„Dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-l umplem cu chinul pocăinței, pentru ca după ce ne vom scula iarăși, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeași prăpastie a păcatului, căci se vor simți încă urmele pedepsei din ziua trecută."
„Cine ești tu?” (Ioan 1, 19)
De vreme ce noi, ori aici, ori în viața cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta? Din cuvintele Psalmistului, precum și din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ție?” (Psalmi 6, 6). El cu aceasta voiește să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic.
Același lucru ne-a învățat Hristos într-o pildă (Luca 16, 19). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin ele bube și ele umflături, și cuprins de o boală nevindecată. Și era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda? Voi o cunoașteți cu desăvârșire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar și nevoia și foamea acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta.
Așa s-a petrecut cu dânșii în viața aceasta. Iar după ce amândoi au murit, bogatul acela a văzut pe cel sărac în sânul lui Avraam. Și ce a zis? „Părinte Avraame”, a zis el, „trimite pe Lazar să-și întingă vârful degetului său în apă, și să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Luca 16, 24). Vezi răsplătire? El nu dăduse aceluia nici măcar firimiturile și ele aceea acum nu primește nici o picătură ele apă; „căci cu ce măsură veți măsura, zice Hristos, cu aceeași vi se va măsura și vouă” (Marcu 4, 24). Și ce a răspuns Avraam la rugămintea bogatului? „Fiule! i-a zis el, tu ai primit cele bune în viața ta, iar Lazăr cele rele. Iar acum acesta se mângâie, iar tu te chinuiești (Lucq 16, 25).
Dar să ne întoarcem iarăși la propunerea noastră, că cineva trebuie să se pocăiască de păcatele sale încă în viața aceasta. Așa că vă poftesc, vă rog și vă conjur, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele.
Aici trebuie să ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsă ale preotului, ca să nu ne înspăimânte în acea lume adevăratele pedepse ale lui Dumnezeu. Aici trebuie să ne rănească predicarea, pentru ca să nu ne roadă în acea lume viermele cel neadormit. Aici ne arde dojana și mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iar aceia care aici trăiesc în desfătari și cu ușurătatea minții și nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plângă și să se vaiete și să scrâșnească din dinți.
Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia care are să ne judece în acea lume. El zice: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; dar vai vouă, care râdeți acum, că veți plânge și vă veți tângui” (Luca 6, 25).
Așadar, este mult mai bine a schimba un necaz scurt si o durere scurtă pe niște bunuri și bucurii veșnice și nepieritoare, decât a se desfăta cineva și a fi ușuratic la minte în această viață scurtă și trecătoare, iar apoi a cădea într-o pedeapsă veșnică.
Dar poate că te rușinezi a-ți mărturisi păcatele tale? O, ce nebunie! Mai vârtos trebuie să te rușinezi de a săvârși păcatele! Noi însă facem dimpotrivă. Noi săvârșim păcatul fără nici o rușine și fără groază, dar când trebuie să ne mărturisim, atunci ne rușinăm și stăm pe gânduri, pe când ar trebui să fim voioși și gata la aceasta. Căci nu este rușine a se pârî cineva pe sine pentru păcat, ci este o faptă dreaptă și îmbunătățită.
Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptă și bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru dânsa. Iar, cum că mărturisirea păcatelor se răsplătește ele Dumnezeu, poți a te încredința de la Profet, cand zice: „Spune tu faradelegile tale întâi, ca să te îndreptezi” (Isaia 43, 26). Și cine poate să se rușineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate? Sau nu cumva Dumnezeu ne poruncește a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi?
Nici vorbă că El nu ne poruncește aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru ca să ne poată ierta. La judecătoriile lumești, într-adevăr, se întâmplă că după mărturisirea vinovăției, urmează pedeapsa. Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pedepsei păcatele sale și înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: „Mărturisiți-vă Domnului, că este bun, iar mila Lui este veșnică” (Psalmi 106, 1).
Nu cumva El nu știe păcatele tale, dacă tu nu I le mărturisești? Iar dacă El le știe, atunci ce-ți folosește tăcerea? Sau poți tu oare să te ascunzi cumva ele ochii Lui? Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale, El totuși le știe. Iar dacă le mărturisești, El le uita. „Iată, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce șterg fărădelegile tale și păcatele tale nu le voi mai pomeni” (Isaia 43, 25).
Vezi? El zice: „Nu le voi mai pomeni”. Prin aceasta arată El iertarea. Tu însă trebuie să pomenești păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta. Sfântul Pavel, știind aceasta, totdeauna amintea păcatele sale deși Dumnezeu nu le mai pomenea și zicea: „Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 9); și: „Hristos a venit în lume pentru ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15). El nu zice „am fost cel dintâi”, ci „sunt cel dintâi”: deși Dumnezeu îi iertase păcatele sale, totuși la Pavel niciodată nu s-a stins pomenirea păcatelor sale celor iertate. Cele pe care Dumnezeu le ștersese, el însuși le făcea cunoscute. Dumnezeu 1-a numit pe Sfântul Pavel „vas ales”, (Faptele Apostolilor 9, 15). Iar el se numea pe sine „cel dintâi între păcătoși”.
