Fost ministru al Apărării după 1990, dar și ministru adjunct al Apărării în ultimii ani ai regimului Ceaușescu,Victor Atanasie Stănculescu a decedat duminică, la vârsta de 88 de ani.

Cunoscut în memoria colectivă drept "Generalul cu piciorul în ghips", dar și pentru că a fost numit verbal de Nicolae Ceaușescu la conducerea MApN în 22 decembrie 1989, Victor Stănculescu și-a pierdut gradul în urma condamnării sale în procesul represiunii de la Timișoara. Atunci, Stănculescu a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru rolul său în reprimarea manifestanților anti-ceaușiști de la Timișoara. Fostul general a executat cinci ani de detenție, fiind eliberat condiționat.

Reamintim că în 22 decembrie, proaspăt numit verbal drept Ministru al Apărării, generalul Victor Atanasie Stănculescu primește ordin de la Nicolae Ceaușescu să oprească, prin intermediul unui regiment de tancuri și al unuia de mecanizate, avansul zecilor de mii de manifestanți către sediul puterii. Stănculescu nu numai că ignoră ordinul, dar ordonă forțelor Ministerului Apărării Naționale să se întoarcă în cazărmi, adică explicit invers decât îi ceruse șeful său, președintele României, care era și comandant suprem al Armatei.

Cronologia integrală a zilei de 22 decembrie este disponibilă AICI.

ActiveNews vă prezintă o biografie mai puțin cunoscută a acestui personaj cheie al evenimentelor din 1989. Preluată din "Istoria Loviturilor de Stat în România", volumul 4, partea a II-a, pag. 788-795, autor: Alex Mihai Stoenescu.

Ofițerul care l-a racolat, potrivit unei surse din Securitate, a fost viitorul general Nuță. Moartea acestuia în elicopterul cu care era adus la București este atribuită acestei legături timpurii. Odată cu deschiderea spre asimilarea tehnologiilor occidentale operată de Nicolae Ceaușescu, generalul Stănculescu ia contact cu Vestul democratic și capitalist, fapt ce i-a stimulat resentimentele ereditare anticomuniste. Relația cu Securitatea a trecut într-un stadiu superior, legătura dezvoltându-se în domeniul tehnologiilor militare, unde era privit ca expert și negociator abil. În această calitate s-a întâlnit prima dată și cu Ion Iliescu:

„AMS: Vă cunoșteați cu Stănculescu?

Ion Iliescu: Pe Stănculescu îl cunoscusem mai de mult. Prima dată l-am cunoscut la Clinceni. Noi, la Institut, pe vremea când lucram la Ape, aveam un program pentru studierea grindinei. Și cei de la IMH angajaseră specialiștii în acest domeniu, să facă un studiu pentru combatere.

Chestia asta implica și Academia Tehnică Militară, care avea și ea un colectiv de cercetare. A fost atunci un miting, ceva de genul ăsta, o demonstrație la Clinceni, unde Armata prezenta niște avionete pe care le puteam folosi și noi, plus sistemul de rachete. Se preconiza tragerea cu rachete în încercarea de a împiedica formarea bulgărilor de gheață sau, după ce se formau, să-i spargi. Și aici foloseam rachete.

AMS: Am văzut un astfel de procedeu într-un film sovietic la jurnalele de actualități de la cinematografe.

II: Și acolo l-am întâlnit prima dată pe Stănculescu. Mi-a făcut o impresie bună, avea o anumită prestanță, o ținută care îl deosebea de ceilalți. Atunci l-am cunoscut prima dată."

În anul 1989 generalul Stănculescu intră în atenția specială a Securității ca urmare a unor întâmplări ce trezesc suspiciunea.

 

Îl frecventa pe reprezentantul firmei britanice Rolls Royce în România, inginerul George Pop, documentat de Securitate drept agent al MI6, cu care avea întâlniri neanunțate sau nedeclarate. Generalul Stănculescu

afirmă astăzi că nu cunoștea calitatea de spion a lui Pop, dar este greu de crezut, având în vedere și faptul că în cursul anului 1989 a fost avertizat oficial de Departamentul Securității Statului, ocazie cu care i s-a prezentat activitatea de spion a reprezentantului britanic.

Generalul Alexie, secretarul de stat al DSS, înaltul funcționar care dădea vizele pentru contactele oficiale ale generalului Stănculescu Victor cu străinii, a semnalat și el că adjunctul ministrului Apărării telefona sau trimitea cererea de aprobare în ultima clipă, uneori doar cu câteva ore înainte de întâlnire, astfel încât nu se mai putea organiza supravegherea specifică a întâlnirii, contactele sale cu diferiți emisari străini scăpând de sub control. Apoi, cu ocazia unei nunți la Cercul Militar, a observat un comportament nefiresc din partea lui.[...]

