La 27 martie 1918 (9 aprilie 1918), în prezența prim-ministrului României, Alexandru Marghiloman, Sfatul Țării al Republicii Democratice Moldovenești votează actul Unirii cu România. Unirea cu România a fost aprobată cu o largă majoritate de voturi: 86 pentru, 3 contra, 36 abțineri, 13 absenți.
După votare, prim-ministrul României Marghiloman dă citire unei declarații regale: "În numele poporului român și al Regelui său Majestatea Sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România una și indivizibilă”.
Aproape toți au fost vânați de bolșevici și au sfârșit în lagărele sovietice.Vedeți și Prot. Dr. Ioan Lisnic: Deputați ai Sfatului Țării martirizați în primul an de ocupație sovietică (1940-1941)
Ei sunt Martirii Basarabiei. Veșnica lor pomenire din neam în neam!
Conținutul Actului Unirii
În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa, România.
Această unire se face pe următoarele baze:
- Sfatul Țarii actual rămîne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare, după nevoile și cererile norodului. Aceste hotărîri se vor recunoaște de Guvernul român.
- Basarabia își păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat al Țării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie.
- Competența Sfatului Țării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor și orașelor; c) numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor, iar funcționarii înalți sunt întăriți de Guvern.
- Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.
- Legile în vigoare și organizația locală (zemstve și orașe) rămîn în putere și vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui și reprezentanții Basarabiei.
- Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia.
- Doi reprezentanți ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniștri român, acum desemnați de actualul Sfat al Țării, iar pe viitor luați din sînul reprezentanților Basarabiei în parlamentul român.
- Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanți proporțional cu populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret.
- Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, orașe, zemstve și Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret și direct.
- Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvîntului, a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate prin Constituție.
- Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.
Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret, spre a hotărî împreună cu toții înscrierea în Constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus.
Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea și totdeauna.
Președintele Sfatului Țării, I. Inculeț
Secretarul Sfatului Țării, I. Buzdugan
Membrii Sfatului Țării care au votat Unirea
Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.
Pe cei care au votat pentru Unire, pe 9 aprilie 1918 (27 martie stil vechi) (după nume, vîrstă, profesie, grup etnic, județ) - cât și pe cei care s-au opus - îi puteți găsi AICI.
Artizanii Unirii - Martirii Basarabiei (Tudor Gheorghe). Selectii CNSAS - Arhivele Nationale
Basarabia s-a unit cu România pe 27 martie 1918, după o lungă ocupație țaristă, în componența căreia intrase prin Tratatul de la București, din 1812, proclamându-și mai întâi autonomia, apoi independența față de Rusia și după câteva luni unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic conform pactului Hitler-Stalin a fost adresat României privind cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică.
Unirea Basarabiei cu România a căpătat un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldovenești (fosta Basarabie țaristă) cu România, unirea fiind posibilă inclusiv în urma susținerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditești ale bandelor bolșevice din Basarabia în cadrul Revoluției din 1917. Din cei 135 de deputați prezenți ai Sfatului Țării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.
Într-o perioadă foarte confuză, datorită Primului Război Mondial și mai ales izbucnirii Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria... de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.
Solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică după 1900, după apariția, sprijinită material de Vasile Stroescu, la Chișinău a gazetei românești numite Cuvânt moldovenesc, revistă în jurul căreia redactorul publicației a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.
Pe plan extern, Ionel Brătianu a trebuit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”, la acel moment, personajul care putea oferi cel mai mult ajutor delegației române fiind profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. După o călătorie de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei...”.
Alungarea bolșevicilor din fosta Basarabie țaristă de către Armata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rând cu Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) și cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acțiuni ferme, justificate de către diplomația română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoștea alipirea Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privință cu România.
Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.
Vreme de 22 de ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale « terorii roșii » dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD și ale deportărilor către Gulag, acesta fiind întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea. În acest răstimp, Basarabia a primit, potrivit datelor « Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor » întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe gheață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români). Dintre acești refugiați, socotiți indiferențiat « reacționari » sau « contra-revoluționari » de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.