Deci, fiindcă el însuși necontenit pomenea păcatele sale, poți tu să judeci cât de mult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunătățite. Dar ce zic eu, că nu este rușine a-și mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decât pomenirea faptelor noastre celor bune.
Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră rușine și osândire; pe când pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare și îndreptare la Dumnezeu.
Cine ne spune aceasta? Fariseul și vameșul. Acesta din urmă și-a mărturisit păcatele sale și s-a dus îndreptat de dânsele; iar celălalt și-a numărat faptele sale cele bune și s-a pogorât mai jos decât vameșul. Vezi câtă vătămare se aduce cand cineva pomenește faptele sale cele bune și cât folos se pricinuiește cand cineva nu uită păcatele sale? Si aceasta nu este de mirare.
Căci cine pomenește faptele sale cele bune, cade în mândrie și semeție, disprețuindu-i pe ceilalți oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fală așa de mare și n-ar fi zis: „nu ca ceilalți oameni” (Luca 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postul și zeciuielile sale.
Dimpotrivă, pomenirea păcatelor noastre smerește duhul nostru, ne învață a fi cumpătați, si prin cumpătare ne dobândește bună voința lui Dumnezeu. Ascultă numai, cum ne poruncește Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: „Când ați făcut toate, ziceți: robi netrebnici suntem” (Luca 17, 10). El vrea să zică: mărturisește tu numai că ești un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face așa, dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări și te voi încununa.
Ai văzut tu oare dovezile cele multe ce ți-am înfățișat, că pomenirea păcatelor noastre ne este ele folos, că pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte păgubitoare; pe de altă parte, că noi vom fi pedepsiți dacă nu vom pomeni păcatele noastre și că, dimpotrivă, vom primi răsplătire dacă vom pierde din pomenire faptele noastre cele bune?
Trebuie oare să vă mai arăt și în alt chip că tocmai pomenirea păcatelor este cea mai mărită faptă bună? Ascultă pe cucernicul Iov! Cum el, printre altele, a fost mărit și strălucit cu deosebire prin mărturisirea păcatelor sale, când zicea: „Nu m-am rușinat de mulțimea gloatei ca să nu mărturisesc păcatele mele” (Iov 31, 33-34). El cu aceasta voiește să zică: nici când mulțimea oamenilor celor asemenea mie nu m-a adus la aceea, ca să mă rușinez de mărturisirea păcatelor. Și ce ar folosi a ascunde păcatele înaintea oamenilor, când Judecătorul știe toate? Și ce poate vătăma, când oamenii știu păcatele mele, dar Judecătorul mă liberează de pedeapsă? Chiar de m-ar osândi toți, iar Judecătorul mă iartă, nu-mi pasă de toate osândirile lor! Și iarăși, de m-ar lăuda și m-ar admira oricine, iar Acela, Judecătorul, m-ar osândi, nu mi-ar fi de nici un folos hotarârea cea priitoare a tuturor celorlalți.
La El, la Judecătorul cel Dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni și de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai așa cum facem cu averea noastră, în toate zilele ne chemăm slugile înaintea noastră și le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, și noi putem vedea ce ne-a mai rămas. Si dacă vedem că ne-a rămas prea puțin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă și nevoi. Așa sa facem și în privința faptelor noastre.
Să chemăm conștiința noastră, ca să ne dea socoteală de-spre vorbele și faptele, despre gândurile și poftele noastre. Să ispitim dacă aici toate sunt curate și dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre rușine și spre batjocură; să cercetăm ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată și ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii. Să ne lăsăm de risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotință, să împlinim în alt chip.
În locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul și milostenia.
Dacă noi nu vom aduna comoară în chipul acesta și nu vom depune în această comoară fapte bune, vom cădea în cea mai mare sărăcie a sufletului și ne vom arunca în osânda focului celui veșnic. Când e vorba de averea noastră, noi adeseori dimineața facem socoteală, când suntem singuri și nimeni nu ne împiedică, nici nu ne tulbură. Atunci să dăm noi înșine socoteală de toate cele ce am făcut și am vorbit ziua.
Dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-l umplem cu chinul pocăinței, pentru ca după ce ne vom scula iarși, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeași prăpastie a păcatului, căci se vor simți încă urmele pedepsei din ziua trecută.
Pe lângă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cu cercetarea conștiinței ca timpul serii. Ascultă ce zice Psalmistul: „Cele ce ziceți întru inimele voastre, întru așternuturile voastre vă umiliți” (Psalmi 4, 5).
Multe se întâmplă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întâmplat; prietenii noștri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supără, fiul ne necăjește, vuietul grijilor și al treburilor vremelnice și lumești ne înconjoară din toate părțile. Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntem singuri si în liniște, atunci să ne judecăm pe noi înșine, pentru ca prin aceasta să facem pe Dumnezeu milostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie și stârpește spinii, așa de ușor sufletul stârpește păcatele sale, când cu osârdie gândește la dânsele.
