Foto: ziarulunirea.ro
La 24 ianuarie 1859 a avut loc Unirea Principatelor Române, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, primul pas important pe calea infăptuirii statului național unitar român. (Ascultați în bază Hora Unirii cântată de Maria Tănase)
Ideea unității de neam, limbă și cultură în cele trei țări române a reprezentat un deziderat de veacuri, la cristalizarea căruia și-au adus contribuția numeroase figuri marcante ale istoriei. Prima unire a fost realizată în 1600 de către Mihai Viteazul, care a reușit să aducă sub sceptrul său cele trei țări românești. Chiar dacă a fost de scurtă durată, destrămată de un context internațional nefavorabil, amintirea acestei uniri nu s-a mai stins niciodată, constituind un punct de reper important pentru urmași.
În secolele XVII-XVIII, conștiința națională începe să se contureze tot mai pregnant. Deschizători de drum, cărturarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin au insistat asupra originii comune a celor trei neamuri românești. Apoi, episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein și reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au contribuit la elaborarea și afirmarea unei ideologii naționale.
În primele decenii ale secolului XIX, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Revoluțiile de la 1821 si 1848 înmulțesc glasurile care afirmă unitatea de neam și țară, iar lupta tuturor românilor pentru împlinirea acestui nobil deziderat se intensifică, devenind o problemă europeană.
Tratatul de pace semnat de către marile puteri la Paris, în 1856, după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii, stabilește consultarea populației din cele două Principate Române cu privire la problema unității statale, prin organizarea unor adunări ad-hoc. A devenit evident că Unirea va putea fi impusă numai din interior, printr-o amplă mobilizare a tuturor românilor. Liderii unioniști au întemeiat o formațiune politică numită Partida Națională, care a ieșit învingătoare în lupta pentru constituirea adunărilor ad-hoc.
Acestea au exprimat, prin rezoluțiile adoptate, dorința unirii Principatelor sub numele de România, sub conducerea unui principe străin, cu moștenirea tronului. Convenția de la Paris (1858), document ce devine Constituție, stabilea unirea parțială (legislativă) a Munteniei și Moldovei sub numele de Principatele Unite, precum și faptul că fiecare țară va avea domnul său, care va cârmui cu ajutorul miniștrilor.Conform acestei Constituții, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul Partidei Naționale, a fost ales în unanimitate ca domnitor al Moldovei. În Țara Românească, la București, fracțiunile conservatoare au fost înfrânte în cele din urmă de către unioniști, sub presiunea populației. La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă îl alege ca domn tot pe Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind astfel unirea Principatelor Române într-un singur stat.
Proclamația de la Iași a domnitorului Alexandru Ioan Cuza către națiune, din 11 decembrie 1861, aduce oficial la cunoștință că:
Ideea unității de neam, limbă și cultură în cele trei țări române a reprezentat un deziderat de veacuri, la cristalizarea căruia și-au adus contribuția numeroase figuri marcante ale istoriei. Prima unire a fost realizată în 1600 de către Mihai Viteazul, care a reușit să aducă sub sceptrul său cele trei țări românești. Chiar dacă a fost de scurtă durată, destrămată de un context internațional nefavorabil, amintirea acestei uniri nu s-a mai stins niciodată, constituind un punct de reper important pentru urmași.
În secolele XVII-XVIII, conștiința națională începe să se contureze tot mai pregnant. Deschizători de drum, cărturarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin au insistat asupra originii comune a celor trei neamuri românești. Apoi, episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein și reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au contribuit la elaborarea și afirmarea unei ideologii naționale.
În primele decenii ale secolului XIX, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Revoluțiile de la 1821 si 1848 înmulțesc glasurile care afirmă unitatea de neam și țară, iar lupta tuturor românilor pentru împlinirea acestui nobil deziderat se intensifică, devenind o problemă europeană.
