Primiți, vă rog, rândurile ce vor fi înfățișate mai jos, ca pe o mărturie istorică și ca pe un medicament sufletesc social. Pentru că este mărturie istorică și, pentru cei care vor să vadă și să audă, care vor să trăiască în adevăr, nu în minciună, este medicament. Un medicament ce poate ajuta la vindecarea unor grave boli ce bântuie societatea de astăzi; boli pe care le putem cuprinde sub numele de neo-comunism, de concepții de (extremă)stânga pretinse de centru și chiar de dreapta. Și, ca ajutor și mijloc de creștere a eficacității a medicamentului, țineți minte: rândurile de mai jos au fost publicate în 1930, în urmă cu aproape 90 de ani. Pe atunci România era Regat, bucuria Marii Uniri încă trăia în sufletele Românilor, criza economică se încheia iar satanicul Carol al II-lea Trădătorul încă nu preluase puterea și nu dusese România spre dezastrul din 1939-1944. Pentru foarte mulți, Comunismul era o amenințare vagă, îndepărtată, „închisă” în hotarele URSS. Biserica (Biserica Ortodoxă Română) încerca să prevină: Comunismul este o primejdie reală, imediată, iar Credința în Dumnezeu singura sa opoziție reală; o opoziție pe care Comunismul a încercat – încearcă – neîncetat să o nimicească, ridicând mulțimi de martiri, dar fără să își poată atinge scopul.
Rândurile ce urmează aparțin unuia dintre Rușii refugiați din URSS. Ca urmare, exprimarea este pe alocuri altfel decât cea pe care ar avea-o un Român. Însă faptele sunt cele care interesează: faptele comunismului și cuvintele comunismului, atât de la fel cu faptele și cuvintele atâtor oameni și forțe care se pretind „de centru” sau chiar „de dreapta”. Cine are urechi de auzit, ochi de văzut și suflet să înțeleagă va auzi, va vedea și va înțelege.
Textul este preluat din „Revista Teologică” din Sibiu, patronată atunci de Mitropolitul Nicolae Bălan, redactor-șef fiind viitorul Mitropolit Nicolae Colan, Anul XX (1930), Ianuarie-Februarie, Nr. 1-2, p. 152-154:"
RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU. Psalmistul spune: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu”. Dacă numai atât, numai o simplă negare a Divinității se înfățișează în conștiința eternă a omului ca o nebunie, ce trebuie să însemne războiul împotriva lui Dumnezeu?
Într’adevăr, ceva ce se petrece în afară de conștiința omului, în afară de nervii lui, în afară – vreau să spun – de starea normală a creierului și a organismului. Căci Stalin este un nebun, nu în sensul moral al cuvântului, ci în semnificația lui clinică, se vede din trăsneala lui de a ucide pe Dumnezeu. Dar în Rusia Sovietică până când cineva nu moare realmente în ospiciu nu e încă socotit nebun. Lenin a murit de paralizie generală, și câteva zile înainte de moarte divagațiile lui despre una, mondială și planetară revoluție socială au fost declarate: testament comunist. Dar Stalin e interesant acum, în faza asta a paraliziei sale: caucazianul acesta, care în toată viața lui a ucis numai berbeci patrupezi și bipezi, e convins că va ucide pe Dumnezeu ca pe un simplu berbec. Această confuzie – reducerea Atotputerniciei divine la un animal din care Stalin făcea frigărui – e atât de tipic psihopată, încât și acele forțe pe care le-a dezlănțuit asupra Bisericii au mai degrabă caracterul unor revărsări elementare decât o concentrare de energii aplicate unui obiect real după un plan studiat.
A închis Stalin acum, în zilele Crăciunului (după stilul vechi) 2000 [două mii n.n.] de biserici, vreo 300 [trei sute n.n.] de sinagogi și 20 de mecete [moschei n.n.]. Până la 50.000 [cincizeci de mii n.n.] câte sunt [erau n.n.] în Rusia după statistica din 1896 – rămân încă multe. Dar să zicem că o să le distrugă, sau o să le închidă, sau o să le transforme în cluburi, crâșme, săli de dans sau – pardon de expresie – în biblioteci sovietice. La ce-i ajută opera asta? Fiindcă principalul nu e să distrugi biserica, edificiul – creștinismul și religia în general au izvorât din sufletul omului, sunt o legătură intimă între om și Dumnezeu. Și ca să ucizi realmente pe Dumnezeu (în realitatea fictivă și fantasmagorică a paraliziei generale) trebuie să-L ucizi acolo unde El sălășluiește: în sufletul omului. Cum va ajunge Stalin în această Sfânta Sfintelor? Urmărind mereu pe Dumnezeu, Stalin va trebui, după cea mai elementară strategie, să bombardeze pe om în existența lui fizică. Va trebui să extermine poporul. Sau să zică, așa cum au zis alții infinit mai fini, mai culți, mai inteligenți: „Ai învins, Galiileene!” sau „Dumnezeule!” (Iulian Apostatul).