Iar Dumnezeu, al cărui har este mai mare decât păcatele noastre, El, care șterge fărădelegile noastre, să ierte și greșelele noastre și să ne facă părtași Împărăției Cerurilor, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl și Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum și în vecii vecilor! Amin.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
(a Sfintului Grigorie Palama)
Despre puterea credintei celor multi
Si vazind Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! (Marcu 2, 5)
Iubiti credinciosi,
Cuvintul lui Dumnezeu este plin de nemarginite invataturi. In predica de azi vom vorbi despre puterea rugaciunii facuta cu credinta de mai multi. Caci, precum cind se aprind mai multe luminari intr-o camera intunecata, mai mare lumina se face si precum cind se aduna mai multi carbuni la un loc mai multa caldura dau, asa si credinta mai multora, mai mare trecere are inaintea lui Dumnezeu.
Acest adevar se vede din multe marturii ale Sfintei Scripturi, dar si din invatatura Sfintei Evanghelii ce s-a citit astazi. Sa luam, de pilda, cuvintul pe care l-a zis Domnul: Si vazind Iisus credinta lor, a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Vedeti, fratii mei, ca nu a zis Domnul "vazind credinta slabanogului", ci "a lor", adica a acelora care purtau pe pat pe acel slabanog.
Cu adevarat, daca cei patru care purtau pe slabanog nu ar fi avut mare credinta, nu ar fi facut atita osteneala cu cel bolnav ca sa-l aduca in fata Mintuitorului. Caci ei, vazind mare multime de oameni care inconjurau pe Mintuitorul, si neputind sa strabata cu slabanogul pina in fata Domnului, au aflat alt chip de a-l apropia de Hristos. Au descoperit casa unde era Domnul si au coborit patul cu bolnavul, cu mare greutate si osteneala reusind sa-l aseze in fata Mintuitorului, avind mare credinta ca daca-l va vedea Hristos va face mila cu el si-l va vindeca de boala lui.
Dupa credinta lor tare si neindoielnica au dobindit cele ce asteptau.
Caci vazind Mintuitorul nostru cel Preasfint si Milostiv credinta si osteneala lor, a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Apoi a zis: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. Si s-a sculat indata sanatos, luindu-si patul, a iesit inaintea tuturor incit erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, zicind: Asemenea lucruri nu am vazut niciodata (Marcu 2, 5-12).
Vedeti, fratii mei, minune preaslavita facuta de Domnul pentru "credinta lor", adica a slabanogului si a celor care-l purtau pe El!
Dar oare numai atunci a facut Mintuitorul minuni preaslavite pentru credinta celor multi? Nu, cu adevarat nu. Domnul Dumnezeul si Mintuiorul nostru Iisus Hristos este Acelasi din veac si pina la sfirsitul veacurilor, preabun, milostiv, si preaindurat fata de toti care cred in El intru adevar (Psalm 144, 18). Caci vedem zilnic mii si mii de crestini, care si astazi alearga la El cu credinta si cu inima zdrobita, fara indoiala, si indata cunosc mila si ajutorul Lui in toate nevoile si necazurile lor.
Zice Preasfintul Duh in Psalmi: Mintui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti care nadajduiesc spre Dinsul (Psalm 33, 21). Cine ar putea sa spuna sau sa scrie cite nenumarate minuni face Prea Induratul Dumnezeu cu toti cei ce-L iubesc pe El si alearga la Dinsul cu credinta neindoielnica si statornica?
Noi stind aici in slujba binecredinciosilor crestini vedem si auzim de la multi multumirea pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Unul multumeste ca prin slujbele facute la Sfinta Biserica s-a facut sanatos de boala de care suferea; altul multumeste lui Dumnezeu ca i-a reusit copilul la scoala; altul ca a reusit la servici sau in casatorie; altul, ca l-a izbavit Dumnezeu de pagube, de vrajmasi, de primejdia care-l ameninta.
Acelasi Preabun si Preaindurat Mintuitor care a vindecat pe slabanogul din Evanghelia de azi pentru credinta lui si a celor care-l purtau, Acelasi face minuni nenumarate cu toti bunii credinciosi care alearga la El cu credinta dreapta si rugaciune fierbinte si statornica. Iar in ce fel credinta unora ajuta altora, de atita ori am auzit in Sfinta Evanghelie cu femeia cananeeanca, cu sluga sutasului, cu fiul vaduvei din Nain si cu multi altii, de care nu este locul aici a-i pomeni.
Cititi in faptele Sfintilor Apostoli si veti vedea cit de mult poate rugaciunea celor multi, care se roaga in Biserica pentru cei din primejdii.
Vedem ca Marele Apostol Petru, pentru marturisirea adevarului, a fost prins, legat si dus la temnita, unde era pazit de patru straji cu cite patru ostasi. Deci Petru era pazit in temnita si se faceau rugaciuni neincetat pentru el de catre Biserica. Si iata ingerul l-a desteptat, zicind: Scoala-te degrab! si lanturile i-au cazut de pe miini. Si a zis ingerul catre el: Incinge-te si incalta-te cu sandalele, si el a facut asa. Si i-a zis: Imbraca-te si vino dupa mine. Si iesind, mergea dupa inger, dar nu stia ca fapta ingerului este adevarata, ci i se parea o vedenie.