Tratatul de pace semnat de către marile puteri la Paris, în 1856, după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii, stabilește consultarea populației din cele două Principate Române cu privire la problema unității statale, prin organizarea unor adunări ad-hoc. A devenit evident că Unirea va putea fi impusă numai din interior, printr-o amplă mobilizare a tuturor românilor. Liderii unioniști au întemeiat o formațiune politică numită Partida Națională, care a ieșit învingătoare în lupta pentru constituirea adunărilor ad-hoc.
Acestea au exprimat, prin rezoluțiile adoptate, dorința unirii Principatelor sub numele de România, sub conducerea unui principe străin, cu moștenirea tronului. Convenția de la Paris (1858), document ce devine Constituție, stabilea unirea parțială (legislativă) a Munteniei și Moldovei sub numele de Principatele Unite, precum și faptul că fiecare țară va avea domnul său, care va cârmui cu ajutorul miniștrilor.Conform acestei Constituții, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul Partidei Naționale, a fost ales în unanimitate ca domnitor al Moldovei. În Țara Românească, la București, fracțiunile conservatoare au fost înfrânte în cele din urmă de către unioniști, sub presiunea populației. La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă îl alege ca domn tot pe Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind astfel unirea Principatelor Române într-un singur stat.
Statul condus de Alexandru Ioan Cuza era însă ciuntit: Basarabia, Nordul Bucovinei și Dobrogea erau sub stăpânire străină.
Proclamația de la Iași a domnitorului Alexandru Ioan Cuza către națiune, din 11 decembrie 1861, aduce oficial la cunoștință că:
Unirea este îndeplinită.
Naționalitatea Română este întemeiată.
Acest fapt măreț, dorit la generațiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante și s-a înscris în datinile Națiunilor.
Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor.
În zilele de 5 și 24 Ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn.
Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.
Vă iubiți Patria, veți ști a o întări.
Să trăiască România!
HORA UNIRII CÂNTATĂ DE MARIA TĂNASE
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Domn am avut de la Dioclețian și Constantin cel Mare, Domn trebuia să avem până la a doua venire a lui Hristos.
Regalitatea barbar-apuseană ne-a separat de poate cel mai important element al conștiinței romanității noastre orientale: titlul imperial al conducătorului statului. Și ne-am pricopsit, în loc, cu o mizerie de titlul găsit pe toate drumurile: cel de rege.
Regalitatea barbar-apuseană nu are ce căuta la noi. Am făcut mortală greșeală să o primim odată; să nu încercăm un nou suicid pompând viață în ea în continuare. Lăsați-o să moară că a făcut destul rău.
Neamul nostru are nevoie de o renastere, de o revalorificare a radacinilor noastre spirituale vitale, a etosului strabunilor pe care l-am uitat odata cu navalirile, stapanirile, jafurile si razboaiele de tot felul care ne-au intoxicat si ne-au debusolat, facandu-ne sa ne lepadam in buna parte de identitatea noastra -- "chipul si asemanarea", blocate fiind undeva in adancurile subconstientului.
Avem nevoie de o mana de oameni entuziasti, intelepti si devotati, asa cum au fost tinerii patrioti care au pregatit Unirea de la 1859.
Speranta moare ultima, se spune...
Vezi: Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei din anul 1858, cunoscută mai mult sub numele de Convenția de la Paris.
Între anii 1859 și 1862 s-a numit Principatele Unite ale Moldaviei și Valahiei conform Convenției de la Paris.
În 1862, Alexandru Ioan Cuza reușește să unească administrativ cele două principate, sub numele de: „Principatele Unite Române”.
Constituția din 1866 statutează prin Articolul 1 că denumire a statului este „România”.
Se știe sigur, din vechi izvoare medievale, că Moldova, Banatul, Făgărașul, Maramureșul, Valahia etc. erau numite în documentele vechi și terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică „țări ale valahilor”. Și datorită înfățișării feței locuitorilor: țări cu oameni rumeni la față „țări ale rumenilor ” (rumen” adj. îmbujorat, împurpurat, roz – trandafiriu, înroșit, roșu la față -Om cu obrajii rumeni.).
