S-au împlinit zilele acestea, respectiv pe 8 mai 2022, 50 de ani de la inaugurarea Muzeului Național de Istorie a României, ne aduce aminte chiar instituția cu pricina, MNIR, condusă de 12 ani de Ernest Oberländer-Târnoveanu. Muzeul, care ne oferă și un film de la inaugurare (video mai jos) se află din 2002 în „restaurare” și, pe lângă Tezaurul istoric și copia Columnei lui Traian, s-a transformat într-un Muzeu al Jucăriilor. Ca și cînd pentru asta s-au luptat străbunii noștri. Poate se ridica Avram Iancu din mormânt într-o bună zi ca să le arate cum se face o restaurare actualilor administratori ai Muzeului. 50 de ani de la inaugurare, 20 de ani de când este închis. Ce s-ar mai putea spune? Redăm mai jos ciudatul comunicat emis de angajații muzeului la „aniversare”, în care se recunoaște implicit impotența totală de a gestiona dezastrul în care se scaldă ceea ce ar trebui să fie cea mai importantă instituție muzeală a României.

MNIR: „Crearea acestui muzeu a fost o provocare pentru autorități, dar și pentru specialiști, deoarece a reprezentat o proiecție, mai concentrată, a întregului sistem al muzeelor de istorie din țară.

Prin Hotărârea nr. 1448 din 3 martie 1968, Consiliul de Miniștri al R.S.R. hotăra înființarea, în București, a Muzeului Național de Istorie a României (fapt confirmat oficial pe 20 martie 1970, când apărea o nouă „Hotărâre a Consiliului de Miniștri privind înființarea de Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România”). Pentru sediul muzeului au fost luate în calcul mai multe variante (clădirea Comitetului Geologic de pe Șoseaua Kiseleff, Palatul de Justiție, Palatul Primăriei Capitalei, Palatul Poștelor sau ridicarea unui sediu nou), însă, în final, s-a decis amenajarea acestuia în clădirea de pe Calea Victoriei 12.

Prin Hotărârea din 20 martie 1970 se stabilea și componența Comisiei de Organizare, al cărei președinte era academicianul Constantin Daicoviciu. Lucrările pentru Tematica muzeului și pentru realizarea colecției au demarat încă de la începutul anului 1969, în momentul în care s-a decis, neoficial, la nivel înalt, care va fi noul sediu. În cei trei ani, până la deschidere, tematica va fi modificată de nenumărate ori.

Primul colectiv de specialiști, inițial detașați, apoi transferați „în interesul serviciului” la muzeu, era format din: Sarafolean Gavrilă – șef secție, Chițescu Lucian – șef secție, Leahu Valeriu – șef secție, David-Țeposu Lucia – șef secție, Vâlcu Gheorghiță – muzeograf principal, Ștefănescu Liviu – muzeograf principal, Popescu Elena – muzeograf principal, Burda Ștefan – muzeograf principal, Ilincioiu Ion – muzeograf principal, Ligor Alexandru – muzeograf principal și Chivulescu Emilia – secretar dactilo.

Realizarea expoziției de bază a Muzeului Național de Istorie a fost o chestiune foarte complexă și foarte complicată. În cadrul acesteia trebuiau expuse obiecte cu o mare relevanță istorică, dar, mai presus de aceasta, trebuia să coabiteze adevărul istoric cu cerințele ideologice. Expoziția de bază a fost încă de la început împărțită pe secții, pentru fiecare secție existând o comisie de specialiști însărcinată cu analiza tematicii.