Că Stalin va trebui să întreprindă nimicirea poporului – 150 de milioane – ca să stârpească din sufletul lor pe Dumnezeu, se deduce logic din etapele pe care le-a parcurs în acești ani de revoluție războiul bolșevic împotriva Dumnezeirii.
În anii 1917-1919, guvernul sovietic, decretând despărțirea Bisericii de stat, a așteptat să vadă Biserica moartă fără ajutorul bănesc al statului. Dar Biserica ortodoxă n’a murit. Din potrivă, situația de independență a trezit forțele interne ale Bisericii – și poporul s’a strâns și mai mult împrejurul șefului ei, Patriarhul Tihon. Ba, ceva mai mult, în zile de groaznică sărăcie poporul credincios își aducea aproape întreg avutul său ca să-l depună în grija și spre folosința Bisericii persecutate. S’a observat chiar de către prigonitori că Biserica, în această situație, începea să marcheze un oarecare progres material. Câteva Biserici închise și transformate în cluburi au făcut să se construiască alte Biserici, noi. Prin urmare, măsura guvernului n’a dat rezultatul vizat – ci a dat posibilitatea să se constate că în sânul „statului” revoluționar și ateist există statul bisericesc, religios, mistic, creștin, mult mai puternic și mai durabil.
În anii 1920-25 a început atunci propaganda antireligioasă; în școli, în piețe, în cluburi, pretutindeni. Sute de mii, milioane de broșuri, de caricaturi, de placarde și trilioane de discursuri anticreștine s’au rostit și cu gura și prin radio și prin teatre și prin concerte – și Biserica tot nu s’a prăbușit. Poporul [credincios n.n.] se strângea tot mai mult în jurul preoților și arhiereilor.
În 1926-1929 guvernul atacă atunci pe preoți și pe arhierei. Patriarhul Tihon, otrăvit, moare de moarte mucenicească. Asta a exaltat sentimentul religios, a creeat pildă teribilă, neînfricoșată – care a trezit voluptatea suferinței și a chinului pentru Hristos. Sunt uciși 11 [unsprezece n.n.] arhierei. Sunt închiși în temniți și în subsolurile Cekei (1) preoți, călugări, bărbați entuziasmați de suflul divin, femei însuflețite de sfânta pătimire pentru Maica Domnului.
Iar poporul, în imensitatea lui de milioane, a făcut din mormintele mucenicilor altare mistice, în fața cărora Hristos învia, ca într’o realitate solară, în fiecare inimă rănită, în fiecare suflet îndurerat. Guvernul n’a putut face nimic aici, în acest suflet cucerit acum integral de Hristos pentru întregul eroism creștin.
Și, în sfârșit, anul trecut Stalin ordonă distrugerea bisericilor, închiderea lor, transformarea lor în cluburi. Icoanele se smulg de pe pereți, și acolo unde a luminat Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni atârnă râtul bărbos al lui Râcov (2), făcătorul de basamac (3)…
Nu, a trebuit să vină nebunia asta destructivă ca să vadă ei, nu noi, că Dumnezeu nu se ucide nici cu tunul, nici cu broșura, nici cu insulta, nici cu sminteala lui Stalin, nici cu nimic altceva.
G. M. Ivanov”
După cum am spus, cine are urechi de auzit, ochi de văzut și suflet să înțeleagă va auzi, va vedea și va înțelege.
Un erou român, ofițerul Ion Tobă-Hatmanu, în al său Jurnal de război și pace…, văzând semințele doctrinei comuniste pe care Sovieticii le semănaseră în Occident se întreabă plin de îngrijorare: ce va fi când acestea vor rodi?
Ceea ce se întâmplă acum!
