Revista "Literatura și Arta" de la Chișinău ne aduce nefasta știre că Grigore Vieru s-a retras din Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din Basarabia, ceea ce e totuna cu despărșirea de această uniune scriitoricească pentru a cărei redeșteptare spirituală și demnitate națională a lucrat cu toată dăruirea, atât în Basarabia, cât și în România. „Consider că n-am ce căuta într-un Comitet Director al Uniunii Scriitorilor, prezidat de niște ambiții pe cât de bolnăvicioase, pe atât de pline de pericol, de aceea mă retrag din el, păstrând în suflet tot respectul și toată prețuirea pentru obștea scriitoricească". Grigore Vieru a fost și este, atât la el acasă, în Basarabia, cât și la București și în orice colț al României, un simbol al recuceririi demnității naționale prin cultură, în luptă cu forțele strivitoare ale unui imperiu rus opresiv. Basarabia mai are și alte asemenea simboluri, care se numesc Dumitru Matcovski, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, nume fără de care marile evenimente culturale și politice pe care le-a trăit Basarabia din 1988 încoace nu pot fi înțelese. Ei n-au fost numai conștiințe politice de avangardă ale Basarabiei, ci și conștiințele ei literare, care au știut să dea sens și personalitate unei literaturi atât de vitregite cum era aceea din Basarabia. Datorită lor, istoricul literaturii române va fi obligat să acorde un capitol special scriitorilor din Basarabia, lucru care până acum nu se putea face. Dar tocmai acești scriitori sunt cei atacați, cei expuși unei vindicte dure și nemeritate în chiar republica literelor basarabene. La știrea că „Frăția scriitorilor români", înființată la 30 martie 1991 la București, ar putea să pericliteze unitatea de acțiune a scriitorilor din Basarabia și a Uniunii Scriitorilor de acolo, Frăția literară româno-basarabeană și-a oprit orice activitate. „Totuși iubirea" a ținut să precizeze, în acest spirit, că „Frăția scriitorilor români" nu-și propune acțiuni care să destabilizeze sau să dezbine în vreun fel uniunile de scriitori de la Chișinău sau București. Dar discordia fusese semănată, cu mult înainte, iar precauțiile „Frăției scriitorilor români" (care și-a înghețat activitatea pentru conservarea solidarității scriitorilor basarabeni) s-au dovedit neputincioase pentru ceea ce era pus la cale. Ziarele ne anunță cu litere de o șchioapă: „SCINDARE ÎN UNIUNEA SCRIITORILOR DIN CHIȘINĂU".

De unde vin toate acestea? Pe data de 14 mai 1991, ne spune Grigore Vieru, la o ședință a cenaclului „Convorbiri literare" de pe lângă Uniunea Scriitorilor din Chișinău, după o pregătire de artilerie, care a revenit presei chișinăuane,, au fost judecați pentru caducitate, pentru lipsă de bun gust, pentru lipsă de valoare, pentru stricarea poeziei, pentru lipsă de modernitate, tocmai acei scriitori care au făcut totul ca discuțiile literare să fie în Basarabia libere și drepte. Fondul real al problemei este însă următorul: au fost puși„pe banca de acuzație niște poeți – pentru care păcat? – pentru păcatul de a scrie «poeme de stradă», după cum se exprimă domniile lor, adică pentru «păcatul» de a-și alipi inima de lacrima celor mulți". Pe scurt, elitiștii au apărut și la Chișinău. Dar o „elită" care nu disprețuiește ieșirea ei „în stradă" la nevoie – cum e cazul acestui „proces literar" – , combinația de culise, sofismul interesat și toate celelalte arme (pe care noi, cei din România, ca mai pățiți, le cunoaștem foarte bine și poate că era cazul să ia aminte la ele și Grigore Vieru în peregrinările lui românești și literare). Pentru că înainte de a fi desfășurate la Chișinău, aceste „procese literare", înscenate de scriitori îndrăgostiți de „valoare", dar în realitate doar de succes, de succesul obținut cu orice preț, s-au desfășurat mai întâi la București, de unde au fost exportate, de câțiva scriitori dragi lui Grigore Vieru, și în forumurile chișinăuane.„Mărturisesc că nici chiar în anii odiosului regim, scrie Grigore Vieru, nu am fost împins în boxa acuzaților, nici atunci nu am fost interogat militărește de ce scriu poeme pentru mama, iar nu pentru partid. Ori azi sunt judecat de către chiar confrații mei pentru simplul fapt că scriu pentru Ei, și nu mă integrez, vezi bine, în Europa. Dar, pentru Dumnezeu, domnilor, v-am învinuit noi vreodată că vă integrați Europei, iar nu suferințelor și problemelor acestui năpăstuit pământ?!" De aici, se vede cu ușurință că în „boxă", Grigore Vieru și cei ca el – cei care au cerut grafia latină, limba română ca limbă de stat – au fost băgați din motive care n-au de-a face cu literatura. Reiese că Grigore Vieru, care n-a fost judecat de „odiosul partid" pentru literatura lui, este judecat astăzi pentru că nu poartă uniforma Partidului Intrării în Europa. Războiul de la Chișinău nu este un război literar, ci politic. În fond, Grigore Vieru ar fi putut, foarte bine, să-i întrebe pe procurorii lui literari și europeni: „Dar ce-a făcut această Europă pentru Basarabia? Nimic? Atunci «pașol na, Turbincă», dragi europoizi". S-ar fi înțeles foarte repede.