În limbile europene și azi avem rădăina „rumen, ruman” în denumirile: Rumænien (în limba daneză), Rumeenia (în limba estonă), Roumanie (rumenii) ( în limba franceză), Rumänien (în limba germană), Rumenye (în limba idiș), Rúmenía (în limba islandeză), Rumania (în limba albaneză, arabă), Rruminia (în limba armeană), Errumania (în limba bască), Rumynija (în limba belarusă), Rumunija ( în limba bosniacă), Rumŭniya ( în limba bulgară), Rumunsko ( în limba cehă), Rumunjska (în limba croată) și așa mai departe denumiri în care se identifică grupul de litere „Ruman”/ „Rumin”/ „Rumyn”/ „Rumun”/ „Rumæn”/ „Rumen”/ „Rumān”/ cuvinte de fapt care au sens în limba română țărănească de: RUMEN
Trebuie menționat că substituirea actuală a numelui de Valahia cu cel de Țara Românească este o eroare; nicăieri nu apare în numeroasele hărți din evul mediu. În aceste hărți găsim o Romanie dar cu capitala la Constantinopolul locuit de romei și romanoi. În limba română veche Constantinopolul era denumit Țarigrad, adică „Cetatea Împăratului” și „Înalta Poartă” ce era în secolul al XII-lea cel mai mare și cel mai bogat oraș din Europa.
https://maps.nls.uk/view/104187467
Vezi: Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei din anul 1858, cunoscută mai mult sub numele de Convenția de la Paris.
Între anii 1859 și 1862 s-a numit Principatele Unite ale Moldaviei și Valahiei conform Convenției de la Paris.
În 1862, Alexandru Ioan Cuza reușește să unească administrativ cele două principate, sub numele de: „Principatele Unite Române”.
Constituția din 1866 statutează prin Articolul 1 că denumire a statului este „România”.
Se știe sigur, din vechi izvoare medievale, că Moldova, Banatul, Făgărașul, Maramureșul, Valahia etc. erau numite în documentele vechi și terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică „țări ale valahilor”. Și datorită înfățișării feței locuitorilor: țări cu oameni rumeni la față „țări ale rumenilor ” (rumen” adj. îmbujorat, împurpurat, roz – trandafiriu, înroșit, roșu la față -Om cu obrajii rumeni.).
În limbile europene și azi avem rădăina „rumen, ruman” în denumirile: Rumænien (în limba daneză), Rumeenia (în limba estonă), Roumanie (rumenii) ( în limba franceză), Rumänien (în limba germană), Rumenye (în limba idiș), Rúmenía (în limba islandeză), Rumania (în limba albaneză, arabă), Rruminia (în limba armeană), Errumania (în limba bască), Rumynija (în limba belarusă), Rumunija ( în limba bosniacă), Rumŭniya ( în limba bulgară), Rumunsko ( în limba cehă), Rumunjska (în limba croată) și așa mai departe denumiri în care se identifică grupul de litere „Ruman”/ „Rumin”/ „Rumyn”/ „Rumun”/ „Rumæn”/ „Rumen”/ „Rumān”/ cuvinte de fapt care au sens în limba română țărănească de: RUMEN
Trebuie menționat că substituirea actuală a numelui de Valahia cu cel de Țara Românească este o eroare; nicăieri nu apare în numeroasele hărți din evul mediu. În aceste hărți găsim o Romanie dar cu capitala la Constantinopolul locuit de romei și romanoi. În limba română veche Constantinopolul era denumit Țarigrad, adică „Cetatea Împăratului” și „Înalta Poartă” ce era în secolul al XII-lea cel mai mare și cel mai bogat oraș din Europa.
https://maps.nls.uk/view/104187467
https://basilica.ro/patriarhul-daniel-rugaciune-de-multumire-si-comemorare-pentru-unitate-nationala-text-integral/?swcfpc=1
Pentru mine Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este in topul de suflet al eroilor istoriei noastre.
