FOTO: Logo-ul ales de asociația Accept pentru a reprezenta „Luna istoriei LGBT” 2018
Luna februarie a fost declarată de către activiștii LGBT drept „luna istoriei LGBT”, așa că ActiveNews s-a gândit să contribuie la acest demers informațional, astfel încât publicul românesc să cunoască aportul unor homosexuali la istoria națională.
În acest sens, vă propunem să începem demersul nostru cu un personaj foarte puțin cunoscut, dar care a avut o influență enormă asupra traseului țării noastre. Mai precis, este vorba despre persoana care a avut rolul predominant în educația celui sub conducerea căruia s-a prăbușit România Mare.
Conducătorul în cauză este bineînțeles, Regele Carol al II-lea. „Regele Playboy”, așa cum a fost el cunoscut, a ridicat imoralitatea la rang de politică de stat și a fost omul care a introdus „terorismul de stat” în viața politică românească, așa cum afirma istoricul Cristian Troncotă.
Foarte puțini știu însă cine a fost persoana care l-a educat pe viitorul rege și care practic, a fost responsabilă pentru comportamentul său imoral și iresponsabil: să nu uităm că până la înscăunarea sa din 1930 - printr-o lovitură de stat - Regele Carol al II-lea fusese deja dezertor, sperjur și transfug (A.M. Stoenescu, Istoria Loviturilor de stat în România, volumul II, pagina 269, ediția a II-a).
Așadar, persoana responsabilă de educația viitorului Rege Carol al II-lea a fost un elvețian, pe nume Mohrlen, ulterior descoperit ca homosexual și denunțat de Regele Carol I ca și psihopat. Iată relatarea istoricului Alex Mihai Stoenescu, din volumul II al „Istoriei loviturilor de Stat în România”, pag.254 -257, ediția a II-a, ed. Rao ( sublinierile ne aparțin) :
„Începînd cu anul 1918, Casa Regală română intră într-o criză dinastică din care nu a ieșit nici astăzi. Șirul lung de ilegalități, tentativele de lovitură de stat repetate, precum și loviturile de stat legate direct de problema legitimității regilor, după Ferdinand, au făcut ca dinastia de Hohenzollem să se transforme într-o dinastie românească debila juridic și dominată de complicații succesorale pe care și astăzi, cu greu, se chinuie istoricii să le clarifice. Ele toate își au originea în caracterul lui Carol al II-lea.
Conform mărturiilor celor mai apropiate rude, caracterul prințului moștenitor Carol a suferit în copilărie o influență nefastă din partea unor educatori prost aleși de rege. Încă din primii ani de viață a fost învățat de Carol I că între el și toți ceilalți, inclusiv mama lui, există o diferență de rang și de responsabilități care îl obligă la un comportament distant, autoritar și independent.
Pornind de la ideea că guvernanta trebuie să fie urîtă pentru a nu-i produce copilului preocupări erotice, Carol I i-a adus pe o anumită dna Winter. Regina Maria o descrie astfel: „Era vulgară, de o vulgaritate pe care nu o putea cîntări deplin decît cineva din aceeași naționalitate cu ea. Glasul ei era vulgar și grosolan, vorba-i mitocănească și neșlefuită". Părea că principala misiune a acestei femei era însă aceea de a-l îndepărta pe prințul moștenitor de mama sa. Curînd, aceasta a observat că micului Carol i se interzisese să mai invoce numele mamei sale în rugăciuni și că nu recunoștea decît autoritatea bunicului său, regele. În perioada adolescenței, lui Carol i s-a adus un preceptor elvețian ciudat, homosexual și urmărit de „idei socialiste înaintate". Acest individ, pe nume Mohrlen, a avut o influența decisivă, exact în perioada critică, asupra tînărului prinț, umplîndu-i mintea „cu îndoieli tulburătoare, mai ales în privința menirii lui de prinț și de oștean și, de asemenea, îi zdruncina ideile asupra religiei" (249).
Prințul Nicolae, fratele mai mic, insistă în memoriile sale pe ambele aspecte periculoase ale relației dintre preceptor și prințul moștenitor: „Eram îngrijorați că Mohrlen l-ar putea iniția în practicarea homosexualității; acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat cînd îl vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică" (250).
Dar lucrul cel mai periculos a fost educația republicană pe care a primit-o de la acel individ dubios între vîrstele de 14 și 17 ani, cînd adolescentul trăiește cele mai intense arderi și este și cel mai vulnerabil, și care, tot după spusele fratelui său, i-au marcat tot restul vieții. Nepotul său, prințul Paul al României, va sublinia momentul: „Preceptorul și-a părăsit postul regal în 1911, cînd elevul lui împlinise șaptesprezece ani; prin urmare, poate fi considerat singurul educator care-a exercitat o influență asupra lui"(251), în fapt, ar fi vorba de o percepție rezervată a calității de prinț, a raportului dintre viața privată și cea oficială, față de stat, de instituții și oamenii politici, de monarhie, la care se adaugă credința că socialismul va învinge mai devreme sau mai tîrziu.