Cine iubește literatura și pe scriitori știe că personalităților, unicatelor sufletești nu le ceri să ia culoarea momentului și să îmbrace la comandă uniforma lui. Dacă asta îl poate consola pe Grigore Vieru, îi amintim că nici Eugen Barbu n-a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România de „odiosul regim", ci de noul regim al culturii. Pentru că ceea ce s-a petrecut pe 14 mai la cenaclul „Convorbirilor literare" a fost o excludere, o excludere politică. S-a folosit chiar cuvântul „fascism"! Bucureștiul literar al lui Pleșu, Dinescu, Liiceanu, Blandiana și Z. Ornea, Bucureștiul Alianței Civice practică excluderile. Să fi uitat oare Grigore Vieru că militând pentru limba română scrisă cu litere latine a fost și el făcut „fascist"? Deplasat la Chișinău alături de Blandiana, n-a somat, oare, Dinescu, pe scriitori-gazdă să aleagă: ori cu el și cu Blandiana, ori cu Păunescu și Ungheanu?! Una din două. Altfel, Chișinăul și poporenii Basarabiei nu vor mai fi fericiți prin prezența ilustrelor lor persoane, unicii reprezentanți ai revoluției și culturii române. Este de presupus că, speriați de faptul că Dinescu împreună cu Blandiana le vor închide porțile Europei, amatorii de succese continentale ai cenaclului „Convorbiri literare" din Chișinău sunt în stare să renunțe la tot și să distrugă tot: și pe Vieru, și pe Lari, și pe Matcovski, și pe Dabija, și pe Druță, și chiar și limba română cu grafia ei latină cu tot. Trecerea lui Mircea Dinescu și a Anei Blandiana prin Chișinău s-a soldat în cele din urmă cu o dihonie. Ceea ce n-a reușit „Interfrontul" a reușit „Alianța Civică", ceea ce e, în fond, totuna. Uniunea Scriitorilor din Chișinău, care avea nevoie mai mult ca oricând de unitate și solidaritate, este astăzi scindată. Precauția de la București de a stopa orice acțiune a „Frăției scriitorilor români", tocmai pentru a nu produce dezbinări primejdioase la Chișinău, s-a dovedit inutilă. În imposibilitate de a interveni în vreun fel în aceste evenimente pseudoliterare, de fapt evenimente cu substrat politic, membrii bucureșteni ai „Frăției scriitorilor români" sunt obligați să le constate și să le deplângă. Se pare că, în pofida unor sugestii și avertismente amicale, poeții și scriitorii basarabeni trebuie să-și poarte singuri crucea pe sub toate furcile caudine, ca să poată zice că s-au izbit de pragul de sus. Nu orice experiență poate fi transmisă.

