În 3 februarie 1870 a decedat Emanuil Gojdu

DISCURSUL FUNEBRAL A STUDENTULUI SIMION BOTIZAN LA ÎNMORMÎNTAREA LUI EMANUIL GOJDU ÎN CIMITIRUL KEREPESI DIN BUDAPESTA

Din partea tinerilor români din Pesta, Simion Botizan, în anul 1868-69 secretar al Societății "Petru Maior”, a rostit următorul discurs funebral la înmormîntarea lui Emanuil Gojdu:

Doamnelor și Domnilor !

Invitat de confrații și amicii mei și mișcat prin sentimentul de pietate ce am pentru memoria lui Emanuil Gozsdu, mi-am luat trista dar, pentru mine, onorifica sarcină d-a vă adresa, cu aceasta duioasă ocaziune, cîteva cuvinte sincere.

Dnelor și Dnilor ! Bine ați făcut, că ați venit, să petrecem la locul răpausului etern, umbra unui suflet nobil. Bine ați făcut, că n-ați întîrziat a oferi fericitului Emanuil Gozsdu tributul pietății și al stimei din urmă. Permiteți-mi, dară, să vă mulțumesc, în numele memorie lui, pentru acest devotament, și să vă rog, să nu vă îndoiți a mai consacra încă, acestei dureroase și solemne ocaziuni, cîteva momente; ca înainte de a ne despărți de acest loc de jele, să facem una modestă socoteală cu acel ce se duce astăzi din mijlocul nostru, se duce în alta lume, poate, mai ferice decît a noastră.

Cine a fost Emanuil Gozsdu – copilul sărac odinioară, apoi advocatul, membrul comunei bisericești române-grecești din Pesta, al mai multor societăți umanitare și de industrie, de mai multe ori deputat în camera țării, prefectul Carașiului și, în fine, membru la curtea supremă judecătorească a Ungariei și cavaler al ordului leopoldin, - cine a fost el ?

Lumea l-a cunoscut ca pe un om și creștin bun, cetățean loial, luminat și activ în toate momentele vieții sale. Ca cel mai distins și mai eminent advocat și jurist al timpului său, el a fost apărător neobosit al dreptului și justiției. Pe cîmpul industriei încă-și are meritele sale necontestabile; căci era econom bun și om al progresului și civilizațiunei adevărate. Ca deputat în legislativa patriei și-a avut principiele, părerile și considerațiunile proprii, și, condus de acestea, el s-a luptat, a făcut ce a putut între împrejurările grele și vitrege, cu cari un reprezentant al națiunei române avea și are încă d-a se certa. Cine a fost și ce a făcut prefectul Emanuil Gozsdu ? Poporațiunea Carașiului și ziarul din 1861 al camerei boierilor sunt mai competinți să ne spună. Dar cine nu-și aduce aminte de vocea energică și potinte, ce răsuna, atunci, de la înălțimea tribunei, cu un accent detunător, contra acelora ce și-au permis a insulta pe nefericita Transilvania, pe poporul român și suvenirite, lui mari și sacre ? "Infandum regina jubes renovare dolorem !” zicea el către acei ce au înfipt, în decursul timpurilor nenumărate rane de moarte în corpul națiunei și patriei române.

Ultimele zile ale fericitului au fost consacrate justiției patriei noastre. Da, fecundele și vastele cunoștințe ale marelui jurist au fost apreciate deplin numai atunci, cînd puterile lui fizice numai erau destul de solide pentru a suporta sarcina mare și grea, impusă de înalta pozițiune de judecător; și în acest mod, sănătatea neobositului bărbat deveni una ruină; spiritul lui părăsi, în fine, acel corp infatigabil cu ajutorul căruia, prin una viață proba și activa, în timp de 68 de ani, el și-a știut crea una pozițiune din cele mai onorifice în societate și una avere din cele mai notabili; a știut să-și cucerească stima și respectul tuturor chiar și al dușmanilor săi. Dovadă e împrejurarea, că era să fie numit ministru în cabinetul actual al Ungariei. Da, Emanuil Gozsdu a fost un om, despre care se poate zice, cu drept cuvînt, că a
t r ă i t !

Pentru cine a trăit el ? Ultima faptă a lui a dovedit, pentru cine dînsul a trăit una, viața din cele mai laborioase și fructifere. Lumea n-a știut, cine este Gozsdu ca român, ce simte el ca român; lumea a fost nedreaptă față de sentimentele, intențiunile și aspirațiunile lui devotate Românismului.

"Sărmana mea națiune !” suspina el, venerabilul bătrîn, vărsînd lacrime fierbinți, în ultimele clipe ale peregrinagiului său pămîntesc. "Sărmana mea națiune românească ! cît de suferitorie mai ești ! cum te maltrată nedreptatea ! multe și grele sunt durorile tale ! De ce nu pot, Doamne, să mai am una viață pe acest pămînt, să o consacru națiunei mele, să ajut a-i vindeca ranele seculari !”

