ActiveNews îl omagiază pe Nae Ionescu la 86 de ani de la moartea sa neelucidată nici până azi. Marele filozof român, considerat părintele celei mai strălucite generații de intelectuali dată de România modernă, este în opinia noastră mereu actual. De două ori pe săptămână vom posta articole cu texte integrale ale lui Nae Ionescu, care ating subiecte variate: de la guvernarea țării, la ortodoxie sau politica externă. Evident că în analizarea textelor trebuie ținut cont de perioada în care au fost publicate și de realitățile de-atunci, pentru a nu se înțelege altceva. Textele sunt transcrise din volumul "Drumurile destinului românesc", apărut la editura Vremea și respectă grafia folosită de editori. 
 Ce e predania?

Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească - și cu ea însăși așezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă - este nevoia de "înnoire" pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s-ar face simțită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei românești, care s-ar simți dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillée sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învățătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai așa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a  "înnoirii" există realmente în orice viață religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situației, (care) obligă a se ține deopotrivă departe atât de "științificarea" inovatorilor, cât și de ortodoxia habotnicilor, e datoare să stabilească cu precizie sensul și limitele acestei înnoiri.

Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenței și gravității excepționale a erorilor în care a căzut neliniștea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aș zice, infailibil, în problema "actualizării" bisericii; și că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea și la noi, posibile toate greșelile pe care le-am trăit sau le ispășim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică sfânta tradiție a Bisericii.

1. Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Hristos este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și temporară, constituie într-un fel viața însăși a învățăturii. Căci învățătura nu este un adevăr oarecare, pe care cineva l-a formulat odată, l-a scăpat apoi într-o tablă de aramă și l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el - sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânță; care e pusă în pământ, încolțește și dă roadă. La învățătura lui Hristos se adaugă, deci, într-un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătura care a rodit în noi, învățătura rodită.

Astfel fiind însă, învățătura este un fapt, o istorie a lui, cu diverse momente care se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăși legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea la conștient, formularea diverselor momente, e ceea ce numim noi Predania sau Tradiție.

2. Dacă însă orice așezare religioasă se definește prin învățătura inițială plus formula de identificare a creșterii ei, două primejdii amenință, permanent, o asemenea definiție: a) se poate ca o învățătură să crească strâmb; b) se poate ca o învățătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanții împotriva unor asemenea primejdii, și care ar fi ele?

Răspundem: în creștinătatea ortodoxă ele există. Și anume iată-le: adevărurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viața lor se desfășoară într-o comunitate, și anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcționează normal, este exclus ca creșterea învățăturii să fie strâmbă.

Asta despre creștere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creștin, chiar atunci când e vorba de înțelegerea cuvântului lui Hristos, e de natură conciliară, și nu rațională - rațiunea individuală neavând nimic de spus într-o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcționând normal nu poate da formulări eronate, și cum în biserica noastră există indicațiuni precise în privința condițiilor în care trebuie să funcționeze un sinod, însemnează că noi putem ști care formulare e justă și care nu. Garanția creșterii drepte a învățăturii și a formulării juste a acestei creșteri stă, deci, în normalitatea funcționării comunității de iubire a sinodului, normalitate care este suficient indicată în ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă de ajuns, atunci mai există o garanție.

În adevăr: spuneam că viața, creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi în orice caz desemnată, cel puțin pentru ceea ce leagă cu trecutul. Fiecare moment al moment trebuie să stea, structural, într-un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică, își dă seama cât de ușor e să stabilești dacă un moment oarecare se integrează organic într-o curbă sau nu. Și atunci problema e simplă: nu se integrează - el trebuie respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un dezechilibru în situație.

Cu alte cuvinte: garanția valabilității creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșteri stă în organicitatea ei, adică în concordanța ei cu tradiția.

3. Inaderența structurală a unui neam sau a unei culturi la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, și alte forme, cum ar fi de pildă încercarea de a reface învățătura. Așa au făcut, de pildă, protestanții, care au luat drumul întoarcerii la origine.

Întoarcerea la origine este, însă, o operațiune imposibilă pentru că ea însemnează pur și simplu înlăturarea predaniei, adică ignorarea caracterului viu și deci a creșterii învățăturii. E ca și cum, punând în pământ un bob de grâu și părându-ți-se că a crescut rău, ai vrea să anulezi creșterea și...să te întorci la bobul neîncolțit. Încercând întoarcerea la origine, protestanții ignoră faptul elementar că învățătura lui Hristos nu mai este astăzi ceea ce este scris în Evanghelie, ci această Evanghelie așa cum este ea înfățișată de Biserică, adică de sfinții părinți, de sinoadele ecumenice, cu alte cuvinte: Evanghelia trăită și crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.

4. Acum știm însă ce e înnoire: înnoire nu poate să însemneze schimbare pur și simplu, ci creștere firească. Introducerea luminii electrice a fost o înnoire, dar creștere firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în biserică nu este un instrument de luminare (astfel nu ar arde și ziua!), ci o jertfă omagială. Și nici retipărirea Bibliei, ca promovare a religiozității, nu e creștere firească, pentru că nu Biblia ne mântuiește, ci Biserica.

Știm, deci, acum, ce e înnoire firească, pentru că știm ce e predania, măsura oricărei înnoiri, legea de creștere a învățăturii creștine.

Predania, 7 Martie 1937

(inclus în Roza vânturilor și Suferința rasei albe)