Credem că merită să-i amintim pe cei care au făcut parte din aceste comisii:
– Comisia de specialiști pentru secția de istorie medie: prof. univ. dr. Gheorghe Ștefan, prof. univ. Mihai Berza, Octavian Iliescu, prof. univ. dr. Ion Ionașcu, dr. Constantin Șerban, dr. Ștefan Olteanu, Lucian Chițescu;
– Comisa de istorie modernă: prof. univ. dr. C.C. Giurescu – președintele comisiei, dr. Cornelia Bodea, membru, dr. Dan Berindei, membru, dr. Vasile Netea, membru, Elena Pălănceanu, secretar, Ion Ilincioiu, secretar;
– Comisia de specialiști de pe lângă Tezaurul istoric: acad. Andrei Oțetea – președinte, Corina Nicolescu, Alexandrina Alexandrescu, Ecaterina Dunăreanu–Vulpe, Octav Iliescu, Bucur Mitrea, Xenia Ghica – arhitect, Viorica Cașoianu – arhitect, Mircea Sfârlea, Ștefan Burda, Radu Florescu, Mircea Neicov – Departamentul Cultelor, Nicolae Vlasa – Muzeul de Istorie Cluj;
– Comisia de Istorie Antică: Emil Condurachi – președinte, Ion Ardeleanu, Petre Alexandrescu – cercetător principal la Institutul de Arheologie, Hadrian Daicoviciu – director adjunct Muzeul de Istorie a Transilvaniei, Nicolae Lupu – decanul Facultății de Istorie și Filozofie Sibiu, Xenia Ghica – arhitect, Adrian Rădulescu – director Muzeul de Arheologie Constanța, Lucia Țeposu – șef Secție Istorie Antică, Muzeul Național de Istorie;
– Comisia de Istorie Contemporană: Aron Petric, Titu Georgescu, Banyai Ladislau, Șerban Cioculescu, Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Carol Gölner, Victor Axenciuc, Constantin Mocanu, Gavrilă Sarafolean, arh. Dumitru Stănescu.

Primul director al muzeului, între 1970-1971, a fost Ion Ardeleanu. El a fost urmat de Florian Georgescu (fost director al Muzeului de Istorie și Artă al Municipiului București), care s-a aflat la conducerea instituției până în anul 1985.

Organizarea expoziției permanente a presupus amenajarea, proiectarea și realizarea unei suprafețe expoziționale de cca. 15 000 m2; au fost instalate 1 500 sisteme de expunere în care au fost expuse cca. 50 000 de valori de muzeu; au fost întocmite 300 de texte explicative de săli și vitrine; au fost alcătuite 64 hărți, 80 de grafice și 9 000 de etichete.

Lucrările de construcție, renovare și amenajare au fost executate de Întreprinderea „Carpați” din subordinea Gospodăriei de Partid. Proiectarea grafică și amenajarea muzeistică au fost realizate de I.S. Decorativa (cu ajutor specialiștilor muzeului).

Expoziția de bază a Muzeului de Istorie a R.S.R., așa cum a rezultat, era întinsă în 50 de săli, la care se adăugau Cabinetul Numismatic, Tezaurul Istoric și Lapidarium-ul cu Copia Columnei lui Traian. La etajul al doilea a existat, pentru scurt timp, expoziția de artă medievală românească.

Adunând sub un singur acoperiș cele mai importante mărturii ale trecutului României, nu este de mirare că muzeul a reprezentat un punct de atracție pentru publicul din țară, dar și din străinătate. În același timp, regimul comunist a privit muzeul ca pe un instrument al propagandei și, odată (sau mai ales) cu realizarea Expoziției Omagiale (1978), ca pe un pilon de bază în cadrul mecanismului cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Urmărind istoria acestei instituții în anii comunismului găsim suficiente dovezi care să ne convingă atât de rolul său de instituție muzeală de prim rang, dar și de cel de organism bine „încorsetat” în chingile ideologiei „Epocii de Aur”.

În consecință, aici au fost aduse cele mai faimoase tezaure, în primul rând cele din metal prețios, în singurul loc public unde securitatea și vizibilitatea puteau fi asigurate în aceeași măsură. De asemenea, o mulțime de alte piese de mare valoare arheologică și istorică au poposit în expozițiile Muzeului Național, pentru a ilustra mileniile de istorie, ori, pentru mai multă acuratețe, istoria de atunci.