Ștefan Alexie:  "Este posibil. La nunta aceea, dacă a avut anumite sarcini, m-a rugat toată noaptea să-i scot ginerele, care lucra la noi, să-l mut de la munca operativă la organizare-mobilizare, în aceeași unitate în care

lucra. Era o cerere de scoatere pe linie moartă, ceea ce era foarte suspect; oricine caută să-și promoveze protejatul. Nu sunt ofițer de ieri, de astăzi, simt anumite lucruri. Cu aceste două subiecte, ginerele și

antiterorismul, m-a bătut el la cap în timpul nunții (...) Dar ce este interesant cu Stănculescu... După ce i-am rezolvat problema cu ginerele, m-am întâlnit cu el la o depunere de coroane, i-am spus că s-a rezolvat, însă el a întors capul, ca și cum nu-l interesa. Mi s-a părut a fi tipul omului care nu vrea să se știe, nu vrea să i se amintească de o astfel de chestiune. La urma-urmelor, era un fleac, dar probabil că pentru el scoaterea rudei din zona de foc fusese o acțiune deliberată. M-a mai surprins faptul că la acea nuntă, doamna Stănculescu afirma pur și simplu că se trage dintr-o familie înrudită cu țarii ruși și avea, într-adevăr, pe brațe, la urechi, la gât niște

vechi bijuterii țariste. S-a lăudat cu ele."

O altă problemă, mult mai gravă, pentru care Securitatea l-a luat în observație pe generalul Stănculescu a fost concediul pe care l-a obținut în Ungaria, la Lacul Balaton, în vara anului 1989, în condițiile în care toate concediile perfectate prin acordurile bilaterale între instituțiile țărilor comuniste europene fuseseră suspendate. Securitatea l-a urmărit și acolo – folosind agenți maghiari racolați de serviciile secrete române –, astfel că au fost primite informații valoroase despre întâlnirile neprotocolare pe care le-a avut cu reprezentanți de frunte ai serviciilor de spionaj maghiare și sovietice. Ușurința cu care se mișca în relațiile internaționale, cunoașterea limbii maghiare, dar și relația suspectă cu atașatul militar al Ungariei în România, Arady Șandor, l-au adus pe generalul Stănculescu în atenția UM 0110, contraspionaj țări socialiste. [...]

 

Acuzat cam fără sens și oricum ciudat pentru prezența sa la Timișoara, generalul Stănculescu este cercetat abia

după 15 ani pentru ce a făcut la București începând cu 22 decembrie 1989, fiind considerat salvatorul revoluției. Trimis la Timișoara și – după cum constatăm acum – foarte avizat asupra a ceea ce se întâmplă – diversiunea sovietică, operația internațională de răsturnare a lui Nicolae Ceaușescu –, generalul Stănculescu a făcut tot posibilul să nu se implice în represiune, contribuind chiar la favorizarea declanșării revoltei populare. Lăsat noaptea la telefon, în locul lui Coman, el lua legătura cu directorii întreprinderilor cu conducere sau comisie

militară și le recomanda să nu împiedice revolta muncitorilor.

Reamintim că revolta populară a izbucnit în dimineața de 20 decembrie la întreprinderea Optica Timișoara, atunci când directorul, colonelul Pastiu, a refuzat să execute ordinul lui Ion Coman de a bloca manifestanții în interior și a deschis porțile, permițând declanșarea primei demonstrații muncitorești din oraș. Poate părea un gest minor, dar să nu uităm că persoana care a deschis ușa balconului Universității București a ajuns președintele statului! În fața ordinului de a citi decretul pentru starea de necesitate din noaptea de 20 spre 21 decembrie, generalul Stănculescu se eschivează și încearcă să-și însceneze o criză de colicist în spitalul din Timișoara, dispărând mai

multe ore. Conform propriei mărturii, tot în acea noapte și-a scris demisia din Armată. Ajuns la București, își pune piciorul în ghips la Spitalul Militar, tot pentru a evita executarea ordinelor lui Nicolae Ceaușescu. Toate aceste manevre conduc la concluzia că generalul Victor Atanasie Stănculescu era cel puțin avizat asupra evenimentelor

care urmau să se petreacă în România, dacă nu cumva, măcar prin relația cu spionul maghiar Arady, a și contribuit la declanșarea lor. Chemat de Ceaușescu și numit ministru al Apărării, el dă o lovitură  de stat militară, apoi îl evacuează cu elicopterul pe șeful statului din sediul Puterii și probabil că a fost și autorul ordinului de doborâre a acelui elicopter. Revenit la Ministerul Apărării, el intră în contact cu Ion Iliescu, îi oferă protecția și Puterea, deținută în acel moment de Armată, după care ordonă arestarea tuturor ofițerilor de contrainformații militare.

Ceea ce se poate reconstitui – numai prin apelul la logică – din gândirea generalului Victor Stănculescu este legat direct și indisolubil de ceea ce s-a văzut pe ecranul televizoarelor în primele ore de emisie liberă. În acel interval a fost creată involuntar imaginea că țara este în haos, a fost denunțată Armata ca autoare a represiunii și tot acolo au apărut tot felul de personaje suspecte, militari activi și în rezervă care au dat impresia că au vorbit în numele Armatei. Mihai Lupoi afirma că nu mai există conducerea Armatei, Mircea Dinescu cerea o nouă conducere la MApN, iar Nicolae Militaru cerea ca Armata să oprească măcelul. În acest interval critic, timp de o oră, generalul Stănculescu a oscilat dacă să oprească sau nu Televiziunea, și probabil că tot în acel moment a hotărât declanșarea diversiunii care să țină la respect Securitatea – martorul cel mai periculos –, noua echipă de conducere și pe revolu]ionarii din stradă. Rațiunea generalului Stănculescu pare a fi strict militară: „Dacă comentăm prea mult în Armată, trebuie s-o desființăm". În ce privește celălalt aspect al situației – haosul din țară –, Stănculescu a căutat un nou lider politic și l-a ales pe Ion Iliescu. Restul este o consecință tragică.