Fundația - L I M B A! a se vedea Facerea (Geneza) cap. 11
Ulterior credința ..
Plecând de unde?
Din “cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a a m e s t e c a t Domnul limbile a tot pământul și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului.”
Și tot EL,
“Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a
î n t ă r i t s i l i n ț e l e noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor.”
Haideți fraților “cei cu inima româna” să înțelegem că “eu ți-s frate, tu mi-ești frate” și “în noi doi un suflet bate!”
De unde suflet?
De unde bate el?
De la El!
Haideți fraților să ne s i l i m și noi să ne unim în “cuget și-n simțiri” ..că:
“Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește
Și d u ș m a n u l nu sporește!”
Și uite așa să împlinim Cuvântul:
“Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18,20)
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne mântuim ca N E A M în lumea asta ne-bună a babilonului care vrea ca odinioară, împotriva voinței Lui Dumnezeu, și atunci ..și și acum, și de atunci întruna ..”vârf să ajungă la cer și să ne facem faimă”..
Trăiască neamul românesc într-o singură Românie!
Îți mulțumim, Doamne, pentru toate!
Slujba de TeDeum(=pe Tine, te Lăudăm, Dumnezeule -din latină) oficiată astăzi în Biserică, arată continuitatea liturgică a Bisericii cu Neamul românesc.
Biserica își face datoria sa de a sfătui astfel încât oamenii din toate categoriile sociale, inclusiv oamenii politici, să nu comită mari păcate și astfel să-și distrugă sufletul.
Amintim foarte pe scurt cazul unui fost ministru grec care a emis o hotărâre oarecum similară în trecut – chiar dacă nu atât de gravă – și care nu putea să moară cu săptămânile fiind încontinuu în horcăitul morții însă sufletul nu-i mai ieșea. Nu a putut în niciun chip să moară până nu a venit la căpătâiul său mitropolit să-i citească rugăciunea de ieșire a sufletului. Mai sunt și alte cazuri – de exemplu altcineva cu o funcție similară s-a aruncat de la etaj. De obicei, însă, își pierd mințile și își distrug viața.
De asemenea, în România deja (ar trebui să) se știe că dacă un guvern îndrăznește să oprească procesiunea de Sf. Dimitrie Basarabov, guvernul respectiv va cădea. Asta s-a întâmplat pe vremea lui Nicolae Ceaușescu și asta s-a întâmplat și în 2020 cu pretextul pandemiei.
Dumnezeu nu se batjocorește!
Caveat emptor!
Lectură plăcută! (la sfârșit aveți câteva fotografii din Sinod)
https://www.chilieathonita.ro/2024/01/24/declaratia-sf-sinod-al-bisericii-greciei-in-legatura-cu-casatoria-persoanelor-de-acelasi-gen/
Vezi: Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei din anul 1858, cunoscută mai mult sub numele de Convenția de la Paris.
Între anii 1859 și 1862 s-a numit Principatele Unite ale Moldaviei și Valahiei conform Convenției de la Paris.
În 1862, Alexandru Ioan Cuza reușește să unească administrativ cele două principate, sub numele de: „Principatele Unite Române”.
Constituția din 1866 statutează prin Articolul 1 că denumire a statului este „România”.
Se știe sigur, din vechi izvoare medievale, că Moldova, Banatul, Făgărașul, Maramureșul, Valahia etc. erau numite în documentele vechi și terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică „țări ale valahilor”. Și datorită înfățișării feței locuitorilor: țări cu oameni rumeni la față „țări ale rumenilor ” (rumen” adj. îmbujorat, împurpurat, roz – trandafiriu, înroșit, roșu la față -Om cu obrajii rumeni.).
