Nu peste mult timp românii vor sărbători centenarul întregirii neamului în rotunjimea granițelor sale firești. Privind retrospectiv dinspre acest moment aniversar, încercăm să deslușim ce a însemnat pentru noi acest ultim veac de istorie. Care sunt reperele de care ne putem agăța pentru a fi în stare să-l înfruntăm pe următorul? Perioade de armonie socială și prosperitate materială vom căuta în zadar în istoria noastră recentă. Totuși, nu putem să nu tragem o linie de demarcație limpede între prima parte a ultimului veac, o perioadă de circa 20-25 de ani, și ce a urmat după aceea.
În acele prime decenii de după Marea Unire, efervescența energiilor unui neam care și-a văzut idealul teritorial împlinit s-a canalizat, e drept că nu fără opreliști, spre croirea unui destin propriu: istoric, politic, cultural și spiritual. Impunerea samavolnică a comunismului la sfârșitul ultimului Război Mondial a însemnat însă o ruptură abruptă cu această traiectorie care, în lipsa chingilor unor constrângeri exterioare, și-ar fi găsit în cele din urmă o albie de curgere înspre împlinirea ei firească. În locul unui asemenea destin, ne-au fost date trei sferturi de veac care au curs parcă sub semnul unui blestem. O perioadă lungă de timp, în care românii nu au mai reușit să se regăsească pe ei înșiși. Teritoriul românesc a ajuns din nou ciuntit. Dar nu doar frații din teritoriile răpite trăiesc acum în afara granițelor țării, ci milioane de alți compatrioți, împinși să-și caute un rost pe alte meleaguri de nevrednicia, ticăloșia, incompetența și lipsa de patriotism a conducătorilor din ultimele decenii. Un exil autoimpus, cu titlu temporar pentru majoritatea, dar situația lor e un provizorat care se prelungește parcă perpetuu.
Dacă privim doar la momentul actual, putem astfel constata că el nu ne oferă defel prilejuri pentru euforii festiviste. Nici dacă privim în interior, la substanța sufletească a românilor, lucrurile nu stau prea diferit. Vorbesc de nivelul colectiv, unde încă nu a reușit să se coaguleze un curent substanțial, conștient de identitatea și menirea sa. Excepții izolate există, ici și colo, dar pe termen scurt nu se întrevede perspectiva unei veritabile metanoia la nivel colectiv.
Din păcate, nu putem să ne punem nădejdea exclusiv în posibila repetare a unor miracole istorice. Căci România Mare de acum 100 de ani a fost, dacă ne gândim bine, rezultatul unui asemenea miracol. Dintr-o țară în mare parte ocupată de armatele inamice, conjunctura istorică, printr-o neașteptată răsturnare de situație pe alte scene, ne-a permis atingerea idealului mult visat: reîntregirea neamului. Nu poate fi însă vorba de un cadou nemeritat al providenței. Pentru dobândirea lui s-a plătit un imens preț de dăruire, curaj, jertfe și sânge. Fiii neamului s-au împotrivit eroic ocupării întregului teritoriu și desființării complete a statului român, în ciuda vitregiei condițiilor istorice care au urmat. Și totuși, din această situație-limită, prin înfruntarea piedicilor destinului cu spirit de jertfă dublat de viziune politică, voință neînfrântă, hotărâre și conștiința limpede a unui ideal, românii au obținut în cele din urmă împlinirea visului României Mari.
Punctul de cotitură al sfârșitului de an 1918 poate fi considerat definitoriu pentru majoritatea reperelor pozitive cu care rămânem din secolul care s-a scurs de atunci. Iar pentru că acel moment zero al istoriei noastre poate fi privit drept un nou început, un leagăn al unor condiții sociale unice, putem afirma fără a greși prea mult că personalitățile emblematice pentru România ultimului veac sunt cele formate în acel nou și unic cadru, al țării întregite. A fost prima generație de tineri care trăia cu conștiința românității întregi. Fie că s-au născut deja în această epocă ce poate fi totuși numită una de libertate, cel puțin prin comparație cu ce a urmat după aceea, fie au fost educați în spiritul ei, la școală ori la facultate, în primii ani după realizarea unității.
Acești ani de efervescență, de spirit patriotic și conștiință națională vie au reprezentat prin urmare substratul pe care a germinat elita românească a secolului 20. Definitorie pentru activitatea sau formarea ei rămâne acea perioadă pe care o numim „interbelică”. Tinerii formați în duhul acelor ani au întruchipat cel mai puternic obstacol în calea „reeducării” unui popor întreg de către bestia bolșevică. Majoritatea dintre ei nu au ajuns să-și valorifice talanții cu care au fost dăruiți prin creații culturale pe măsură. Cu toate acestea, ei au reprezentat o veritabilă coloană vertebrală de ordin moral prin care neamul nostru a dovedit, poate ca într-o paralelă cu momentul 1918, că poate transforma înfrângeri politice temporare în biruințe spirituale peste veac.
Dacă nu știm să-i recunoaștem pe acești oameni și să-i cinstim cum se cuvine, încercând să ne consolidăm lăuntric cu duhul lor, ne paște căderea în mediocritate și spirit minor ca ultim pas înaintea dezagragării noastre complete ca neam.
Din fericire, amintirea lor rămâne încă vie în conștiințele contemporanilor noștri. Pe de-o parte de pe urma lor a rămas o serie de scrieri memorialistice: mărturii crude, majoritatea necizelate stilistic, dar de o autenticitate cutremurătoare. Iar la un alt nivel putem vorbi de cronicarii epocii noastre, cei care dau dovadă că posedă antenele necesare, flerul cuvenit, pentru a valorifica aceste testimonii lăsate de elita morală a neamului nostru. Căci e nevoie de așa ceva pentru a-ți da seama că există două tipuri de literatură: cea care corespunde canoanelor estetice și cea care transmite într-un mod mai brut, dar tocmai de aceea mai autentic, o stare de spirit genuină. Al doilea tip nu poate fi judecat după criteriile primului, valoarea lui constând în transmiterea unei emoții, tensiuni sau frământări provocate de o realitate brută și adesea brutală.
Sorin Lavric e unul din puținii intelectuali ai epocii noastre care, deși ca formație aparține primului gen, a dovedit că are sufletul permeabil către mărturiile celor care au trecut prin infernul comunist. Ca atare, a absorbit o imensă cantitate de literatură memorialistică, iar faptul nu a rămas fără urmări. I-a conferit puterea de înțelegere că între un estetic factice, adesea tributar ca stil modei trecătoare a unei epoci, și autenticitatea unei spiritualități a cărei esență ține de permanențele condiției umane, cea de-a doua se dovedește întotdeauna superioară ca durabilitate. Ea stă pe un plan asemănător cu cel al rarelor creații din genul artei care pot fi încadrate în rândul capodoperelor veritabile. Frânturile de viață scoasă din firescul ei și pusă sub teascul suferinței, al unor condiții-limită, rememorate și transmise în chip pilduitor, ca mostre de izbândă a spiritului asupra unor vicisitudini ce par copleșitoare, depășesc cu mult termenul de perisabilitate tot mai scurt al literaturii de duzină, fie ea și cu pretenții. Orice prețiozitate a expresiei și orice scenarii despre care știm că sunt imaginate, nu pot decât să pălească în fața unor realități cu adevărat cutremurătoare.
Rodul acestor lecturi s-a materializat în cazul lui Sorin Lavric într-o serie de cronici literare, care în vara acestui an au apărut și adunate într-un volum: „Glasuri din bolgie”, publicat la editura Ideea Europeană. Autorul scoate din neuitare acele glasuri pe care regimul comunist ar fi vrut să le stranguleze pentru totdeauna, prigonindu-le, întemnițându-le, torturându-le sau supunându-le celor mai cumplite metode de reeducare. Acesta este numitorul comun al figurilor pe care Sorin Lavric le evocă în cronicile sale. O enumerare incompletă ar fi: Radu Mărculescu, Mihai Buracu, Valeriu Gafencu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu, Dimitrie Bejan, Gheorghe Jijie, Mircea Vulcănescu, Traian Brăileanu, luptătorii anticomuniști Vasile Motrescu, Gavril Vatamaniuc, Toma Arnăuțoiu, precum și cei trecuți prin cumplita reeducare de la Pitești. Pe lângă aceste repere ale conștiinței românești, cartea mai conține textul „Portretul persecutorului modern” (deja cunoscut publicului larg, inclusiv din prefața unui volum dedicat recentei legi menite să ne mutileze istoria), o diatribă de o ascuțime și precizie chirurgicală, dar totodată de o eleganță stilistică desăvârșită. În fine, în același context al atitudinii contra tentativelor de cenzură a istoriei poate fi încadrată și transcrierea unui dialog avut la TV Trinitas cu Vasile Bănescu pe tema personalității lui Mircea Vulcănescu. Mesajul transmis aici e în ton cu restul volumului, în spiritul unei receptări autentice, și deci în răspărul vulgatei pe care încearcă să o impună în mod silnic „noii persecutori”, într-o perfectă continuitate a liniei celor „vechi”.
Avem așadar de-a face cu o carte remarcabilă, care nu e altceva decât o veritabilă reverență adusă de rafinamentul estetic tăriei de spirit și de caracter a vârfurilor unei generații pe care am asociat-o mai înainte cu scurta epocă de avânt deschisă de Marea Unire.
Iată o scurtă trecere în revistă a unor idei definitorii pentru întreaga carte.
„Trăim în epoca literaturii fără spirit, în care o bucată fictivă, dacă e cizelată stilistic, pare mai valoroasă decât o mărturie iscată de o experiență ce depășește în dramă orice ficțiune. Mărturiile din închisorile comuniste au ceva cu neputință de transmis prin cuvinte, întrucât zvârcolirea din care s-au ivit ține de o rupere irațională prin care un om trece doar în situații-limită. Și acel ceva pe care niciun cuvânt nu-l poate prinde e chiar spiritul. (...) Dar dacă spiritul nu pote fi împărtășit prin vorbe, atunci cum îi sesizez câmpul de iradiere? Prin emoția inestetică, brutală până la cutremurare și de-o acuitate bătând spre răscolirea de tip mysterium tremendum et fascinans. Aici e spiritul, în răscolirea mistică pe care o resimți în fața ororii sublime. Marile texte nu se degustă estetic, ci se trăiesc spiritual, ca pe o inițiere irațională într-un univers pe care artiștii cu ușurință în facondă nu-l vor atinge nicicând.” (p.6)
E limpede pentru toată lumea că cei evocați nu pot decât să facă parte din ceea ce numim „elita morală” a neamului nostru. Acum trăim sub semnul mediocrității, în zilele noastre se afirmă indivizii reprezentativi, în ton cu masa, iar nu personalitățile exponențiale, capabile să catalizeze energii și să iradieze prin exemplul lor viu. Neîndoios că și acest fapt face parte din diagnosticul falimentului nostru colectiv în care trăim actualmente.
„Reprezentativ e insul care adună, ca într-un eșantion statistic, principalele defecte ale nației. Figurile pe care le vedem la televizor – de la moderatori, fotbaliști, politicieni la comentatori sau vedete – sunt persoane reprezentative în accepția strictă: ei sunt expresia mediocrității de masă ca efigie împărtășită de cei mulți, o efigie în care omul de rând se regăsește ca într-o figură reprezentativă. În schimb, omul exponențial e cel care, rupându-se de plebe, se ia în mâini și-și cizelează calitățile în numele unui ideal. Reversul e că omul de rând nu numai că nu se recunoaște în omul exponențial, dar chiar îl privește cu invidie. Inferiorul nu poate admira superiorul, fiindcă exemplul său îl pune în fața unei incomode măreții.” (p.148)
„În România au existat câteva sute de partizani care au pus mâna pe arme și au luptat efectiv împotriva trupelor de Securitate. Restul românilor s-a sedimentat în straturile docile ale unui popor care a învățat să practice cumințenia din rațiuni de supraviețuire istorică. Păstrând proporțiile, e ca și cum niște așchii, scăpate de inerția psihologiei colective, s-au desprins de trunchi și s-au opus toporului care voia să-l taie, în vreme ce restul lemnului nu numai că s-a supus servil tăierii presimțite, dar chiar a pus umărul la prinderea așchiilor rătăcite.” (p.106)
Masa ternă, mânată exclusiv de instinctul de supraviețuire, a existat dintotdeauna. Dar acea generație a României căreia, corect înțeles, poate să-i fie aplicat și atributul de „mesianic”, a avut intuiția unui ideal superior, reușind astfel să se constituie într-o veritabilă elită capabilă să întruchipeze un model și pentru posteritate.
„Viața nu e prețuită cu adevărat decât dacă e privită în lumina a ceva de ordin ideal: un zeu, un vis de libertate, un proiect sau o credință. În schimb, ce ni se întâmplă nouă azi nu mai poate fi descris cu ajutorul acestor cuvinte, pentru simplul fapt că viața nu doar că nu mai are o valoare transcendentă ei, dar chiar ni se pare inoportun să mai invocăm asemenea repere. Popândăii vor căldura bârlogului și siguranța lui, așadar calități imanente și suficiente, iar nu idoli, totemuri sau crezuri menite a le vântura prin fața ochilor chenarul minicinos al himerelor morale. Popândăul nu-și dă niciodată viața pentru un vis, ci fiindcă l-a mușcat vecinul sau fiindcă i-a înghețat blana. Și noi la fel: am atins gradul minim de demnitate în materie de raportare la trecut, la înaintași și la valori comune. Am îmbrățișat în schimb zeii zilei: miza cabotină a culturii, etosul comodității și jenanta vanitate ultragiată.” (p.184-185)
Deși nu e închinată explicit Centenarului pe care suntem pe cale să-l sărbătorim, prin evocarea unor personalități exponențiale care s-au format în duhul României întregite, cartea lui Sorin Lavric poate avea în actualul moment istoric și un efect terapeutic pentru conștiința noastră colectivă. Ne poate lecui de iremediabila mediocritate în care stăm să ne înecăm, reamintindu-ne că pot exista și altfel de români. Și că, la o sută de ani de la un eveniment major al istoriei noastre, nu am pierdut încă definitiv azimutul după care ar trebui să ne orientăm.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.