Grigore Vieru ne informează că „zeloșii conducători ai Uniunii intenționează să pună pe banca de acuzație și săptămânalul «Literatura și arta», publicație care a trezit și a format, într-un fel, conștiința noastră națională, pentru că, vezi bine, popularul săptămânal grijește mai mult de necazurile curente ale neamului, decât de propriile lor producții poetice". Ceea ce înseamnă că se lucrează după program și după model. După câte se pare, revista "Literatura și Arta", de la Chișinău, va fi expusă tratamentului demolator la care a fost supus, mai înainte și permanent, săptămânalul bucureștean de literatură „Luceafărul". Similitudinile rămân totuși bătătoare la ochi și ele pot da de gândit chiar și unui poet cu capul în nori, cum a ținut să se prezinte întotdeauna fratele Grigore Vieru. Dacă vrea să știe cum se vor desfășura lucrurile cu "Literatura și Arta", poetul Grigore Vieru nu are decât să se uite în stenograma demolării revistei „Luceafărul" din 1980 (reprodusă în „România Mare", nr. 51, 1991). În revista „Luceafărul" retrodizidenții români au lovit cu târnăcopul dogmei partinice, anticeaușiștii de azi fiind filocomuniștii de ieri. În săptămânalul "Literatura și Arta" se va lovi cu barosul dogmei „intrării în Europa". Și într-un caz și în celălalt e însă vorba de lichidarea unei necesare linii naționale în cultură. Stenograma consiliului scriitoricesc bucureștean din 1980 îi va fi foarte utilă și redactorului șef al „Literaturii și Artei", Nicolae Dabija, care va descoperi în ea, în roluri de „turnători", figuri literare pe care le-a cultivat cu sârg în propria publicație, fără a ști că de la ele și prin ele (direct sau indirect) îi va veni desființarea propriei munci. Desigur, pentru asta trebuie să-și citească atent și propria publicație, nu numai grozava stenogramă. Fiind între patru pereți, „ajatolahii" din 1980 și puii de ajatolahi au folosit denunțul politic lejer, într-o formă nudă, fără a se gândi că cineva va da, totuși, publicității rușinosul document al duplicității lor morale și politice. În public (ca la cenaclul „Convorbiri literare") se procedează altfel: nu i se va spune brutal lui Grigore Vieru că este exclus din viața literară pentru patriotism, ci din motive de... stil! Așa cum, la București, vezi Doamne, pe inamicii politici ai lui Corneliu Vadim Tudor nu-i supără gravitatea acuzațiilor proferate de acesta, ci – stilul! Metodele exersate la București au fost transferate la Chișinău, de multe ori chiar cu ajutorul celor care acum au (și vor mai avea!) de suferit de pe urma lor.