Așa vorbea căruntul Gozsdu, plîngînd ca un copil infant atunci, cînd asculta, pentru ultima oară, vocea sinceră a conștiinței sale românești, care îi dezveli durerile seculari ale poporului român, ranele acelui popor, care, în timpuri grele de nevoi, cînd patria comună era în periclu, făcea din pieptul și brațele sale mori de apărare; care n-a fost niciodată perfid și trădătoriu al patriei sale, și a făcut și face sacrificii imense, de sînge și de avere, pentru țară și mai ales pentru tronul, ce se clatenă, nu de mult, cu desperațiune, sub loviturile acelor ce monopolizează, astăzi, grația și buna voință a Habsburgilor.

Da, Gozsdu plîngea, cînd, după multe și mari speranțe ruinate, văzu, la bătrînețele sale, cum poporul român e despoiat de toate cîte le-a avut mai sacre: de țară, de limbă și naționalitate de toate mijloacele și condițiunile de conservare proprie; cum omnipotenții zilei le arunca afară din mizera colibă, în care el, acel popor bătut de soartă, își recrea odată membrele frînte de lucru și suferință; da, îl despoia de ultimul petec de pămînt, ca să n-aibă sărmanul, unde să-și plece capul, după ce va fi cîștigat, prin sudorile feței sale, darea și mare, pentru binele și comoditatea tiranilor săi.

Pe acest popor martir românul Emanuil Gozsdu îl deplîngea de pe patul morții. Așa mi-a spus un amic al meu, care a fost martorul scenei dureroase, cînd Emanuil G o z s d u s-a despărțit de lumea noastră.

Da, Gozsdu nu mai este între cei viețuitori. Umbra lui s-a mutat în patria eternă și ferice a lui Zape, Șincai, Șuluțiu ș.a., în lumea spiritelor mari și generoase, cari trăiră, pe pămîntul nostru, pentru binele, prosperitatea și mărirea Românismului, și cari vor trăi pururea, în inimele Românilor, ca niște monumente și dovezi eterne ale patriotismului, abnegațiunei și virtuților umanitare și naționale; vor trăi ca exemple mărețe de generozitate, ca modele sublime de cetățeni și români devotați țării și națiunei lor.

Da, Emanuel Gozsdu încă va trăi pînă cînd românii vor fi români în țările dintre Dunăre, Tisa, Nistru și Carpați; va trăi în memoria poporului român, pe care dînsul l-a iubit, cum numai un copil fraged poate iubi pe dulcea sa mamă; și cumcă l-a iubit, Gozsdu a dovedit, în modul cel mai generos, prin fapta sa nobilă și măreață, ultima în viața lui, cînd a pus pe altarul națiunei sale cea mai însemnate parte a fructelor unei vieți active, un capital de 300-400 mii florini v.a., pentru promovarea binelui spiritual și material al poporului român.

Românii nu pot fi indiferenți față de acest sacrificiu frumos; recunoștința lor va încununa cu venerațiune eternă acest monument măreț al românului Emanuil Gozsdu.

"Sărmana mea națiune românească !” exclama el cu durere. Ferice de tine, națiunea mea martiră, adaug eu, ferice de tine, cînd vei avea mulți fii generoși ca Emanuil Gozsdu; căci numai atunci vei putea merge înainte pe calea progresului și a prosperității tale; atunci numai vei putea respinge loviturile de moarte, ce ți se impart de dușmanii tăi neîmpăcați ca și de fiii tăi perfizi.

Ideile mari, precum libertatea și prosperitatea unui popor, se pot realiza numai prin bărbați mari și prin sacrificii mari. Emanuil Gozsdu a fost unul din acele fenomene rari și sublime, cari și-au dat misiunea de a trăi pentru binele și mărirea poporului român. Și lumea s-a convins despre aceasta numai după moartea lui. "Numai după moartea mea Românii vor vedea, cine a fost Gozsdu!” zicea el.

Permiteți-mi, acum, venerabilă consoartă, fidelă și fragedă soție a nemuritorului bărbat și voi consîngeni, amici și colegiali, permiteți-mi a vă adresa și vouă două trei cuvinte. Știu și simt, cît de grele și sfîșietoare sunt momentele despărțirii de acela, cu care ați împărțit plăcerile și durerile unei vieți, pe care l-ați iubit și care v-a iubit; dar mîngîiați-vă cu noi dimpreună, alinați vă rog, durerile inimei voastre în conștiința, că soțul bun, fratele, amicul și colegul vostru iubit trăiește și va trăi dimpreună cu voi în stima și iubirea națiunei române. Da, voi încă aveți partea voastră în monumental etern, care va spune venitoriului: cine a fost și ce a făcut Emanuil Gozsdu.

E bine, umbră nobilă și generoasă ! noi n-am venit aci cu gîrlande de flori nici cu una piatră rece de marmură, să însemnăm și să decorăm glia, ce acoperă scumpele tale oseminte, nu; ci am venit, să-ți votăm, în numele Românismului și al venitoriul nostru, recunoștința sempiternă pentru marele act, cu care ți-ai încununat activitatea lumească, iubirea și devotamentul pentru națiunea ta duioasă. Nimeni în lume nu ți-ar fi putut ridica un monument mai splendid și mai nepieritor decît cel creat de tine, spirit nobil și nemuritoriu !

Eternă să fie memoria ta !

(Federațiunea, Pesta, 1870, nr.11, p. 42-43.)