Primul război mondial a însemnat mari pierderi de vieți omenești în rândul armatei române, luptele pe care aceasta le-a purtat fiind de-a dreptul eroice.

O astfel de întâmplare a avut loc în octombrie 1916, atunci când s-a dat lupta pentru cucerirea Brașovului. O întreagă companie a fost masacrată cu foc de mitraliere de trupele germano-ungare care se strecuraseră în spatele militarilor români în cursul nopții. Românii nu au avut cu ce riposta: după două zile de lupte rămăseseră fără muniție.

La două zile de la intrarea României în război, Brașovul este cucerit. La 16 august este numit primul primar român al Brasovului – Gheorghe Baiulescu. După numai o lună, prost echipata și instruită, Armata Română este copleșita de forțele germano-austro-ungare și începe retragerea. Între 24-25 septembrie (7-8 octombrie stil nou) se dă lupta pentru Brașov.

„A fost o luptă uriașă, în cursul căreia compania și jumătate din Regimentul 45 (Vlașca) își cheltuise întreaga muniție. Inamicul, văzând rezistența îndârjită ce i se opune, era de credință că în fața sa se găsește o puternică ariergardă românească. În consecință a concentrat puteri și mai multe și după două zile de lupte, a forțat în noaptea spre 10 oct. (duminică) trecerea liniei ferate dincolo de gara Bartolomeu, pe care o apăra căpitanul Cristescu Sava cu 1/2 companie, care a fost nevoit să se retragă în fața puhoiului inamic. Prin retragerea aceasta subită în decursul nopții, aripa stângă a liniei de trăgători, care se afla înșirată de-a lungul liniei ferate dincoace de gara Bartolomeu spre gara Brașov, a rămas descoperită și neavizată despre cele întâmplate” (Gazeta Transilvaniei – 1921, citat de unstory.com).

În decursul timpului s-au vehiculat două variante asupra motivului pentru care compania respectivă nu s-a retras în cursul nopții. Versiunea acceptată este că, așa cum relatează ziarul citat, din diferite motive nu s-a putut comunica ordinul de retragere. A doua versiune vehiculată este că ordinul de retragere nu a fost respectat.

„Inamicul, care trecuse linia ferată folosindu-se de întunericul nopții, a strecurat două mitraliere în depozitul de mașini de la Bartolomeu, așezându-le într-un geam spre flancul stâng al liniei de trăgători, iar la spatele liniei de trăgători se furișaseră soldați germani înarmați cu grenade de mână. În zorile dimineții de 10 Oct. compania românească s-a trezit deodată din flanc cu un foc ucigător de mitraliere. Mulți soldați au căzut morți în primele momente. Cei rămași în viață au început să se retragă spre oraș. Făcând însă câțiva pași înapoi, au fost întâmpinați cu grenade de mână. Din aproximativ 250 soldați, câți se găseau de-a lungul liniei ferate, n-a scăpat nici unul cu viața. Toți au fost uciși în mod barbar din flanc și de la spate.

Actul acesta de cruzime, pe care-l recunoaște și inamicul în descrierea luptei de la Bartolomelu, a fost fără îndoială un act de răzbunare pentru lupta de 2 zile, pe care au susținut-o eroii români căzuți și temerea că adversarul, care i-a oprit timp de 2 zile înaintarea, se găsește în număr cu mult mai mare decât a fost de fapt. Imediat după luptă un ofițer inamic a fotografiat linia de trăgători cu soldații români căzuți… De încheiere încă o constatare, făcută de inamic. La soldații căzuți în linia de trăgători, nu s-a găsit nici un cartuș. Dovadă, că în lupta de 2 zile au tras toate gloanțele” (Gazeta Transilvaniei – 1921).

O altă relatare este dată de cartea „Răsboiul pentru întregirea neamului românesc (1916 – 1919)”.

„Era șanțul căii ferate de lângă gara Bartolomeiu la capătul Brașovlui. Germanii încercaseră două zile să intre pe aici în Brașov. N’a fost cu putință, într’aceea trupele române, care se aflau la stânga tranșeei, se retraseră. Cei 168 [avem, deci, o alta cifra, nu 250, ca mai sus] nu știau de aceasta, dar aflaseră Germanii. Tiptil se apropie dinspre stânga, în umbra nopții, un grup de soldați cu mitraliere, din față veni altul cu granate. Românii nici nu mai avură timp să se apere, căci în curând toți cel 168 fură omorîți. O nouă mișelie a Germanilor, căci după legile răsboiului tre­buià să-i facă prisonieri. Dar am văzut, cum gândià Falkenhayn [comandantul Armatei a 9-a germane] despre aceasta. În tran­șeea aceasta, numită „a morții”, e acum un cimitir de onoare, crucile căruia vestesc jertfa adusă pentru desrobirea și întregirea neamului. Românul care trece pe acolo, își descopere capul și zice: „Dzeu să-i odih­nească!”…

C. Kirițescu citează un corespondent de război german care a vizitat locul masacrului.

„Compania moartă zace acum în țarina din marginea drumului. Om lângă om, stau acolo, așa cum au căzut în ziua luptei, sub focul năprasnic al mitralierelor, cu expresia celei mai grozave spaime pe fețele lor galbene ca ceara și cu mâinile întinse, ca și cum ar fi vrut să se apere de năpasta ce-si întindea ghearele spre ei (…) Poate că chiar mâine se va pune în acest loc o cruce făcută din scândură, cu inscripția: «aci se odihnește o companie românească»”.