Si trecind de straja intii si de a doua, au ajuns la poarta cea de fier care duce in cetate si poarta s-a deschis singura si, iesind, a trecut o ulita si indata ingerul Domnului s-a departat de el. Iar Petru venindu-si in sine, a zis: Acum stiu cu adevarat ca Domnul a trimis pe ingerul Sau si m-a scos din mina lui Irod si din toata asteptarea poporului iudeilor (Fapte 12, 4-11).
Ati auzit iubiti credinciosi ce mare si preaslavita minune a facut Preabunul Dumnezeu cu Apostolul Petru. Dar pentru ce? Pentru ca multimea credinciosilor in Biserica faceau neincetat rugaciune catre Dumnezeu pentru el.
Iubiti credinciosi,
Asadar sa tinem minte ca unde sunt doi sau trei credinciosi adunati in numele Domnului, El este intre ei (Matei 18, 20).
Si cu atit mai mult Hristos este acolo unde sunt mai multi credinciosi care se roaga pentru cel ce este in primejdie sau are vreo cerere catre Dumnezeu.
Nicaieri nu se pot ruga crestinii mai multi laolalta ca in sfintele biserici, unde rugaciunile lor si ale preotilor se unesc si ca tamiia se inalta la Dumnezeu, de unde le vine tuturor mila si ajutor celor ce au nevoie de mila Lui. Acolo preotul mijloceste in Sfintul Altar catre Dumnezeu si pentru toti binecredinciosii crestini de pretutindeni.
Cele mai importante rugaciuni comune care se fac in bisericile noastre pentru credinciosi sunt mai ales doua:
Sfinta Liturghie si Taina Sfintului Maslu.
Oare cite minuni nu s-au facut si se fac astazi prin Sfinta Liturghie? In timpul ei, mai ales in sarbatori, se aduna cei mai multi credinciosi. Astfel rugaciunile lor comune, savirsite cu multa credinta, se unesc cu rugaciunile preotilor din sfintele altare si contribuie cel mai mult la implinirea cererilor lor.
Rugaciunile cu credinta ale preotilor, unite cu ale credinciosilor, savirsesc cea mai mare minune ce are loc pe pamint de la Hristos pina astazi.
Aceasta minune negraita este prefacerea piinii si vinului in Trupul si Singele lui Hristos in cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, fara Sfinta Liturghie NU avem Sfinta Impartasanie, iar fara aceasta, nu ne putem uni cu Hristos, nu putem fi iertati si deci mintuiti, ca zice Domnul: De nu veti minca Trupul Meu si de nu veti putea bea Singele Meu, nu veti avea Viata intru voi.
Vedeti cit de mare este puterea si rolul Sfintei Liturghii? Vedeti ca Sfinta Liturghie este a noastra si sta la temelia mintuirii noastre, pentru ca ne tine direct si permanent in legatura cu Hristos, cu sfintii din cer si cu oamenii de pe pamint?
Alta minune a Sfintei Liturghii, ca rod al credintei si al rugaciunii in comun, este ca ea contribuie cel mai mult, pe linga celelalte slujbe, la pastrarea credintei ortodoxe in lume. Ce s-ar intimpla cu credinta noastra daca n-am face-o vie, lucratoare si mintuitoare prin Sfinta Liturghie?
Numai de aceea unii crestini se duc la secte pentru ca nu merg regulat la Sfinta Liturghie si nu simt puterea ei. Tot Sfinta Liturghie, ca o cununa a celor sapte Laude, contribuie mult si la unitatea, la impacarea, la apropierea si infratirea crestinilor ortodocsi, ca fii ai Bisericii lui Hristos.
De-a lungul celor doua milenii singura Biserica si slujbele facute in Sfintele lacasuri au adunat pe crestini in jurul preotilor si altarelor, i-au unit prin rugaciune in aceeasi credinta, le-au vindecat bolile, i-au dezlegat de pacate prin Sfinta Spovedanie, i-au unit cu Hristos prin rugaciune si Sfintele Taine si i-au calauzit in viata pe calea mintuirii prin invatatura Sfintei Evanghelii.
Prin slujbe, prin cartile de cult, prin Sfinta Liturghie, prin predica si prin cintarea in comun, Biserica Ortodoxa a pastrat, pe linga unitatea de credinta si de simtire, si unitatea limbii, a culturii religioase vechi, si a intregii Traditii ortodoxe milenare. Or, toate acestea le consideram minuni si roduri ale credintei si rugaciunii celor multi.
Tot in cadrul Sfintei Liturghii Biserica face rugaciuni si scoate particele (miride) pentru adormiti, iar prin puterea jertfei lui Hristos izbaveste din iad multe suflete ale celor morti. Oare nu ne rugam cu totii la biserica pentru cei repausati ai nostri si impreuna cu preotii le cintam "vesnica pomenire" si zicem: "Dumnezeu sa-i ierte?" Numai Dumnezeu stie cite suflete sunt scoase din chinurile iadului, prin jertfa liturgica si prin parastase ca rod al harului preotiei si al rugaciunii comune.
