• Februarie 1944. Un punct de vedere al dr. Wilhelm Filderman: „Pentru România, a declara război Axei ar fi însemnat să se lase ocupată, cu alte cuvinte, să asiste la asasinarea întregii elite românești credincioasă Aliaților și – țin să adaug – a celor 320 000 evrei ai săi. Totodată, ar fi însemnat – și nu în ultimul rând – sporirea potențialului de război al Axei”.
Prin presiune, amenințări (Hitler: „Mai devreme sau mai târziu – și probabil într-un timp foarte scurt – rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”; Joachim von Ribbentrop: „Führer-ul nu face bluf … În caz contrar veți face război și veți pierde toată Transilvania”; Horthy Miklos: „Stăpânirea Carpaților este pentru noi o problemă vitală” din est, vest și sud) ultimatum și așa-zis arbitraj, România a fost rășluită, în vara anului 1940 de circa 100 000 de kmp, locuiți de circa 7 000 000 de oameni.
Supărarea, indignarea și revolta populației au fost enorme (atunci ca și acum), românii de rând și liderii partidelor politice (interzise) aducând, pe bună dreptate, acuzații grave regelui, guvernului și conducerii militare, care nu au dat ordinul de luptă, pentru a rămâne, cel puțin, cu demnitatea celui care își apără țara în orice condiții și împrejurări.
Majoritatea a continuat să acuze (și conducerea de dinainte și pe cea de după), fără ia în calcul și ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi fost înfrântă (și ar fi fost, cu siguranță, având în vedere starea reală a armatei române și superioritatea covârșitoare a inamicului) și ocupată ca și celelalte state europene, cu puțin timp înainte (Polonia, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, statele baltice) sau mai târziu (Iugoslavia, Grecia, o parte a Uniunii Sovietice), în care ocupanți au săvârșit omoruri, masacre, deportări, expulzări, au exterminat în lagăre oameni nevinovați, au înfometat populația etc.
Surprinzător (din multe puncte de vedere), cel care a luat în calcul și consecințele unei eventuale ocupații germane în România a fost dr. Wilhelm Filderman, fostul președinte al Comunităților evreiești din România, care a precizat următoarele, într-o scrisoare înmânată lui Barbu Știrbey (la sfârșitul lunii februarie 1944, înainte ca acesta să părăsească țara și să să se îndrepte spre Cairo):
„Dragul mei Prinț,
(...) Vă rog, deci, să considerați această scrisoare ca pe un testament. Redactându-l, nu pot să mă gândesc la altceva înainte de a mă gândi la România și la poporul român.
În această privință, doresc să fie cunoscută părerea mea: anume că poporul român a fost târât în război în împrejurări mai puternice decât voința lui.
Într-adevăr, în 1914, România a rupt alianța cu Germania și a intrat în război alături de Aliați.
De atunci, ea nu a avut altă politică externă decât cea a Aliaților. Noul război a găsit-o credincioasă acestei alianțe, dar a suferit o criză dinastică și a fost nevoită să se lase sfârtecată din toate părțile, pierzându-și teritorii pe care Aliații le recunoscuseră ca fiind românești: la nord – Bucovina, la sud – Dobrogea, la apus – Transilvania, la răsărit – Basarabia.
Pentru România, a declara război Axei, ar fi însemnat să se lase ocupată, cu alte cuvinte, să asiste la asasinarea întregii elite românești credincioasă Aliaților și – țin să aduag – a celor 320 000 evrei ai săi.
Totodată, ar fi însemnat – și nu în ultimul rând – sporirea potențialului de război al Axei.
Căci nu mai e un secret pentru nimeni că guvernul român a rezistat la toate pretențiile și s-a târguit, reducându-și contribuția economică.
Noi, cei care în 1916 am cunoscut care era viața în teritoriile românești ocupate de germani, când oamenii mureau de foame, și care vedem bogăția alimentară de acum, putem să ne dăm seama că potențialul de război al Axei ar fi fost cu mult mai mare decât este în prezent ca urmare a alianței româno-germane.
De altfel, dacă România ar fi fost ocupată, milioane de muncitori români ar fi fost nevoiți să-și părăsească țara pentru a merge să trudească în Germania.
Să ne amintim, de asemenea, și nobilul gest al României care a refuzat teritoriile ce i se ofereau – chiar și Banatul sârbesc, pe care ea îl considera totuși românesc, de vreme ce îl și revendicase în 1918 ca teritoriu românesc.
Și acum, după ce am spus ce gândesc despre România, am să precizez de ce cred că simt deasupra mea fâlfâitul de aripi al îngerului morții.
Vorbeam de bombardamente. Aproape patruzeci la sută din populația evreiască a României trăiește în București. Numeroși români au părăsit deja orașul. Guvernul, la rândul său, e pe punctul de a se stabili în provincie. Dar evreii trebuie să rămână pe loc… Viața mea personală îmi este indiferentă. Aici ridic doar o chestiune de principiu. Să murim. Da, dacă victoria o cere, dacă fără moartea noastră ea nu ar fi sigură sau nu ar fi amânată… Dar, dacă aceasta nu este absolut necesar, măcar să existe gândul că am adus deja cele mai multe jertfe războiului și să fie lăsați să supraviețuiască cei care încă trăiesc…
Or, milioane de evrei au fost deja asasinați. Chiar acum două sau trei zile, Londra a anunțat că 7 000 de evrei greci, deportați spre Polonia, au fost masacrați pe drum.
Și la noi în România s-a cerut deportarea totală a evreilor, dar cererea a fost refuzată.
Totuși, o parte din cei deportați înainte și-au aflat moartea acolo. Din fericire, imediat după ce am revenit eu însumi din deportarea mea în Transnistria, am luptat pentru a determina repatrierea în țară a deportaților supraviețuitori și eforturile mele au fost încununate de succes: 7 000 de evrei au revenit, 5 000 de copii sunt în drum spre casă și aghiotantul domnului mareșal mi-a comunicat hotărârea mareșalului de a-i repatria pe cei deportați.
Iată, dragul meu prinț, ce aveam de spus. Și ceea ce aș socoti necesar să spun despre România, dacă aș supraviețui războiului; ceea ce trebuie să spun chiar acum, în cursul războiului, care se apropie de frontierele noastre. Înainte de a încheia trebuie să vă mai vorbesc și de drepturile noastre. În această privință, trebuie avut în vedere două probleme: situația evreilor din diferite țări și problema Palestinei”.
P.S. Postarea se referă numai la contextul epocii! Comentarii fără elogii sau denigrări! Pe larg: „Magazin istoric”, august 1995, p. 12-14.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.