabloul ireal
Atunci am înțeles ce înseamnă ura. Ura primară, dorința de a ucide, de a mușca din celălalt, de a-l transforma într-o masă însângerată. Oameni buni, deși ne-au scos printr-o portiță laterală, câteva sute de perechi de ochi injectați de sânge ne-au înconjurat și au început să strige. "Veniți, oameni buni, ei sunt criminalii, legionarii, țărăniștii etc. Vor să-l dea jos pe Iliescu și să-i pună pe ciocoi în funcții etc etc etc." Nu garantez că au fost exact acestea cuvintele, dar tot cam pe acolo. Vă dați seama, ne-am lipit de soldați imediat. "Nu ne dați pe mâna lor, ne vor omorî. O să ne rupă în bucăți de vii". Imaginați-vă că le era frică și lor, cu toate că erau înarmați. Pe urmă, caporalul a încercat să negocieze cu ei. "Sunt nevinovați, de-aia le-am dat drumul. Dați-vă la o parte!" Ce să se mai dea la o parte, eram înconjurați din toate părțile de femei isterice, care deja întindeau mâinile peste umerii soldaților, încercând să ne tragă afară din cercul de protecție. Militarii au început să ezite, i-am simți că nădușesc de teamă, eu eram înnebunit de frică, nu mai raționam aproape deloc. Până la urmă, caporalul a strigat cu glas tare. "Feriți prizonierii sau tragem!"
Când au văzut PM-urile îndreptate către ei, bestiile acelea umane au făcut un pas înapoi. Așa am ajuns până la metrou, intrarea dinspre Herăstrău. Acolo, pe peronul de la începutul scărilor, ni s-a făcut o scurtă informare. Tot căprarul dixit. "Băieți, doamnelor, v-am adus până aici. Când vă fac semn, fugiți." Ce se întâmplase, de fapt? Deși au micșorat presiunea, grupul de descreierați venise după noi. Am auzit ca prin vis comanda "Acuuuuuuum!!!!", eu și toți ceilalți am țâșnit pe scări, am coborât câte patru trepte deodată, totul se petrecea ca într-un coșmar, nu auzeam nimic și nu puteam vorbi, doar fugeam din instinct pur. Am trecut fără să introduc fisa, mi-am continuat fuga dementă, am simțit că se află un metrou în stație, am intrat ca un nebun înăuntru în timp ce ușile se închideau și am văzut abia atunci cum se scurgea șuvoiul uman aducător de moarte în spatele meu. Parcă era un fluviu care se revărsa pe scări. După câteva secunde interminabile metroul a pornit către libertate și, deși am avut impresia că toți îmi voiau capul, m-am gândit adesea că nu eram singura țintă. Oare ce s-a întâmplat cu ceilalți? În România Liberă de a doua zi am aflat că "zeci de oameni au fost arestați de Armată, lucru total ilegal, duși la Jilava unde au fost bătuți sistematic și mușcați de câini lup. Autoritățile neagă vehement acest lucru. Avem declarații de la martori, dar aceștia și-au retras depozițiile și nu vor să meargă mai departe".
Este tot ceea ce a transpirat în presă despre ziua în care am fost atât de aproape de moarte. Nici măcar în zilele revoluției nu am fost atât de aproape. Să mori înecat și sfârtecat într-un ocean de ură primară și feroce. Oare chiar atât de răi pot fi oamenii? În special atunci când interacționează cu ceea ce înțeleg ei prin dușman? N-am putut dormi luni de zile după aceste evenimente. Am avut coșmaruri și mi se părea că acele 12 ore petrecute în Guvern au durat fie o secundă, fie 10 vieți. Și totuși, trei oameni nu și-au pierdut calitatea de om, scuzați repetiția. Un soldat, un caporal și un plutonier. Pe primii doi nu i-am recunoscut și nu voi afla niciodată cine au fost sau ce fac acum. De Cerasela Demetrescu v-am povestit. Probabil, dacă aș fi revăzut imagini cu ea după doi ani, nu după câteva luni, nu aș mai fi recunoscut-o niciodată. Deci, d-nă Demetrescu, ați crezut că ne salvați viețile, dar nu ați fi putut face-o. Ne-ați salvat, însă onoarea și demnitatea. Aș fi fost în stare, odată ajuns la Jilava, să ling cizme sau să fac lucruri și mai rele pentru a scăpa cu viață. Și ați mai făcut ceva. V-ați salvat, Dvs și acei soldați, propria demnitate. Într-adevăr, la ce v-ar fi servit mutilarea noastră? Chiar vinovați fiind, tot nu v-ar fi folosit la nimic și știați acest lucru. Din instinct, nu din pregătire profesională. Așa au fost vremurile de după Revoluție. O junglă cu animale de pradă care se mâncau între ele. Printre ele, și câțiva oameni de calitate. Noroc cu ei. A fost norocul meu și al altor 10 sau poate 20 și ceva de oameni care s-au aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Aceasta a fost povestea zilei de groază cu trei momente de spaimă maximă și totală. Și totuși, cu șansă, am supraviețuit pentru a vă povesti aceste lucruri.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Apoi ea mai apare de-a lungul istoriei în diferite momente critice. Nu pot să fac acum un inventar complet, dar m-aș opri la momentul revoluției franceze iluministe de care ați pomenit. Și acolo aceiași mulțime dementă, însetată de sânge, de răzbunare, totul în numele ”realității” mă duce cu gândul la ce le-a spus Iisus ucenicilor: ”Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu. Și acestea le vor face, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine” (Ioan 16, 2-3). Apoi am văzut în '89 ce înseamnă puterea unei etichte ”Securistule!”. Mulțimile nu gândesc, dar au ceva în comun. Toate sunt mânate din spate de un infim număr de ”farisei” însetați de sânge și orbiți de ură.
Culmea ironiei că astăzi politicile acelei ”elite” de 1% a lui Schwab, Gates, Harary, Fauci și încă câțiva, sunt într-adevăr lucruri scandaloase cât să ți se urce sângele în cap și să pui mâna pe par, dar gloata nu are voie să reacționeze cu ”discursuri de instigare la ură” (și-au tras frumușel legea de partea lor) deși te miri cum îi mai rabdă Cerul! Și totuși cred că după o imuabilă lege a divinității care spune ”cu ce măsură dai cu aceea ți se va măsura” cred sincer că finalul lor va fi același pe care l-au făcut și altora. Mulțimea fremătând de ură și teleghidată de ei la toate atrocitățile, se va întoarce odată împotriva lor și îi va ”mânca” de vii. Nu știu ce e, intuiție, dar sincer cred acest lucru. Poate fi și demonstrat cum am arătat mai sus.