La baza unei națiuni solide, Eminescu punea meritocrația, viața virtuoasă, știința și mai ales caracterul, însă sublinia că singura rațiune de a fi a acestui stat este naționalitatea lui românească. Despre ce însemna libertatea națională și dragostea de țară pentru Mihai Eminescu, aflăm dintr-un articol publicat de Ziarul Lumina.

„Noi, românii, nu voim să trăim într-un stat unde patria să fie deasupra naționalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune. Iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat pentru noi este naționalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui” (Opere, vol. XI, p. 275).

Potrivit sursei citate, a fi „naționalist” în epoca poetului nepereche însemna, afirmă academicianul Ioan Aurel Pop într-o conferință intitulată Eminescu și Transilvania, „a-ți iubi în chip nețărmurit țara și poporul și a lupta pentru libertate națională”. A fi „naționalist” însemna a lupta împotriva puterilor multinaționale înglobante care îngrădeau folosirea limbii proprii, practicarea credinței religioase specifice și a tradițiilor respective. Astfel, "prin prisma unor anumite curente și interpretări contemporane, atitudinea lui Eminescu poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet eronată”.

„Peste noapte și prin surprindere, am admis legiuiri străine, scria Eminescu, care substituie pretutindenea și pururea în locul noțiunilor «țară», «român», «nație», noțiunea «om», cetățean al universului, fie din Berber, China sau Galiția. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice din cauza cărora planta autohtonă moare. Nu mai există acum în societatea noastră o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabilește banul, oricum ar fi câștigat.”

La baza unei națiuni solide Eminescu punea meritocrația, viața virtuoasă, știința și mai ales caracterul. 

„Secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului. (...) Fiecărui drept îi corespunde o datorie. Altfel, atunci când virtutea e considerată nerozie, iar inteligența și știința privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităților și batjocorii caracterelor ușoare, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă în care înclină a crede că în asemenea vreme și-n așa generație însușirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandație” (Opere, vol. XI, p. 451).

Fiecare dintre noi este determinat ca om de o natură individuală, în care se simte îngrădit, dar prin care tocmai este dator să se deschidă către omenesc. Fiecare ține de o ființă națională și una socială, prin care poate și trebuie să se deschidă spre universal. Eminescu a gândit și scris ca românul absolut. Prin aceasta a intrat el în universalitate, adică a reușit genial să treacă de la limitările care îngrădesc la cele care deschid la infinit, se precizează în articol.

„A fi un bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România) care este moștenirea, în exclusivitate și istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de la sine” (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, p. 121).