O minoritate dintre locuitorii Basarabiei, mai ales cei mai săraci și evreii de tendință radicală era favorabilă regimului bolșevic și ostilă Unirii, căreia i s-a opus și pe care Uniunea Sovietică s-a bazat pentru a lupta politic împotriva României. Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de niciun tratat semnat de guvernul bolșevic. Ca urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în Basarabia însăși răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înființând în Ucraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în care a dezvoltat «Moldovenismul».
Dar Dumnezeu îi va bate pe toți cei ce se pun în calea popoarelor Lui!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
La 25 octombrie 2018, în ședința sa de lucru Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut în rândul Sfinților pe Episcopul Dionisie Erhan al Cetății-Albe-Ismail cu zi de pomenire la 17 septembrie.
Inscripția de pe piatra de mormânt de la mănăstirea Suruceni din Basarabia:
„Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 — d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzăș din Bardarul Lăpușnei, Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Staret aici (mănăstirea Suruceni) îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească, Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pilda de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă... până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”.
M-am născut în anul 1868, luna Noembrie, ziua 2, dintr-o familie de pământeni din comuna Bardar, județul Lăpușna, după numele lor chemați Vasile și Andriana Erhan. Le mai dau și aici încă o dată numele lor, ca și prin acest zapis să le rămână veșnica lor pomenire.
În lume m-am numit Dimitrie. Din familie am moștenit de la tata dragostea de carte și slova noastră românească, iar de la mama întărirea în credința și obiceiurile strămoșești. După puțină carte căpătată acasă, m-am desăvârșit în cunoștințele trebuitoare unui om ce vrea să știe și să cunoască multe, singur cu multă trudă și sârguință în liniștea chiliei mele călugărești.
Încă de la 15 ani, după hotărârea tatălui meu, am fost ales de degetul lui Dumnezeu ca din opt copii, eu, mijlocașul, să fiu dat la mănăstire spre slujba lui Dumnezeu.
Și așa, în anul 1883, Vasile Erhan și-a dus pe fiul său Dumitru, Dionisie, Arhiereul de acum, la mănăstirea Suruceni, județul Lăpușna. Mănăstirea era săracă și acei care se nevoiau într-însa o duceau greu și foarte greu începătorii. Scumpul meu tată, în câteva rânduri, văzând aceasta, a vrut să mă ia din mănăstire, dar eu am rămas în hotărârea mea. Așa a vrut Dumnezeu să ridice din neamul fraților și surorilor mele pe unul, care mai apoi pe toți să-i tragă după el. Și așa s-a făcut. Martori îmi sunt atâția preoți, învățători și învățătoare din rudeniile mele pe care i-am ajutat să-i văd cu carte și spre folos Neamului meu românesc. Am dat și dau slavă Domnului pentru aceasta.
Din acest an, al intrării mele în mănăstire, m-am nevoit cu nevoinți călugărești, iată cu ajutorul Domnului – 60 ani, din care numai în marea treaptă a Arhieriei 25 ani.
În tot timpul slujirii mele, mai ales în darul preoției și arhieriei mele, am căutat să fiu purtător de grije de sufletele mie încredințate de sfintele Biserici, păstorite de mine. Am tins să-mi fac cu deadinsul îndatorirea de păstor și slugă a lui Hristos. Am învățat cu timp și fără timp, propoveduind învățătura Evangheliei, păzindu-mi turma de lupii răpitori și tuturor toate făcându-mă, am căutat să fiu îndreptător pe calea mântuirii și nicidecum prilej de poticnire pentru cineva. Așa am înțeles slujirea Bisericii și la aceasta îndemn pe toți purtătorii de Har, de azi și de totdeauna.
