În aprilie 1910, Emil Gârleanu publica în „Unirea - foaie bisericească politică din Blaj”, un text literar care s-a pierdut, peste ani. Îl redăm aici, din arhivele României:
În Vinerea Patimilor
E cald. Primăvara zâmbește din florile livezii de zarzări, ce împresoară bisericuța uitată din fundul mahalalei pustii. Deasupra crengilor albe, ca de zăpadă, crucea de abia se ițiește într'o sclipire; iar glasul clopotului se împrăștie duios.
E în Vinerea Patimilor.
Ușile pridvorului sunt deschise larg în lături, ca și ferestrele pronaosului.
Cu capul înclinat pe piept, cu fruntea încinsă de spini, cu mânile și picioarele pironite, Hristos zâmbește, amar și iertător, din mijlocul bisericii.
Două lumânărele de ceară picură în răstimpuri, lacrimile lor fierbinți, care se scurg de se’ncheagă pe trupul chinuit.
Câteva rândunele intră și sboară spre cuiburile lipite de marginea cafasului. Miroase a tămâie și a floare.
Altarul de abia se deslușește, cu chipurile șterse ale sfinților, ce privesc ca dintr'o lume de vis.
În strana din dreapta un dascăl cetește somnoros. Și în curte, pe lespezile spălate de ploi, printre crăpăturile cărora troscotul își întinde vițele, se aude arare câte un pas târâit al vreunei bătrâne drept credincioase; au venit trei.
Mărunțele, aduse de șale, pierdute în cațaveici, șchioapătă toate spre sfânta cruce; se opresc, bat mătănii, își mișcă buzele repede și lăcrămează.
Apoi stau cu fruntea lipită de rogojina roasă, în vreme ce rândunelele se încrucișează, ciripind, pe deasupra, culcând în sborul lor nebunatic, flăcările celor câteva lumânări ale policandrului.
Perdeaua din ușa altarului se trage la o parte și preotul, cu barba albă ca și primăvara de afară, blagoslovește.
Băbuștele se ridică și merg la împărtășit. În ușă se ivește chipul mătușii Sultana, aducându-și strănepotul, pe Iliuță, de mână. Bătrâna se oprește și îndeamnă copilul:
- Iliuță, puiule, fă cruce... Așa... zi după bunica: În numele
Tatălui.
- În numele Tatălui.
- Și-al Fiului.
- Si-al Fiului.
- Și-al Sfântului Duh. Amin.
- Și-al Sfântului Duh. Amin.
- Așa sufletul bunicii. Hai, de-i săruta crucea, că doar ești mare; ai patru ani.
Și o iau încet înainte. Băiețelul, cu ochii mari, albaștri și speriați, cu părul încâlcit, rămâne mai în urmă, par'că îi e frică. Bunica îl îmbie după ea. Când ajung în fața crucii se opresc. Bătrâna se închină. Iliuță se uită bine, bine, și trage pe bătrână de mână, să o întrebe la ureche:
- Bunicuțo, de ce stă oare sfântul – așa, pedepsit?
Bătrâna îl alintă, și-i răspunde:
- L-au pironit jidovii pe cruce, suflețelule; îi plin de sânge și de răni. Hai, de-L sărută și te roagă.
Și tremurând, îl ridică în brațe. Copilul privește la chipul firav, la picăturile de sânge de pe frunte, și își amintește că așa, rănit, nu mai văzuse decât pe Gheorghiță, băiatul diaconului, când îl lovise un altul cu piatră. Ca și atunci buzele i se strâng pungă, și-i vine să plângă. Apoi se pleacă, și, ușor, cu mânușița, desmeardă fruntea îndurerată a Celui răstignit și-l mângâie:
- Săracul!... Săracul!
Și-L sărută.
În clipa aceasta scăpără o lumină tainică, strălucitoare, de se rumeni întreaga biserică. Bătrâna, orbită, își întoarse privirea înspre fereastra, pe unde-și închipuia că năvălise soarele; dascălul alergă la mucarniță, crezând că se încinsese cumva flăcările lumânărilor din policandru. Numai copilul simți pe obraz o sărutare caldă, ca de mamă.
Când îl lăsă jos, voi par'că să spuie ceva bătrânei, dar nu mai știu ce anume.
Și eși, cum venise, de mâna bunicăi. Iar din ușă mai întoarse capul, și zâmbi cuiva, - unui chip, care nici lui, ci doar numai sufletului lui se arătase.”
Emil Gârleanu
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
http://www.justitiarul.ro/esecul-de-inviere-sau-sociologia-renuntarii/
Lângă crucea părăsită
La o margine de codru, pe-o colină însorită
Lângă potecuța-ngustă, stă o cruce părăsită
Răstignit în patru cuie, prăfuit de ani și vreme
Stă Hristos uitat și singur, peste El timpul se cerne!
Doar un biet copil ce zilnic paște turma de mioare
Se oprește să se-nchine, și se-ntreabă cu mirare:
– Cât mai poți să rabzi, Hristoase, cuiul și singurătatea,
Nu Ți-e frică de-ntuneric când se-așterne-n codru noaptea?
Nu Ți-e foame, nu Ți-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine,
Ești și Tu la fel de singur, ești orfan la fel ca mine?
Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colț de pâine,
Cel ce e stăpân pe turmă… azi îmi dă… dar nu știu, mâine!
Ți-am adus un colț de pâine, e mai veche dar e bună
Sunt prea mic… nu pot ajunge, să-Ți dau jos acea cunună
Și să-Ți scot din frunte spinii, care pielea Ți-au străpuns
Cum să fac, că-s mic, Hristoase și n-ajung așa de sus?
Ți-am adus și apă rece, că Ți-o fi amar și sete
Ei Ți-au dat oțet și fiere, da’ zic: Dumnezeu să-i ierte!
Că și astăzi trec grăbiți și nu vor să se oprească,
Chinul să Ți-l ușureze, setea să Ți-o ostoiască!
N-ai nici haină, n-ai nici cușmă, pentru când o fi mai rece
Dar Îți las a mea cămașă, că nu știu când ‘oi mai trece
N-am mai multe că aș vrea, să-Ți mai las să ai de schimb
Dar, ce văd? Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?
Ooo… nu pot să cred Hristoase, că-ntinzi mâna către mine
Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai ține!”, ,
― Drag copil, grăiește Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea,
Dacă ar veni cu toții, cu iubire lângă ea.
Și eu sunt Păstor la oi, mi-am dat viața pentru ele,
Multe au plecat din staul, eu le caut cu durere
Și le-aștept să se întoarcă, să le mân către pășune
Cu iubirea mea cea sfântă, eu le strig ca să se-adune!
Tu ești mic, da-n suflet mare și bogat cum alții nu-s
C-ai întins un colț de pâine și-ai dat apă lui Iisus
Și-ți voi da, când va fi vremea, apă vie și merinde
Viață veșnică și Raiul, pentru dragostea-ți fierbinte!”
Și i-a pus Hristos pe creștet, mâna Sa cu răni de cui,
Și-a mâncat din pâinea tare, pusă înaintea Lui
Binecuvântând orfanul și gustând din apa rece,
S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!
Amin
Eliana Popa
Din suflet curat, de copil, mila.
Emil Garleanu, scriere de un secol si mai bine, aduce si acum lumina in suflet, pentru cei care mai au suflet...