Din această influență periculoasă, prințul și mai apoi regele Carol al II-lea va prelua ca atitudine un egocentrism pronunțat, care îl va conduce vizibil toată perioada românească a vieții lui, punînd înaintea oricărei obligații oficiale relațiile sale intime, interesele bănești, dorința de a trăi o viață de petreceri și lux. În urma scandalului declanșat de mama sa și a intervenției medicilor români, Mohrlen a fost îndepărtat, dar numai în momentul în care și regele Carol I a constatat că elvețianul era pur și simplu un psihopat, cu manifestări evidente de dezechilibru mintal și care lăsase urme în personalitatea copilului Carol, îndeosebi prin ura față de instituțiile statului.
Proba afost făcută de regele Carol I. Cu ocazia avansării micului prinț la gradul de sergent, regele i-a cerut să
îmbrace uniforma militară și să intre în serviciul de gardă al palatului, pentru îndeplinirea misiunii de santinelă. „Cu țipete, plînsete și bătăi din picioare, sub pretextul că convigerile sale erau antimilitariste și antimonarhiste, a refuzat să îmbrace uniforma" (252). Mohrlen a fost somat să părăsească țara în 24 de ore.
în încercarea de a salva ceva din distrugerile psihice produse de acel individ, prințul Carol a fost trimis la Potsdam și incorporat într-o unitate militară de elită. Familiarizarea cu sistemul de autoritate prusac, precum și impactul puternic pe care l-a avut în următorii ani asupra sa apariția curentului socialist italian cunoscut sub denumirea de fascism, au fost exact ce-i trebuia lui Carol pentru a-i întregi un caracter periculos pentru debilul regim democratic din România.
Ca bărbat și prinț moștenitor, Carol nu a ezitat să se implice în relații sentimentale cu diferite femei din protipendada româneasca, dar și din lumea prostituatelor. Se pare că prima legătură măi serioasă a fost cu Ella Filiti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după versiunea prințului Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste destul de puternică excludea complicația matrimonială, în primul rînd pentru că femeia nu împingea lucrurile spre acest deznodămînt. îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe motiv că îi afectează preocupările de comadă în cadrul Regimentului de cavalerie „Regina Elisabeta", l-a convins că viața sa personală va fi mereu controlată de Casa Regală. Imaginea rămasă despre Carol pentru perioada războiului în memoriile unor generali care au lucrat cu el sau l-au avut în subordine atestă indolență și incompetență, într-o mărturie intermediată de Alexandru Marghiloman, mareșalul Averescu va consemna un fapt, probabil real, legat de atitudinea lui Carol: „... prințul n-are nici o calitate pentru domnie... La 29 octombrie 1916 primisem ordin să mă retrag din Valea Prahovei; toți erau abătuți și triști; trebuia să se dea bătălia de la București; sondele erau incendiate, în această atmosferă groaznică a trebuit, la nouă ore, să ordon șefilor de corp să se retragă de la masa cu prințul, ca să execute ordinele, dar prințul a stat la masă pînă la două dimineață. Patrulele inamice erau la 20 de km. Era dezgustător" (253).”
Note:
Note:
249: Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul 2, Ed. Eminescu, București, 1991, p.371
250: Prințul Nicolae de Hohenzollern, În umbra Coroanei României, Ed. Moldova, Iași, 1991, p.40
250: Prințul Nicolae de Hohenzollern, În umbra Coroanei României, Ed. Moldova, Iași, 1991, p.40
251: Paul al României, Carol al II-lea, Rege al României, Ed. Holding Reporter, București, 1991, p.11
252: Elisa Brătianu, Ion I.C. Brătianu, op.cit.p.102
253: Neagu Cosma, Culisele Palatului Regal. Un aventurier pe tron - Carol al II-lea (1930 - 1940), Ed. Globus, București 1990, p.15 (Volumul conține cea mai bună cronică a „cazului Carol” apărută până acum în România, pentru că autorul, fost șef al Arhivelor Securității, a avut acces la informații provenind din zona activităților de urmărire informativă a prințului moștenitor).
253: Neagu Cosma, Culisele Palatului Regal. Un aventurier pe tron - Carol al II-lea (1930 - 1940), Ed. Globus, București 1990, p.15 (Volumul conține cea mai bună cronică a „cazului Carol” apărută până acum în România, pentru că autorul, fost șef al Arhivelor Securității, a avut acces la informații provenind din zona activităților de urmărire informativă a prințului moștenitor).
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Urmând aceluiași argument, câte s-au făcut în puțin timp și nu era șomaj și nu erau căpșunari, și perioada Ceaușescu și prin extensie întreaga perioadă comunistă poate fi găsită agreabilă și de regretat sau de dorit!? Nu luați în calcul deteriorarea factorului uman și a societății românești în ansamblu prin tot ce a făcut Carol al II -lea și față de care orice realizare materială pălește! Cam în același fel cred că trebuie judecată și situația din perioada comunistă, perioadă plină de realizări materiale dar cumplită pentru societatea românească! Să mai amintim pierderile teritoriale ale României în 1940, plecarea lui lașă din țară și situația dezastruoasă a armatei într-o perioadă cumplită și într-o zonă fierbinte?