În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt și nemilos în fața noastră: SUA și Europa Vestică, cândva anti-comuniste, au devenit bolșevice. Recitiți acest text din 1930 și comparați faptele lui Stalin, Lenin și celorlalți lideri bolșevici cu cele ale UE și SUA (cel puțin până acum…). O să vedeți că sunt identice, singura deosebire (din păcate, tot mai mică) fiind în folosirea forței – ceva mai delicată în Occidentul zilelor noastre decât în Uniunea Sovietică de atunci (4). În rest, de la „revoluția sexuală” până la „uciderea lui Dumnezeu” totul se repetă, totul funcționează pe aceleași principii. (Să nu uităm că uneori, o vreme, și Bolșevicii au tolerat proprietatea și economia de tip capitalist!) Dar!
În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt și nemilos în fața noastră: Rusia este tot comunistă, China este comunistă, țările Americii Latine sunt (tot mai) comuniste! Doar că în vreme ce SUA și Europa de Vest sunt dominate de un comunism internaționalist – exact pe model bolșevic –, Rusia, China și alte asemenea țări au un comunism naționalist, particular. De aici conflictul între ele, similar conflictului dintre socialismul-naționalist al lui Hitler și comunismul globalist al lui Stalin.
Otrava s-a răspândit pretutindeni și iluzia „frăției” nu poate să ajute la o raportare corectă la realitate. Adevărul este că bunul-simț în general și gândirea de dreapta în special nu au, astăzi, sprijin în puternicii lumii: conștient sau nu, elitele intelectuale și politice sunt infestate masiv de prejudecăți și șabloane de gândire și acțiune comuniste.
În această situație Creștinii pot avea aliați – de circumstanță – dar, în afara fraternității creștine (dacă există, unde există, dea Domnul să existe!) singurul prieten rămâne Dumnezeu.
1) Ceka, „Comandamentul Rusesc al Tuturor Rușilor”, prima structură înființată de Lenin după lovitura de stat bolșevică. Din 20 Decembrie 1917 Ceka devine instrumentul terorii bolșevice în toate teritoriile controlate de aceasta. Instrumentele de lucru au fost satanice și diverse: de la violuri în grup, sistematice, împotriva populațiilor opozante, până la genocid total, cu uciderea de sate și orașe întregi, de la torturi cumplite aplicate opozanților – sau celor doar bănuiți de opoziție – și până la conducerea unor lagăre înfiorătoare (de la care naziștii au luat învățătura ce a permis lagărele lor), de la îndoctrinarea copiilor, deveniți turnători ai propriilor părinți, până la inocularea unei spiritualități paranoice, în care denunțul și chiar auto-denunțul devin virtuți supreme. Este echivalentul SS-ului nazist sau al Securității lui Dej și Ceaușescu.
2) Unul dintre neoamenii de nădeje ai lui Lenin. Avea să fie ucis mai târziu de Stalin, care se temea de toți cei din „garda veche”, care puteau emite pretenții similare (sau superioare) la conducerea Partidului Bolșevic.
3) Basamac = alcool de proastă calitate obținut mai ales din cereale în Rusia.
4) În lipsa posibilității de a folosi deschis forța împortiva Creștinilor, Occidentalii au recurs la genocidul cultural-demografic. Pe de-o parte, tot ce înseamnă valoare creștină este batjocorit – exact pe modelul prezentat în textul de mai sus! –, promovându-se tot ce este ne- sau anti- creștin, pe de altă parte se forțează colonizarea de populații necreștine. Preferabil populații islamice radicaliste, dominate de bărbați, capabile să recurgă la violența pe care autoritățile neobolșevice (încă) nu și-o permit și capabile să smulgă femeile din comunitățile creștine spre a le nimici demografic. Fenomenul este atât de concret și evident încât negarea lui este negarea realității.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Tb ca să observ, că în 1930, mitropolit al Ardealului era Nicolae Bălan, și nu Nicolae Colan (mai târziu).
E fals, penibil si propaganda sa spui ca comunismul a fost Iadul si ca capitalismul e Raiul, sau invers, cand in realitate ambele au si bune si rele. In realitate, campaniile anti-Biserica (sau altele) de acum si de alte dati au apartinut unor grupuri de interese. Biserica poate exista foarte bine si in capitalism, si in comunism, nu cade nici comunismul si nici capitalismul din cauza Bisericii.
E fals, penibil si propaganda sa spui ca comunismul a fost Iadul si ca capitalismul e Raiul, sau invers, cand in realitate ambele au si bune si rele. In realitate, campaniile anti-Biserica (sau altele) de acum si de alte dati au apartinut unor grupuri de interese. Biserica poate exista foarte bine si in capitalism, si in comunism, nu cade nici comunismul si nici capitalismul din cauza Bisericii.