S-a născut la 21 iunie 1922, în Galați, în familia funcționarilor Atanase și Maria. Familia se mută la București în 1929. Absolvent al Liceul Titu Maiorescu din București, Aurel va urma Școala Navală între 1942 și 1944, activând ca ofițer de marină militară în perioada 1944 – 1947. În paralel urmează facultatea de Litere și Filosofie (după unele surse ar fi făcut Facultatea de Drept și Filosofie) și începe să publice poezii (prima poezie a fost publicată în timpul liceului, apoi publica frecvent în revista elevilor școlii de marină „În Larg”) . În timpul războiului participă cu unitatea sa la evacuarea trupelor române din Crimeea, fiind ulterior decorat cu „Coroana României în grad de Cavaler cu panglică Virtute Militară cu spade și frunze de stejar”.

Aurel Pastramagiu făcea parte din Mișcarea Legionară. Scapă valulului de arestări din mai 1948, este însă epurat din cadrul armatei. În 1949 va fi arestat cu unul din grupurile legionare care încercau reorganizarea Mișcării după arestarile din 1948. Tribunalul Militar București îl condamnă la 12 ani închisoare corecțională pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”. Execută detenția la Jilava, Aiud, Gherla, Constanța, Baia Sprie, Valea Nistru. 

Datorită atitudinii sale intransigente față de regimul comunist și de încercările de reeducare, va fi trasferat de mai multe ori pe caz „disciplinar”, întâi de la Baia Sprie la Valea Nistru, apoi în 1957 de la Aiud la Gherla (participase la greva generală a foamei din Aiud și era socotit unul dintre responsabili). Revine la Aiud în 1959 în perioada reeducării. Aurel Pastramagiu găsește o modalitate inedită de a protesta, refuzând să mai vorbească. Se ruga aproape toată ziua, practica rugăciunea isihastă pe care o dobândise de la Marin Naidim cu care a petrecut multă vreme în temnița Aiudului. Cu toate eforturile, autoritățile nu mai scot de la el niciun cuvânt. Ca pedeapsă disciplinară va fi trimis în 1961 la Constanța pentru o noua anchetă, care îi va aduce o condamnare administrativă suplimentară de 72 de luni de detenție. În 1963 refuză să mai mănânce și este iarăși trmis disciplinar, de data asta la Periprava. De acolo se va elibera în 1964, odată cu decretul general de amnistie.

După 1990 i-au fost publicate mai multe poezii din detenție în câteva volume colective închiante poeților din temnițele comuniste. Aurel Pastramagiu s-a mutat la cele veșnice în 25 aprilie 2011. În veci pomenirea lui! 

„Dintre tinerii ce au stârnit admirația mea, și pentru care am dat slavă lui Dumnezeu că în neamul nostru au putut crește niște vlăstare atât de minunate, este și Aurel Pastramagiu, bucureștean, născut în 1922. Fusese locotenent de marină și, epurat, făcuse apoi filosofia. Plin de credință, știa texte întregi din acatiste, pe care le reproducea cu ușurință, având preocupări literare deosebite. Făcu câteva poezii frumoase între care <<Aiudul>>. În ea descria realist și cu talent atmosfera apăsătoare a Aiudului. Nu o pot reproduce, ar fi fost ceva interesant. Discutam multe lucruri cu el, despre condiția noastră de deținuți, despre patria noastră, despre sovietici, despre tirania lui Stalin și despre viitorul lumii și al nostru. El mi-a descris cum s-a predat flota noastră în mâna rusilor.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric)

Aiud

de Aurel Pastramagiu

Aiudul, galera destinelor noastre,

Ne poartă pe-a timpului unde albastre

Spre-un țărm neștiut, spre-un port neatins,

Spre-un far ce în noapte de mult stă aprins.

Ne frângem în grelele lanțuri, sub bice,

Sleiți, unii trupul se zbat să-și ridice;

Pe rând, tot mai multe zac ramele-n loc,

Galera-i o frunză-n al vântului joc.

Și azi, ca și ieri, mor pe nava cu vele

O ziuă cu soare, o noapte cu stele

Și-asemeni bătrânilor zei din Olimp,

Ni-i viața un zbor peste spațiu și timp.

În suflet purtăm paradisele ninse,

Parfumul pierdut din grădinile stinse,

Iar gândul se frânge-n tăcerea de mort:

Câți oare vedea-vom intrarea în port?

Dar vie ni-i dragostea-n pieptul ce doare,

Credința ni-i cântec, ni-i rază de soare,

Când viforul soartei, când crivățul crud

Ne murmură-ntr-una: Aiudul, Aiud...

Scrisă în 9 martie 1951, în Colonia Mină Baia-Sprie