Latura îmbogățirii duhovnicești și sufletești dintru început am pus-o mai presus de toate. În felul acesta am căutat să ajung a-mi aduna comori în ceruri și nu pământești, fiindcă iată mă despart de lumea aceasta nimic având. Dar în calea nevoinții acesteia întotdeauna Domnul a făcut luminarea mea și Mântuitorul meu, de aceea mulțumesc acum lui Dumnezeu de toate și pentru toate, mutându-mă în pace cu încredințarea că viața mi-am păzit și calea mi-am săvârșit.
În această cale, ce apune acum, strig tuturor: „Mântuiți-vă, fraților!”.
Îmi vine în minte și în ochii inimii trec în goana lor cei 8 (opt) ani de zile pe care i-am păstorit în Ismail. Biserica Cet-Albe-Ismail, mireasa Arhieriei mele, este comoara mea pământească, legăturile logodnei cu ea neputând fi rupt de fiii oamenilor pentru nici odinioară. Harul Domnului s-o păzească neprihănită și neîntinată de nici un rău în vecii vecilor.
Clerului și credincioșilor din Eparhia Cet-Albe-Ismailului las binecuvântările mele arhierești, dorind tuturor sporire duhovnicească spre mântuirea sufletelor și slava Bisericii Neamului meu românesc.
Dar privit-am din patul suferinții mele în depărtări peste zăbrelele geamurilor și am văzut printre lăcrămile dorului de frați – Eparhia, clerul și credincioșii Argeșului meu drag. Soarta vitregă din anul 1940 abătută asupra Neamului românesc și asupra mea au făcut să fiu trimis a păstori Eparhia Argeșului – să mângâi sufletele îndurerate, eu, nemângâiatul de pierderea Basarabiei noastre.
Tuturor, clerului și poporului argeșan le împărtășesc binecuvântările mele arhierești, dorindu-le Har, pace și mântuire de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Rog pe bunul Dumnezeu să le trimită răsplată cerească pentru dragostea de frați cu care ne-au primit și tratat în această mare ispită trimisă Țării și nouă de Cel Atotputernic.
Acolo, pe pământul Argeșului, prin tot amarul prin care am fost trecut eu cu prilejul retragerii mele, cu toții am plâns de bucuria desrobirii pământului nostru răvășit din Basarabia. Fie numele Domnului binecuvântat.
Arhiepiscopiei Chișinăului, la care am slujit ca Vicar atâta timp și din trupul căreia canonicește mă trag, îi păstrez toată recunoștința de fiu. Tuturor fraților mei din această de Dumnezeu păzită Arhiepiscopi, le las binecuvântări arhierești, rugând pe Dumnezeu să înmulțească Harul și tot Darul cel de Sus peste toți.
Pentru ca să nu rămână vreo legătură pusă de mine nedeslegată, după puterea ce-mi este dată, dau dezlegare tuturor acelora cari au fost legați sau opriți de mine, afară de acei cari au căzut sub legăturile canonice prevăzute de canoanele Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți.
Tuturor binecredincioșilor creștini le las celor vii binecuvântări și îndemn de a fi tari în credință și a se mântui întru Hristos, iar celor morți iertare și dezlegare pentru cele săvârșite în viață cu voie și fără voie.
Neamului meu întreg îi doresc întregirea granițelor și atingerea tuturor idealurilor la care am aspirat noi și strămoșii noștri și pentru cari noi adesea ne-am pus în primejdii mari, scăpând de la dușmani până și pe cei ce plecau în 1918 să șteargă hotarul nedrept al Prutului.
Cu limbă de moarte îndemn pe toți la unire, bărbăție și credință întru apărarea sărăciei și moșiei românești, strânși uniți în jurul Tronului Conducătorului nostru.
Fraților români, să faceți ca tot ce-i românesc să fie veșnic și nepieritor.
Dar iată că-i văd într-o ceață luminoasă prin mintea mea și pe confrații mei Vlădici. De ei vorbesc la urmă, fiindcă așa este starea noastră Vlădicească – să fim slugi tuturor și cei de pe urmă. Toată ceata ierarhilor mi-a fost și-mi rămâne scumpă. Cu ei m-am nevoit în nevoile Bisericii și Neamului și tot cu ei am tresăltat în bucurii.