Iata deci, ca rugindu-ne impreuna cu preotii la biserica, contribuim la minunea iertarii si izbavirii din iad a multor suflete ale fratilor nostri care au murit nepregatiti.
Vedeti cite minuni se savirsesc la Sfinta Liturghie ca rezultat al rugaciunii in comun? De aceea mare plata de la Dumnezeu au cei care merg regulat la biserica si se roaga pentru ei, pentru bolnavi, pentru binefacatori si raufacatori si pentru cei raposati. Mai ales pentru ei, ca sufletele celor ce au murit nepregatiti asteapta slobozire din osinda iadului prin rugaciunile Bisericii si ale noastre.
Alte minuni ale credintei si rugaciunii crestinilor in comun se fac prin taina Sfintului Maslu. Aceasta este cea mai puternica rugaciune si slujba a Bisericii Ortodoxe pentru cei bolnavi. De aceea crestinii sunt datori sa ceara aceasta taina de la preoti ori de cite ori au bolnavi in familie si sa participe la Sfintul Maslu cit mai multi dintre ei, pentru ca, rugaciunea credintei va tamadui pe cei bolnavi si de vor fi facut pacate li se vor ierta" (Iacob 5, 15).
Multi dintre dumneavoastra cred ca ati vazut bolnavi vindecati, sau in parte usurati, prin Taina Sfintului Maslu si prin ungerea cu untdelemn sfintit. Altii ati mers, poate, pe la sfintele moaste si pe la icoanele miraculoase din tara si ati vazut sau ati auzit de bolnavi vindecati acolo in chip miraculos prin rugaciunea celor din jur si prin moliftele Sfintului Vasile cel Mare, citite de preot, cu post si credinta.
Iata doar citeva din minunile savirsite la biserica prin puterea credintei si rugaciunile celor multi.
Iubiti credinciosi,
Au trecut, cu ajutorul lui Dumnezeu, doua saptamini din Sfintul si Marele Post al Pastelui. Sa ne cercetam acum constintele si sa ne intrebam:
Ne-am impacat cu semenii nostri prin iertare si cu Dumnezeu prin spovedanie la preot in aceste 14 zile de post?
Am mers mai des la Sfinta Liturghie in aceste Duminici si ne-am invrednicit sa primim Trupul si Singele lui Hristos?
Am postit de mincare de dulce, de minie, de betie si de tot pacatul de cind am intrat in Sfintul Post?
Am facut milostenie la saraci si suntem hotariti sa postim si sa ne rugam lui Dumnezeu pina la Sfintele Pasti? Avem grija de cei dragi adormiti din neamul nostru si ne rugam pentru iertarea lor?
Cei care ati facut acestea, continuati sa va rugati, mergeti la biserica si va vindecati slabanogirea sufletului prin rugaciune, prin milostenie si prin pocainta. Iar cei care n-ati facut nimic pentru suflet in aceste zile sfinte de pocainta, NU AMÂNAȚI, ci incepeti de acum a lucra mintuirea dumneavoastra, pina inca avem timp.
Va amintesc ca astazi Biserica Ortodoxa face pomenirea Sfintului Ierarh Grigorie Palama, mitropolitul Tesalonicului in secolul al XIV-lea, ca sfint si dascal al rugaciunii. El a fost dascal, lucrator si aparator al neincetatei rugaciuni a lui Hristos. Cereti-i ajutorul si urmati dupa putere pe urmele rugaciunii lui.
De vom face asa vom avea mare FOLOS sufletesc din toate, vom trece curgerea postului cu lucrare duhovniceasca si ne vom invrednici de slavita Inviere a lui Hristos Dumnezeu. Amin.
Predica la Duminca a II-a din Post
Evanghelia despre vindecarea slabanogului
Marcu 2:1-12
Si intrand iarasi in Capernaum, dupa cateva zile, s-a auzit ca este in casa. Si indata s-au adunat multi, incat nu mai era loc,nici inaintea usii, si le graia lor cuvantul. Si au venit la El, aducand un slabanog, pe care-l purtau patru insi. Si neputand ei, din pricina multimii, sa se apropie de El, au desfacut acoperisul casei unde era Iisus si, prin spartura, au lasat jos patul in care zacea slabanogul. Si vazand Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale. Si erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai Dumnezeu? Si indata cunoscand Iisus cu duhul Lui ca asa cugetau ei in sine, le-a zis lor: De ce cugetati acestea in inimle voastre? Ce este mai usor a zice slabanogului: Iertate iti sunt pacatele, sau a zice: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla? Dar, ca sa stiti ca putere are Fiul Omului a ierta pacatele pe pamant, a zis slabanogului: Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. Si s-a sculat indata si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata.
Duminica trecuta am ascultat pericopa Evanghelica despre taria minunata a aratarii marete si puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la indoiala cuvintele Apostolului Filip, ca indelung asteptatul Mesia S-ar fi aratat in lume, si aceasta in persoana lui Iisus din Nazaret - tot Natanael, de indata ce a ajuns inaintea Domnului, L-a recunoscut indata, si L-a marturisit atat ca Fiu al lui Dumnezeu, cat si ca Imparat al lui Israel. Evanghelia de astazi vorbeste despre ostenelile mari si luptele oamenilor cu credinta adevarata, pentru a veni inaintea Domnului Hristos.
Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de paralizie - ducandu-l pe patul sau, el fiind foarte slab si lipsit de ajutor. Ei au incercat fara sa izbuteasca, sa strabata prin multimea deasa de oameni, pentru a ajunge langa Domnul si, neizbutind, s-au urcat pe acoperisul casei, l-au desfacut si, cu osteneala multa, au lasat in jos patul in care zacea slabanogul si l-au asezat la picioarele Vindecatorului facator de minuni. Aceasta era masura credintei lor in Hristos.
Si vazand Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Domnul nu a auzit credinta lor spusa in cuvinte, dar El a vazut aceasta. Ochii Lui duhovnicesti au patruns pana in adancurile cele mai ascunse ale inimii omenesti si, privind aceste adancuri, a vazut aceasta credinta. Cu ochii Sai trupesti, El vazuse si cunoscuse ostenelile si stradaniile lor, pentru a aduce omul bolnav inaintea Lui. Atunci, credinta lor era vadita atat vederii duhovnicesti a Domnului, cat si ochilor Lui trupesti.
Necredinta carturarilor care erau de fata la aceasta intamplare, era de asemenea vadita pentru Domnul. Ei cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel - el huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai Dumnezeu? Si indata cunoscand Iisus cu duhul Lui ca asa cugetau ei in sine, a inceput sa-i mustre cu blandete pentru aceasta: “De ce cugetati acestea in inimile voastre?” Domnul, in judecata Sa limpede, citeste inimile necurate cu aceeasi lesniciune cu care le citeste pe cele curate. Asa cum a vazut de indata inima curata a lui Natanael, in care nu se afla viclesug, tot la fel si aici, El vede de indata si cu limpezime inimile carturarilor, care erau pline de viclesug. Pentru a le arata ca El are putere atat asupra trupurilor, cat si asupra sufletelor oamenilor, atat ca sa ierte pacatele, cat si ca sa vindece trupul cel slabanog, Domnul spune paraliticului: “Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta.” La o porunca atat de hotarata, slabangul s-a sculat indata si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata.
Iata cat de multe puteri minunate arata Domnul deodata:
El vede in inimile oamenilor si deluseste credinta in unii si viclesugul in altii.
El iarta sufletului pacatul sau, facandu-l sanatos si curat de boala si de slabiciunea sa.
El reda sanatatea trupului slabanog si paralizat prin puterea cuvintelor Sale.
O, cat de mareata si infricosatoare, minunata si datatoare de sanatate este aratarea Dumnezeului Celui viu!
Dar noi trebuie sa venim si sa stam inaintea Dumnezeului Celui viu. Acesta este lucrul de cea mai mare insemnatate pe calea mantuirii: sa venim cu credinta inaintea Domnului si sa-L simtim pe El. Uneori, Domnul Insusi vine si Isi descopera harul inaintea noastra, cand El a venit la Marta si Maria in Betania, cand S-a aratat pe neasteptate Apostolului Pavel, pe drum sau altor Apostoli pe Marea Galileii si pe drumul spre Emaus, in launtrul usilor incuiate, ori Mariei Magdalena in gradina, ori multor sfinti in vise si vedenii. Uneori, oamenii au fost adusi inaintea Domnului de catre Apostoli, asa cum Andrei l-a adus pe Simon Petru si Filip l-a adus pe Natanael si asa cum urmasii Apostolilor si misionarii au adus mii si milioane de credinciosi la Domnul si tot asa cum un credincios a adus pe un altul. In sfarsit, uneori chiar oamenii se ostenesc din toate puterile lor, ca sa ajunga inaintea Domnului, asa cum s-a intamplat cu acesti patru oameni, care au desfacut acoperisul casei pentru a aduce inaintea Domnului pe slabanog. In aceste trei chipuri oamenii se pot simti inaintea Domnului. Noi trebuie sa ne silim si sa staruim ca sa ajungem inaintea Domnului si pentru ca Dumnezeu sa ne primeasca in preajma Sa si sa ne lumineze. De aceea, noi trebuie sa luam aceste trei cai in ordine inversa, adica noi trebuie, cu credinta si cu osardie, sa facem tot ceea ce ne sta in putinta pentru a ajunge la Dumnezeu; apoi trebuie sa urmam chemarea si indrumarile Sfintei Biserici apostolice si ale Parintilor si Invatatorilor Bisericii; si, in cele din urma, numai dupa implinirea primelor doua conditii, trebuie, cu rugaciune si nadejde, sa asteptam ca Dumnezeu sa ne aduca la El si, prin Duhul Sau, sa ne lumineze, sa ne intareasca, sa ne vindece si sa ne mantuiasca.
