Proclamată pe 1 decembrie 1918 la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Unirea a întâmpinat numeroase opreliști, deși românii bănățeni s-au pronunțat ferm în favoarea unei Uniri „imediate și necondiționate” cu România. Maghiarii, sârbii și germanii, deveniți importanți numeric în spațiul bănățean prin colonizările derulate de imperiu timp de două secole, au încercat să-și impună propriile proiecte pentru a stăpâni Banatul.

 

Prima încercare le-a aparținut maghiarilor. La 31 octombrie 1918, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria și adversar al unirii Banatului cu România, împreună cu locotenent-colonelul Albert Bartha, au proclamat, la Timișoara, Republica Bănățeană. Cei doi erau proaspăt întorși de la Budapesta, unde avusese loc întrunirea liderilor politici maghiari. „Republica” urma să fie subordonată Budapestei, ca organism temporar autonom în cadrul Ungariei, cu un comisar civil și unul militar. Manevra cercurilor maghiare a sucombat aproape instantaneu, sub opoziția românilor, pentru că era o clară încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul Român și de menținere a stăpânirii maghiare. Aurel Cosma, liderul românilor din Banat, a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: "Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspirațiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru național." În seara aceleiași zile de 31 octombrie, mii de români din Timișoara și din satele învecinate au participat la o impresionantă adunare națională în Piața Libertății și au aprobat cu ovații cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanțurile robiei națiunii române." 

 

Situația și ferma poziționare a românilor este surprinsă de marele patriot român bănățean Avram Imbroane, într-un articol din presa epocii,: „În acest stadiu și răbdarea noastră este pe sfârșite și a sosit momentul ca să rostim în această chestiune un cuvânt energic. Acest cuvânt se rezumă în următoarele: nu vă vom mai răbda; la amenințarea voastră, a celor puțini, răspundem noi, cei mulți.(…) Îi știm ce fac și în ce căi umblă. Le adresăm ultimul îndemn să părăsească aceste căi. Altfel, ca mâine nu vor mai avea ce căuta în mijlocul nostru. Îi vom invita să-și facă bagajele și să plece de unde au venit.(…)  Tot nu va fi bolșevism în Banat, cum nu va fi nici republică bănățeană, oricâte drumuri s-ar face la Belgrad și la Budapesta și oricâtă cerneală ar strica cutare fiu de magnat ungur făcând jonglerie de statistică și împărțind Banatul în cantoane elvețiene, pe hârtia atât de răbdătoare a gazetei.”

 

Cea de-a doua încercare le-a aparținut sârbilor. Sesizând oportunitatea existentă, trupele sârbe au trecut Dunărea înainte de parafarea acordului de armistițiu și au ocupat  Timișoara la 14 noiembrie 1918, în timp ce armata română neutraliza trupele germane ale lui Mackensen, iar ulterior răspundea atacurilor Ungariei bolșevice a lui Bela Kuhn, care au dus la scurtul război soldat cu ocuparea Budapestei de către trupele românești. Ajunse la Timișoara, trupele sârbești au fost întâmpinate cu amiciție, ca trupe ale Antantei, deci aliate României. 

 

La scurt timp însă, lucrurile s-au schimbat radical, după ce românii bănățeni au devenit ținta predilectă a persecuțiilor noii administrații. Sistematic s-a trecut la anihilarea mișcării naționale românești, la desființarea consiliilor naționale române și a gărzilor românești. În funcțiile oficiale au fost numiți tot mai mulți sârbi. Otto Roth și reprezentanții social-democraților din rândul minorităților maghiare și șvăbești, vedeau în armata sârbă un ajutor pentru perpetuarea stăpânirii maghiare. Ei sperau în continuare că războiul se va termina cu o Ungarie Mare, care să cuprindă și Banatul. Pe de altă parte, sârbii duceau în occident o puternică propagandă pentru cauza lor, urmărind politica "faptului împlinit" și încheierea războiului cu un Banat aflat în întregime, de facto, sub suveranitate sârbească, deși sub 18% din populația sa era alcătuită din sârbi. 

 

În ciuda restricțiilor și impedimentelor de tot felul impuse de trupele de ocupație, mii de bănățeni au răspuns la chemarea Consiliului Național Central și s-au îndreptat către Alba Iulia pentru a lua parte la Marea Adunare care avea să proclame Unirea. Alegerea delegaților a fost un eveniment de mare importanță pentru comunitățile românești. Procesul de alegere a fost pe toate căile împiedicat să aibă loc, iar cei care au reușit să fie aleși, au fost împiedicați să părăsească Banatul. Armata sârbă a patrulat trecerile către Ardeal, pentru a împiedica ajungerea bănățenilor la Alba Iulia. Nu a reușit să îi oprească , însă, pe toți: delegația bănățenilor a avut în final 359 de membri oficiali, reprezentând toate categoriile sociale și principalele organizații politice, sociale și culturale bănățene, alte câteva mii de bănățeni trecând, cum și pe unde au putut, de patrulele armatei sârbe și ajungând la Alba Iulia. 

 

După proclamarea Unirii, persecuțiile armatei sârbe se intensifică. Astfel, despre situația românilor din Banat sub administrație sârbească, maiorul Alexandru Dumitrescu raporta Marelui Cartier General Român la 11 decembrie 1918: „În Banat se duce acum o luptă îndârjită asemănătoare cu aceea pe care o duceau ungurii înainte contra românilor. Zilnic se fac internări și arestări de români din diferite localități din Banat și actualmente Aradul are un mare număr de români din Banat refugiați de frica persecuției autorităților militare sârbe.” Conduita armatei sârbe se domolește doar după ce în Banat a sosit generalul Berthelot și a început instalarea trupelor de pace franceze. Armata sârbă părăsește Timișoara abia pe 27 iulie, nu înainte, însă, de a recurge la rechiziționarea de bunuri materiale. 

Mai târziu, o ultimă încercare de a bloca Unirea Banatului cu România a venit din partea germanilor, care pe 16 aprilie 1920 au trimis o petiție la Conferința de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii bănățene, care ar fi inclus nu doar Banatul, ci și regiunea vecină Backa. Noua „republică” s-ar fi întins pe un areal în care fuseseră colonizați numeroși germani și, după planurile inițiatorilor, urma să fie împărțită în cantoane administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferința de Pace de la Paris a refuzat această propunere.