Marea dificultate a comunicării noastre cu frații români de peste Prut era că ei nu știau ce-i la București, iar noi nu știam ce e la Chișinău. Nici acum lucrurile nu stau cu mult mai bine. Din știrile primite ne dăm seama că experiențele noastre se întrepătrund în toate felurile. Altfel zis, între noi și frații noștri de dincolo de Prut podul nu este doar de flori. Să-i dăm cuvântul lui Grigore Vieru: „Am trecut, deci, prin sârma ghimpată, cărțile confraților mei, stimabili denigratori. Ce duc domniile voastre dincolo, trecând pe podul de flori construit și pe oasele lui Dumitru Matcovski, zdrobite de mașina neagră, la fel pe jertfirea unui Ion Druță, care, potrivit gustului vostru prea rafinat, nu mai poate fi citit azi, a unui Vasile Vasilache, al cărui fel de a scrie este, după voi, un amurg al literaturii, la fel pe suferințele și topirea în timpul obștesc ale unor Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă? Ce duceți dincolo de Prut, afară de producția voastră poetică?". Iar noi, cei de aici, îi putem întreba pe confrații noștri care s-au deplasat la Chișinău în chip de tutori literari și politici același lucru: Ce cărți ați dus dincolo de Prut, domnilor denigratori? Și cine face jocurile cu aceste cărți? Podul de flori devine un pod de spini? După cum scrie Grigore Vieru în „Literatura și Arta", se pare că dureroasa coroană de spini va mai sta încă pe capul scriitorilor proscriși, pentru că ei, ca și Isus, n-au știut deosebi dintre apostoli pe falșii apostoli, printre tovarășii de drum pe viitorul Iuda. Ceea ce n-au înțeles, poate, confrații noștri de peste Prut este că opera întreprinsă de ei rămâne netransmisibilă și ei sunt cei ce trebuie s-o ducă până la capăt. Bucureștii au fost în ultimii ani, politicește, cu un pas în urma Chișinăului și continuă să rămână. Dovada cea mai concludentă este că denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov, vitală pentru România și Basarabia, n-a fost făcută la București ci la Chișinău și că tot aici – nu la București – monstruosul pact antiromânesc, care a sacrificat Basarabia, este pus cu toate argumentele și riscurile la zid. Bucureștii mai sunt încă, se pare, pentru confrații noștri de dincolo de Prut, o amăgire politică și o amăgire literară. Mă refer, desigur, la București ca centru de directivă politică și spirituală și nu la Bucureștii autentici, Bucureștii demonstrațiilor și simpatiilor îndurerate pentru Basarabia. Trebuie făcută o desebire între ele. După cum e de făcut un examen mai atent a tot ceea ce sosește de la București către Chișinău. Iată de ce n-a venit încă momentul ca liderii renașterii naționale din Chișinău să predea ștafeta în alte mâini. După părerea mea, nu trebuie s-o predea niciodată, pentru că această redeșteptare este opera lor exclusivă. Evenimentele din 1989 de la București – și mai ales dezinformarea moștenită și interesată – pot să-i înșele. Timpul ieșirii lor din scenă, timpul predării ștafetei, n-a venit însă. Dovada cea mai vie este acest atac, mascat sub pretenții de europenizare a literaturii, dar care se constituie ca un atac cu substrat politic. Liderii și reperele redeșteptării naționale la Chișinău trebuie compromiși, trebuie să dispară. Așa cer anume interese și comandamente! (Scriitorii de la Chișinău care s-au simțit nevoiți să respire îndelung aerul anticamerei lui Mircea Dinescu, la București, știu aceste lucruri probabil foarte bine!) Și vor dispare, dacă acești lideri literari și politici, de acum intrați în istoria evenimentelor descătușării de comunism și de imperialismul rusesc, vor fi concesivi cu misiunea lor, cu ei înșiși, cu criteriile luptei lor, fraternizând, vrând-nevrând, cu adversarul îndătinat al nobilelor lor țeluri, acceptându-i acestuia atât valorile, cât și ideologia.

Demnitatea, unitatea și independența Basarabiei nu se recuceresc alături de oricine. Busola fraților noștri scriitori de peste Prut, o spunem cu părere de rău, este adesea confuză. Iubitul confrate Grigore Vieru consideră, spre exemplu, că „munții scrisului" românesc îi reprezintă de-a valma și Nicolae Labiș și Mircea Dinescu, dar și Constantin Noica și Geo Bogza, și Eugen Barbu, precum și Nichita Stănescu și Ana Blandiana, fără să-și pună problema mărimii lor reale și mai ales a compatibilității lor. A spus-o și în articolul-demisie „Despre rușine și bună creștere" din „Literatura și Arta". Când lupți pentru Basarabia, credem, este greu să-i treci printre vârfurile literaturii române, al cîror mare și unic criteriu admiți că este Mihai Eminescu, pe apologeții lui Alexandru Sahia, el însuși apologet al U.R.S.S. și al „revoluției" din 1924, de la Tatar Bunar. Această acceptare a scriitorilor staliniști (Geo Bogza, Eugen Jebeleanu) este cu atât mai nepotrivită pentru un lider literar și politic al Basarabiei, cu cât acești reporteri, în proză și versuri, ai comunismului n-au nici statura morală, nici statura literară care să le îngăduie o prezență justificată în apropierea soarelui literar al Basarabiei: Mihai Eminescu.

Ce legătură au toate acestea cu ședința exmatriculatorie de la cenaclul „Convorbiri literare" din Chișinău, ne poate întreba poetul Grigore Vieru? Are una foarte explicită, pentru că prăsila morală și ideologică a acestor scriitori români de formulă kominternistă, exprimată exemplar de Mircea Dinescu și Ana Blandiana – nu uitați, domnule poet, deplasarea lor mustrătoare la Chișinău! – a stat și stă la originea exmatriculărilor și scindărilor literare pe care le trăiți și le veți mai trăi în frumosul și chinuitul dumneavoastră oraș. Ați fost înșelați, desigur, în buna dumneavoastră credință, dar are rost să vă mai înșelați în continuare? E vorba nu de intoleranță, ci de noblețea și puritatea țelului. Iar puritatea unui țel cere intransigență.