Cat de mari trebuie sa fie stradaniile noastre pentru a deschide calea catre Duhul lui Dumnezeu, ni se arata in chipul cel mai lamurit, in exemplul acestor patru oameni, care nu s-au dat inapoi de la urcarea pe acoperis, nu i-a oprit nici rusinea, nici frica, pentru a-l aduce pe prietenul lor bolnav inaintea Dumnezeului Celui viu, pe deasupra, prin acoperis. Acest exemplu de osardie este asemanator - daca nu cumva mai mare - aceluia al vaduvei care s-a rugat staruitor, de judecatorul cel nedrept, ca sa-i faca dreptate fata de potrivnicul ei (Luca 18:1-5). Aceasta inseamna implinirea poruncii Domnului, ca sa strige la Dumnezeu ziua si noaptea si Dumnezeu ii va auzi pe ei. Aceasta este o dovada a adevarului altei porunci a lui Dumnezeu: “Bateti si vi se va deschide” (Matei 7:7). In sfarsit, aceasta este deslusirea cuvintelor uimitoare ale lui Hristos: “Imparatia cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mana pe ea.” (Matei 11:12). Atunci, Domnul le cere urmatorilor Sai credinciosi, ca ei sa faca tot ceea ce le sta in putinta, ca ei sa se sileasca cu toata puterea lor, sa fie lucratori cata vreme au lumina, sa se roage fara incetare, sa ceara, sa caute, sa bata, sa posteasca si sa faca fapte de milostenie fara de numar - toate acestea sa le faca pentru ca sa li se deschida lor Imparatia cerurilor - prin simtirea lui Dumnezeu cea mareata, infricosatoare si datatoare de viata. Domnul spune: “Privegheati, dar, in toata vremea, rugandu-va, ca sa va intariti … si sa stati inaintea Fiului Omului” (Luca 21:36). Sa fiti cu trezvie si cu mare purtare de grija fata de inima voastra, ca sa nu se deschida aceasta fata de pamant; privegheati asupra gandurilor voastre, ca acestea sa nu va indeparteze de Dumnezeu; fiti cu purtare de grija fata de lucrarile voastre, ca sa va inmultiti talantul si ca acesta sa nu se imputineze sau sa piara cu totul; aveti grija de zilele voastre, ca sa nu vina moartea asupra voastra pe nestiute si sa nu va prinda nepocaiti de pacatele voastre. Aceasta este credinta noastra Ortodoxa: lucratoare, rugatoare si pazitoare, patrunsa pana in adancuri de lacrimi si osardie. Nici o alta credinta nu cere atata osardie din partea credinciosilor sai, ca sa se invredniceasca sa stea inaintea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta spune despre aceste staruinte lumii intregi, dar Domnul si Mantuitorul nostru Insusi le-a cerut pe acestea credinciosilor si Biserica le repeta intr-una, de-a lungul veacurilor, din neam in neam, aratand credinciosilor numarul tot mai mare de luptatori duhovnicesti, care au implinit legea lui Hristos si li s-a dat slava si putere de negrait prin cuvant, atat in cer, cat si pe pamant.
Dar, pe de alta parte, trebuie sa nu ne inselam pe noi insine, crezand ca toate nevointele si osardia omului aduc in sine mantuirea. Nu trebuie sa ne inchipuim ca numai prin nevointele si osardia sa, omul va fi in stare sa ajunga inaintea Dumnezeului Celui viu. Daca nu este dupa Voia lui Dumnezeu, nici un om muritor nu poate sa ajunga vreodata sa stea inaintea fetei lui Dumnezeu. Pentru ca Domnul Insusi, care a menit aceasta intreaga osardie si nevointe, spune in alta parte: “Cand veti face toate cele poruncite voua. Sa ziceti: Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17:10). Si in alt loc: “Nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu-l va trage Tatal” (Ioan 6:44). Si iarasi: “Fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15:5). Si iarasi, in alt loc: “Prin har sunteti mantuiti” (Efeseni 2:5). Ce mai putem spune dupa toate astea? Sa spunem ca toata sarguinta noastra pentru mantuire este in zadar? Sa stam nemiscati si sa asteptam ca Domnul Insusi sa ne aseze, prin puterea Sa, inaintea fetei Sale? Nu spune chiar Proorocul Isaia: “Toate faptele dreptatii noastre ca un vesmant intinat” (Isaia 64:6)? Sa lepadam, atunci, toata stradania si nevointele noastre? Atunci n-am ajunge si noi intocmai ca si sluga care a sapat si a ascuns in pamant talantul domnului si, pentru aceasta, stapanul sau i-a strigat: “Sluga vicleana si lenesa!” (Matei 25:26). Noi trebuie sa ne pastram mintea limpede si sa ne straduim sa implinim poruncile lamurite ale Domnului. Noi trebuie sa ne straduim din toate puterile noastre, dar sta numai in puterea lui Dumnezeu sa ne binecuvanteze stradaniile si sa ne aduca inaintea Sa. Apostolul Pavel a venit aici cu o lamurire minunata, cand a zis: “Eu am sadit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca. Astfel, nici cel ce sadeste nu e ceva, nici cel ce uda, ci numai Dumnezeu, Care face sa creasca.” (I Corinteni 3:6-7). Atunci, totul depinde de Dumnezeu - de puterea, intelepciunea si milostivirea Lui. Cu toate acestea, noi trebuie sa plantam si sa udam si nu trebuie sa cutezam sa ne lepadam de datoria noastra fara sa fim in primejdia pierzarii vesnice.