Cutremurul din 1977 a adus unele pagube clădirii, dar și unei părți a patrimoniului, așa încât expoziția a trebuit schimbată, aproape complet. Această a doua expoziție permanentă a MNIR era, încă și mai mult decât prima, expresia voinței politice a Partidului Comunist, ca urmare a unei mult mai insistente intruziuni ideologice în creația muzeografică. În anul 1978 au fost deschise cele două expoziții „omagiale”: la parter „Mărturii ale dragostei, prețuirii și adâncii recunoștințe manifestate de întregul partid și popor față de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, cu prilejul aniversării a 60 de ani de viață și a peste 45 de ani de activitate revoluționară” (4 săli, cu suprafața de 750 mp), cuprinzând cadourile primite de cuplul Ceaușescu din țară și la etajul II – „Dovezi ale dragostei, înaltei stime și profundei prețuiri de care se bucură președintele Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu, ale amplelor relații de prietenie și colaborare dintre poporul român și popoarele altor țări” (10 săli, 2.500 mp) ce conținea cadourile primite din străinătate.

Întreaga expoziție, nu doar „Omagiala” era plină cu citate din Nicolae Ceaușescu și Programul partidului referitoare la evenimentul respectiv. Ideea directoare: rolul maselor și mișcării muncitorești! Era exagerat aspectul social (toate răscoalele aveau momente speciale)! De la sfârșitul secolului XIX existau extrase din presa socialistă despre orice eveniment. Expoziția a devenit un fel de manual plin de citate.

Anii ’90 au adus Muzeului Național o altă istorie, ca și întregii societăți românești. O schiță de caracterizare a decadei s-ar putea reduce la doi termeni: schimbare și confuzie, fiindcă unde se petrec multe schimbări este și destulă confuzie… Probabil că cea mai semnificativă schimbare s-a produs – așa cum era și de așteptat – în oameni, în oamenii care alcãtuiesc familia „MNIR”. Poate o tresărire de orgoliu, poate o undă de speranță, poate, pur și simplu, exploatarea șanselor, au făcut ca pretențiile de la noi înșine să ia alte dimensiuni. Dacă înainte de 1990 existau numai trei specialiști cu titlul de doctor, în 2022 numărul este mult mai mare, la o cifră globală a angajaților care nu a crescut, ci din contră.

Am fost gazdele unor manifestări științifice de prim rang, și, pentru a rămâne la esență, vom aminti aici Congresul Internațional de Bronzuri Romane, în mai 2003, cu o prezență internațională remarcabilă (din peste 15 țări), dar și o participare naționalã numeroasã și cu o foarte bunã reprezentare a principalelor instituții academice și de cultură.

În anul 2002 s-a decis, la nivel guvernamental, începerea lucrărilor de consolidare și restaurare a clădirii și de refacere a expoziției de bază a muzeului. Patrimoniul a fost strâns în grabă și a fost depozitat pe unde s-a putut, rămânând deschise publicului doar expozițiile permanente și temporare de la parter. Din anul 2006, din lipsă de fonduri, lucrările au fost sistate, după ce doar o mică parte din acestea fuseseră finalizate. Clădirea se află într-o situație extrem de dificilă, cele mai multe spații neputând fi folosite pentru organizarea de expoziții sau activități cu publicul. Acoperișul este mai ciuruit decât o sită, subsolul este igrasios și plin de mucegai, fațadele de deteriorează… Pe spațiul expoziției de bază au fost amenajate depozite temporare, pentru a se asigura protecția patrimoniului național. Din păcate, situația clădirii se agravează din ce în ce mai mult, în condițiile în care, fondurile de care dispune instituția permit doar intervenții minore și care nu au efect pe termen lung.

Cu toate acestea Muzeul Național de Istorie a României continuă să fie una dintre instituțiile reprezentative ale culturii românești, deținând un fond foarte valoros de bunuri de patrimoniu mobil care ilustrează toate perioadele semnificative din trecutul poporului român, cât și din vremea unor civilizații care au existat în vechime pe actualul teritoriu al țării noastre.

Bogatul patrimoniu include peste 650.000 piese (un număr care sporește anual și între care se numără obiecte remarcabile), organizat în următoarele colecții: ceramică, lapidarium-tegularium, numismatică, filatelie, medalistică-sigilografie, tezaur, manuscrise, tipărituri, artă plastică, artă decorativă, fototecă istorică, stampe, hărți, metal, armament și echipament, textile și mobilier.

În momentul de față muzeul prezintă publicului două mari expoziții permanente – Tezaurul Istoric, respectiv Lapidarium-Copia Columnei lui Traian – și expoziții temporare cu tematică diversă, organizate în Holul Central.” VIDEO de la inaugurarea din 1972: