15 ianuarie este ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, iar prin hotărârea Parlamentului României a devenit și Ziua Culturii Române.

ActiveNews vă propune un exercițiu de amintire a lui Eminescu, dar mai puțin ca poet și mai mult ca publicist. Vom publica fragmente din articolele marelui ziarist, în care Eminescu tratează problemele timpului său, dar poate și ale timpului nostru. Am păstrat grafia autorului.

Abecedarul nostru economic, 21 decembrie 1877

De câte ori un creștin s-apucă la noi să scrie un rând, ca să lumineze neamul - presa este lumina, după cum zic d-nia lor -, de atâtea ori pune mîna-n raft și scoate la iveală o carte nemțească sau una franțuzească și răsfoește pînă ce găsește ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate de-a gata din străinătate și n-avem alt chin decît să băgăm mînile în mînicile paltonului venit de la Viena și piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din cîte elemente economice se compun lucrurile, tot astfel facem și cu cunoștințele: le luăm frumos din cărți străine, le așternem pe hîrtie în limbă păsărească și facem ca negustorul care nu-și dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învățații noștri, cînd vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătății, d.X sau Y a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat și să se potrivească, pentru că a ieșit dintr-o minunată morișcă de creier.[...]

Pînă la fanarioți n-am avut cod, un semn, că nici nu trebuia. Ce-i drept și ce-i strîmb știa fiecare din obiceiul pămîntului și judecată multă nu se-ncăpea. Țară săracă, stăpînire puțină, biruri mai de loc, cară cu două oiști, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor și dintr-o parte și dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie pentru a li se da foc la venirea dușmanului, ba să se dea foc ierbei și se-nveninau fîntînele, pentru ca să moară dușmanii de flămîngăciune și de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte și lăsau cîmpul limpede în urma lor, pînă ce venea Vodă de-i amăgea pe dușmani prin glas de buciume în văi și prin codri, ș-apoi vai de capul lor![...]

Dar aici se ivește totodată întrebarea: cui i-au putut veni în minte de a introduce toate formele costisitoare de cultură ale apusului într-o țară agricolizată abia pe la anul 1830? Sigur că numai oameni cari nu-și cunoșteau țara deloc.

Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ținea bani? Și, dacă știau că vor ținea, n-au știut de unde, cum și cine-i va plăti? Nu știa absolut nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvînt tot ce e comun al nației, se plătește numai și numai din prisosul gospodăriei private, cum că din acel prisos se hrănesc toate formele civilizației și că, dacă istovești pre acesta, atunci începi a mînca însuși capitalul economic de muncă al oamenilor, condițiile existenței lor private, și-i ucizi economic, deci trupește și sufletește?