Este de datoria agricultorului sa planteze si sa ude, dar depinde de puterea, intelepciunea si mila lui Dumnezeu daca semintele vor incolti, vor creste si vor da roada.
Este de datoria omului de stiinta sa examineze si sa cerceteze, dar depinde de puterea, intelepciunea si mila lui Dumnezeu daca cunoasterea i se va descoperi lui, sau nu.
Este de datoria parintilor sa-si creasca si sa-si educe copiii in frica lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, intelepciunea si milostivirea lui Dumnezeu daca acesti copii vor trai mai mult sau mai putin.
Este de datoria preotilor sa-i invete, sa le dea cunostinte, si sa-i indrume pe credinciosi, dar depinde de puterea, intelepciunea si mila lui Dumnezeu daca stradanile preotilor vor aduce roada sau nu.
Este de datoria noastra, a tuturor, sa ne straduim si sa ne silim, ca sa ne invrednicim sa stam inaintea Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, intelepciunea si mila lui Dumnezeu daca vom fi primiti sau nu de Domnul.
Dar noi nu trebuie sa ne straduim fara sa avem nadejde in milostivirea lui Dumnezeu. Toata silinta noastra sa ne fie luminata de nadejdea ca Domnul este cu noi si ca El ne va primi in lumina infatisarii Sale. Nu se afla nici un izvor mai adanc si mai nesecat, decat izvorul milostivirii lui Dumnezeu. Cand fiul ratacitor s-a pocait dupa caderea lui ingrozitoare pana la treapta porcilor, tatal sau cel milostiv a mers sa-l intampine, l-a imbratisat si l-a iertat. Dumnezeu este neobosit in alergarea Lui, ca sa-i intampine pe copiii Sai cei pocaiti. El Isi intinde mana catre toti cei care se intorc cu fata catre Dumnezeu. “Tins-am mainile Mele in toata vremea catre un popor razvratit.” (isaia 65:2), a spus Domnul catre evrei. Asadar, cand Domnul Isi intinde mana Sa catre cei razvratiti, cum sa nu fie El ascultator? Ascultatorul prooroc David spune: “Vazut-am mai inainte pe Domnul inaintea mea pururea, ca de-a dreapta mea este, ca sa nu ma clatin.” (Psalm 15:8). Atunci, Domnul nu tagaduieste sa se arate inaintea celor care se straduiesc pentru mantuirea lor.
De aceea, sa nu socotim stradaniile noastre ca sunt in desert, asa cum fac cei lipsiti de Dumnezeu si cei care se afla in deznadejde, ci, atunci cand ne ostenim si facem cele mai mari osteneli cu putinta, nadajduim in mila lui Dumnezeu. Sa ne sporim ostenelile in timpul Postului Mare, asa cum ne invata Sfanta Biserica. Pe calea aceasta a noastra, sa ne lumineze exemplul celor patru credinciosi care s-au urcat pe acoperis si l-au desfacut si au lasat in jos, inaintea Domnului, patul in care zacea slabanogul cel paralitic. Daca o cincime din sufletul nostru este paralizata sau bolnava, sa ne grabim dimpreuna cu celelalte patru cincimi sanatoase inaintea Domnului si El va da sanatate partii din launtrul nostru, care este bolnava. Daca unul dintre simturile noastre s-a smintit de lumea aceasta si s-a imbolnavit din pricina tulburarii prea mari, sa ne repezim cu celelalte patru simturi inaintea Domnului, pentru ca El sa se milostiveasca de simtul nostru bolnav si sa-l vindece. Cand o portiune a trupului se imbolnaveste, doctorul recomanda doua feluri de ingrijire: purtare de grija si hranirea restului trupului, astfel incat portiunea sanatoasa sa ajunga mai puternica si mai sanatoasa, si sa poata rezista astfel bolii din portiunea care este bolnava. La fel este si cu sufletele noastre. Daca in mintile noastre se afla indoiala, sa luptam cu osardie in inima si in suflet, pentru a ne intari credinta si, cu ajutorul Domnului, sa se vindece si sa se intareasca mintea noastra bolnava. Daca am pacatuit uitand de rugaciune, sa ne grabim sa facem fapte de milostenie, sa ne restabilim cucernicia pierduta - si de la capat.
Si Domnul va vedea credinta noastra, si ostenelile, si stradania noastra si ne va milui pe noi. Si El, in milostivirea Lui nesfarsita, ne va primi la El, in duhul acela fara de moarte si de viata datator, prin care cete nemumarate de ingeri si armate intregi de sfinti primesc viata, primesc putere si bucurie. Slavit si laudat fie Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.