Un comandament primordial al vieții moderne îl constituie promptitudinea și calitatea informării. Absența ei poate să ducă, pentru un militant cultural și politic, la urmări dintre cele mai nefericite. Prietenul Grigore Vieru crede în „Revoluția din Decembrie", în „revoluției în fața căreia ne închinăm cu toții", ceea ce îi face cinste. N-a fost, prietene, nici o revoluție! Au fost jertfe omenești, la Timișoara, au fost jertfe la București, în 21 decembrie, a fost o extraordinară ridicare a maselor, tot la București, pe 22 decembrie, au fost factori revoluționari – și mai sunt! – dar revoluție în adevăratul înțeles al cuvântului n-a fost. Chiar dacă asta înseamnă destrămarea încă unei iluzii, lirice și politice, adevărul trebuie spus răspicat. O revoluție reală, autentică, la București, ar fi tratat, de altfel, într-un cu totul alt chip, cel puțin teoretic, chestiunea Basarabiei. Chiar dacă politologii francezi susțin că Ceaușescu a fost lichidat pentru că a denunțat pactul Ribbentrop-Molotov, în noiembrie 1989, temerile nu justifică tăcerea oficială bucureșteană în legătură cu pactul care a înrobit, în 1940, Basarabia. „Revoluția din Decembrie" de la București, mult stimate poet Vieru, este o foarte utilă fațadă pentru cei ce vin, de pildă, la Chișinău, pentru ca în numele ei să vă traseze sarcini culturale sau politice, care n-au nici în clin nici în mânecă cu interesele vitale ale Basarabiei și basarabenilor. Iar dacă ședința cenaclului „Convorbiri literare" n-a fost suficient de edificatoare, va fi, fără îndoială, ședința privitoare la „Literatura și Arta", pe care ne-o anunți. Revista stindard a idealului național basarabean, foarte citită și în România, urmează să fie băgată în „boxa acuzaților". La groapa lui Ion Lăncrănjan, în martie 1991, Grigore Vieru ne-a vorbit despre „cuiul de aur" al unității românești, care nu trebuie pierdut. „Dezbinarea românească, vrajba cu care Dvs. poate v-ați obișnuit – dar noi avem un ochi mai îndelung spălat de lacrimi, s-ar putea să vedem mai clar lucrurile – slăbește acel cui de aur care se numește unitatea românească". Nu ne-am obișnuit cu vrajba românească, nu putem accepta nici scindarea de la Chișinău, care înseamnă decapitarea unei mișcări și tocmai de aceea credem că recucerirea demnității unei culturi și a unui popor se poate face, în primul rând, cu luciditate. Dacă televiziunea română n-a catadixit să participe, în vreun fel, la funeraliile unui scriitor ca Ion Lăncrănjan, iubit de milioane de cititori români, dar a exhibat chiar în seara îngropăciunii lui, într-o lungă emisiune, știrea morții unui interpret de muzică ușoară (francez, englez, evreu, eschimos?) și puțin pornograf, nu voi numi această profanare „vrajbă românească", chiar dacă pe televiziune scrie: română. Iată destinul cultural, care vi se oferă de către trimișii somativi ai G.D.S. (față de care Uniunea Scriitorilor din București este doar o anexă), grup amestecat într-un scandal internațional datorită manipulării unor fonduri din S.U.A. de milioane de dolari. Vrajba aceasta, iubite confrate din Chișinău, nu este atât de metafizică precum pare.

Mai pe scurt, dragă poete Vieru, vi se „fură" și vouă revoluția, în acest caz o revoluție autentică, în care v-ați riscat viața. Și pentru că nu puteți fi înlăturați cu mijloace fățișe, se folosesc mijloace „literare", conform unui instructaj venit de la München și de la București. Folosiți capitalul unei experiențe acumulate. „Ochiul mai îndelung spălat de lacrimi" mai are multe de aflat. Mai înainte de orice, trebuie găsită unitatea dintâi. Pentru că podul de peste Prut poate fi trecut chiar și atunci când din pod de flori devine pod de spini.

Iunie, 1991