Tuturor le cer iertare și le-o împărtășesc și eu, iar în viața ce le-a mai rămas o izbândă și propășire în cele ale Bisericii Neamului.
Pe toți și pe toate – Vlădici, preoți, mireni, frați și surori – îi rog să nu mă uite și să nu mă lase în rugăciuni, cerându-mi de la Domnul odihnă și iertare după zbuciumata mea viață pământească.
Și acum, trecând la cele vremelnice – pământești, de la început caut să mărturisesc că o viață întreagă am trăit-o pentru mănăstire și pentru alții. În viața mea n-am folosit nimic ce-a fost strein. După câștiguri urâte n-am umblat. De aceea, acum, la apusul zilelor mele, n-am nimic.
M-am străduit să fac și cu voia Domnului am izbândit să duc la bun sfârșit biserica din Prisaca și Borisăuca, iar biserica de la Episcopia din Ismail am conceput-o și cu cheltuiala Eparhiei am zidit-o. Lui Dumnezeu i se cuvine slavă pentru toate acestea, iar pentru mine smeritul – îndemn. Anual, la ziua morții mele, să mi se facă pomenire.
Poruncesc la toate rudeniile mele ca nimeni și niciodată să nu pretindă, sub orice fel ar fi, casa mea din mănăstirea Suruceni, la crame, la via de 4 ½ hectare și la pământul de 3 hectare. Toate acestea au fost agonisite de mine, din chiverniseala simbriei ce o aveam și pe toate acestea le las mănăstirii în proprietate neînstrăinabilă.
Poruncesc și soborului mănăstirii: anual, de ziua morții mele să-mi facă pomenire și de fiecare dată să ajute câte pe trei sărmani cu ceva milostenie, fără s-o arăt eu, ca nu cumva mai târziu aceasta să pară o sarcină grea.
Biblioteca mea, deși răvășită, o las Seminarului Teologic din Chișinău după ce d-l profesor C. N. Tomescu și păr. Director pr. ic. st. Bejan își vor alege din ea unele cărți pentru uzul lor la catedră și chiar traduceri spre folosul tuturor.
Locul înmormântării, tare ar dori sufletul meu să fie la Ismail, dar calea anevoioasă și lungă, precum și vremea grea de acum, mă fac să înțeleg că aceasta nu se va putea.
Din cele două perechi de veșminte arhierești – în una, cea roșie, voi fi înmormântat, iar cealaltă pereche, gălbue, dispun a fi trimisă la Ismail spre pomenirea mea.
Alte lucruri mai mici din cele arhierești – cruci, cârje, engolpioane etc. ce se vor mai găsi se vor preda Catedralei Chișinău.
Toate sumele ce se vor cuveni a fi ridicate pentru mine de la Stat dispun a fi ridicate de către Păr. N. Bolboceanu, care va plăti cu ele toate cheltuielile făcute cu înmormântarea mea de către Păr. T. Procopan, pe care-l însărcinez cu această grije.
Toate sumele ce vor mai rămâne, autorizez pe Păr. Bolboceanu să le predea numai nepoatei mele, preotesă văduvă cu copii; Zagorodnâi din Suruceni.
În felul acesta mi se pare că am încheiat toate socotelile mele cu cele pământești, îndemnând pe toți frații creștini de totdeauna să se mântuiască în credința noastră, singura adevărată și veșnică.
Mulțumind lui Dumnezeu pentru toate ce mi-a trimis în viață, sunt gata a mă înfățișa Judecătorului Celui Preaînalt, Drept și Veșnic, căruia slava i se cuvine în vecii vecilor.
Amin. s.s. Dionisie
Cand vom invata - sa apreciem patriotii romani - atata timp- cat traiesc - ne va fi bine ! Romanii i-au vandut pe ...Mihai Viteazu, Horia, Closca, Crisan...Avram Iancu...
Sa invatam
sa fim umili si sa nu mai fim tradatori !