Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în județul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu și al Stancăi, sora domnitorului Șerban Cantacuzino. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentat de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc), care i-a oferit o educație aleasă pentru acele vremuri, învățând, printre altele, greaca, latina și slavona.
Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda.
Pentru mine, Brâncoveanu este omul total și absolut al umanității românești, cu toate marile lumini și cu umbrele pe care le are această umanitate românească. Moartea lui martirică îl face să treacă dincolo de profilul obișnuit al marilor români” - Acad. Răzvan Theodorescu
Toți aceștia și-au găsit sfârșitul chiar de marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, pe 15 august 1714, după ce fusese mazilit de către turci pe 25 martie în același an, din cauza politicii independente duse de marele voievod.
La Constantinopol, Constantin Brâncoveanu este aruncat în tenebroasa închisoare Edicule (Yedi-Kule), a celor Șapte Turnuri, unde a fost bătut și schingiuit aproape trei luni. Brâncovenii au fost supuși la torturi inimaginabile. Suferințele și chinurile lor au continuat pentru toți și după mutarea lor la închisoarea Bostangi Bașa, destinată demnitarilor turci. Torturile nesfârșite se datorau și pârelor venite din țară, din partea unor familii de boieri, care alimentau lăcomia turcilor, ce considerau că Domnitorul, supranumit de ei „Altân Bey”, poseda averi fabuloase. În ziua de 15 august, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, când Domnitorul român împlinea 60 de ani de viață, a fost scos din temniță împreună cu fiii săi și cu sfetnicul lanache si duși la locul unde vor primi cununile muceniciei.
Andrea Memmo, plenipotențiarul Veneției la înalta Poartă, descrie momentul supliciului într-o scrisoare emoționantă, din ziua de 31 august 1714, prezentată mai târziu de Nicolae lorga: „Duminică, 15 august, de dimineață, s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui și al unui boier care îi era vistier. Iată cum s-a făcut: încă de dimineață Sultanul Ahmed se puse într-un caiac împărătesc și veni la Serai, pe canalul Mării Negre, în fața căreia era o piață unde a adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieți ai lui și pe vistierul Văcărescu. l-au pus în genunchi unul lângă altul, la o oarecare depărtare. Un gâde le-a scos căciulile din cap și sultanul i-a mustrat, făcându-i haini. Apoi li se deteră voie a face o scurtă rugăciune. Înainte de a se ridica securea deasupra capului, au fost întrebați ș de voiesc să se facă turci și atunci vor fi iertați. Glasul cel înăbușit de credință al Brâncoveanului răsună si zice înspăimântat de această insultă: «Fiii mei! lată toate avuțiile si tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă sufletele! Stați tari și bărbătești, dragii mei, și nu băgați în seamă moartea. Priviți la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare întru aceasta si nu vă mișcați, nici vă clătinați în credința cea pravoslavnică!». La aceste cuvinte, Ahmed se făcu ca un leu turbat și porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător ridică securea și capul marelui vistiernic Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi începu cu uciderea copiilor, începând cu cel mai mare. Când gâdele ridică securea la capul celui mai tânăr dintre copii, Mateiaș, numai de 12 ani, acesta se îngrozi de spaimă. Sărmanul copilaș, văzând atâta sânge de la frații săi și de la Văcărescu, se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, domnul Brâncoveanu, al cărui cap a căzut la urmă, înfruntă pe fiul său și zise: «Mai bine să mori în legea creștinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ». Copilașul ascultă, ridică capul și cu glas îngeresc zise gâdelui: «Vreau să mor creștin! Lovește!». În urmă ucise și pe Brâncoveanu. O, Doamne, Doamne, pana-mi tremură când scriu execuția ce am văzut și mă întreb: putut a fi de față cineva și să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaș, tânăr, tinerel, rostogolit pe jos, lângă capul părintelui său, părând a-l îmbrățișa!”
Trupurile mucenicilor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele lor au fost purtate triumfal în sulițe pe străzile Constantinopolului, după care au fost expuse la poarta Seraiului și apoi aruncate și ele în mare. Câțiva creștini evlavioși au cules din valurile mării rămășițele pământești ale Brâncovenilor și, în taină, le-au îngropat în biserica Mănăstirii Panaghia Kamario- tissa de pe Insula Halki, zidită de împăratul loan al Vlll-lea Paleologul, rezidită de către Panaiotache Nicussios, unde Domnitorul Constantin Brâncoveanu a făcut importante danii. Anton Maria del Chiaro Fiorentino, secretarul personal al Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu, mărturisea că trupurile mucenicilor Brâncoveni și-au găsit locul în pământul sfânt al străvechii mănăstiri cu hramul Maicii Domnului din Insula Halki, unde binecredinciosul domnitor român era un mare binefăcător, așezat în rândul ctitorilor acestui așezământ monahal.
CANDELA (Partea I) - documentar despre... de medialert
CANDELA (Partea I) - documentar despre... de medialert
BALADA SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
Într-o joi de dimineață,
Zi scurtării lui din viață,
Brâncoveanu se scula,
Fața blândă el spăla,
Barba albă-și pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Și amar se spăimânta!
-Dragii mei, coconi iubiți!
Lăsați somnul, vă treziți,
Armele vi le gătiți,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Pașa cel neîmpăcat,[1]
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!
Bine vorba nu sfârșea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toți șase mi-i prindea
Și-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare[2]
Ce se-nalță lângă mare,
Unde zac fețe domnești
Și soli mari împărătești.[3]
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foișorul lui
Pe malul Bosforului.
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi și domn creștin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparți a ta domnie
De a noastră-mpărăție?
Bani de aur ai bătut,[4]
Făr-a-ți fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!
-De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o știe;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!
-Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ți-e milă de copii
Și de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească!
-Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toți de ne-ați tăia
Nu mă las de legea mea!
Sultanul din foișor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealați veneau curând
Săbiile fluturând,
Și spre robi dacă mergeau
Din coconi își alegeau
Pe cel mare și frumos
Și-l puneau pe scaun jos.
Și când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Cei gealați iarăși mergeau
Și din doi își alegeau
Pe cel gingaș mijlociu,
Cu păr neted și gălbiu,
Și pe scaun îl punea
Și capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Sultanul se minuna
Și cu milă îi grăia:
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi și domn creștin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ți i-ai pierdut,
Numai unul ți-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească!
-Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creștin bun m-am născut eu,
Creștin bun a muri vreu…
Taci drăguță nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci și mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!
Imbrohorul se-ncrunta,
Gealații înainta,
Și pe blândul copilaș,
Dragul tatii fecioraș,
La pământ îl arunca
Și zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Și din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Și turbând apoi striga:
-Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toți patru i-ați pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ștergeți pre pământ
Cum se șterg norii de vânt,
Să n-aveți loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!
Turcii crunt se oțărau
Și pe dânsul tăbărau
Și zilele-i ridicau…
-Câini turbați, turci, liftă rea!
De-ați mânca și carnea mea,
Să știți c-a murit creștin
Brâncoveanu Constantin!
[1] Mustafa Pașa era imbrohor
[2] Prin turnul mare se înțelege negreșit cetatea numită de turci Edicale, ridicată pe malul Mării de Marmara în capătul orașului Stambul, și pe care europenii o numesc Șapte turnuri.
[3] Când năștea vreo neînțelegere serioasă între sultan și puterile europene, se închideau ambasadorii străini în cetatea Edicale, până la sfârșitul certei sau a războiului.
[4] Între pârile trimise la Poartă în contra Brâncoveanului era și aceasta, că bâtuse monedă de aur în Ardeal, de câte doi și până la zece galbeni una.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.