În limbile europene și azi avem rădăina „rumen, ruman” în denumirile: Rumænien (în limba daneză), Rumeenia (în limba estonă), Roumanie (rumenii) ( în limba franceză), Rumänien (în limba germană), Rumenye (în limba idiș), Rúmenía (în limba islandeză), Rumania (în limba albaneză, arabă), Rruminia (în limba armeană), Errumania (în limba bască), Rumynija (în limba belarusă), Rumunija ( în limba bosniacă), Rumŭniya ( în limba bulgară), Rumunsko ( în limba cehă), Rumunjska (în limba croată) și așa mai departe denumiri în care se identifică grupul de litere „Ruman”/ „Rumin”/ „Rumyn”/ „Rumun”/ „Rumæn”/ „Rumen”/ „Rumān”/ cuvinte de fapt care au sens în limba română țărănească de: RUMEN
Trebuie menționat că substituirea actuală a numelui de Valahia cu cel de Țara Românească este o eroare; nicăieri nu apare în numeroasele hărți din evul mediu. În aceste hărți găsim o Romanie dar cu capitala la Constantinopolul locuit de romei și romanoi. În limba română veche Constantinopolul era denumit Țarigrad, adică „Cetatea Împăratului” și „Înalta Poartă” ce era în secolul al XII-lea cel mai mare și cel mai bogat oraș din Europa.
https://maps.nls.uk/view/104187467
„Jur în numele Prea Sfintei Treimi și în fața Țării mele, că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Patriei, că voi fi credincios constituției în textul și în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toți și în toate uitând toată prigonirea și ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei, decât binele și fericirea nației române. Așa Dumnezeu și compatrioții mei să-mi fie ajutor”! Am avut Conducator ROMAN! L-am Tradat! ????
Aceasta a nemulțumit cancelariile occidentale care nu puteau concepe o Românie altfel decât aservitǎ, motiv pentru care a apǎrut "Monstruoasa Coaliție", exact dupǎ același tipar "pro-european" din zilele noastre, a cǎror protagoniști în frunte cu I.C. Brǎtianu și C.A. Rosetti au organizat lovitura de stat prin care Cuza a fost obligat sǎ abdice și sǎ predea puterea unui domnitor strǎin (inițial conspiratorii și l-au dorit pe Filip de Flandra, iar în urma refuzului acestuia a venit Carol I).
Domnia lui Cuza a durat doar 4 ani, și așa cum a spus Mihail Kogǎlniceanu "nu greșelile, ci faptele lui cele mari i-au adus căderea". Practic reformele lui Cuza, în toate domeniile (economic, social, administrativ, politic, educațional, sǎnǎtate de modernizare a infrastructurii și a statului) au condus la coalizarea conjurației "pro-europene", respectiv a "monstuoasei coaliții" menite sǎ menținǎ acel status quo de vasalitate a României în peisajul european cu sprijinul "marilor politicieni" ai vremii care și-au arǎtat, atunci ca și astǎzi, slugǎrnicia în fața strǎinǎtǎții pentru a-și pǎstra și spori bunǎstarea și averile personale.
Câtǎ asemǎnare! Este adevǎrat cǎ nu învǎțǎm nimic din istorie.
Aceasta a nemulțumit cancelariile occidentale care nu puteau concepe o Românie altfel decât aservitǎ, motiv pentru care a apǎrut "Monstruoasa Coaliție", exact dupǎ același tipar "pro-european" din zilele noastre, a cǎror protagoniști în frunte cu I.C. Brǎtianu și C.A. Rosetti au organizat lovitura de stat prin care Cuza a fost obligat sǎ abdice și sǎ predea puterea unui domnitor strǎin (inițial conspiratorii și l-au dorit pe Filip de Flandra, iar în urma refuzului acestuia a venit Carol I).
Domnia lui Cuza a durat doar 4 ani, și așa cum a spus Mihail Kogǎlniceanu "nu greșelile, ci faptele lui cele mari i-au adus căderea". Practic reformele lui Cuza, în toate domeniile (economic, social, administrativ, politic, educațional, sǎnǎtate de modernizare a infrastructurii și a statului) au condus la coalizarea conjurației "pro-europene", respectiv a "monstuoasei coaliții" menite sǎ menținǎ acel status quo de vasalitate a României în peisajul european cu sprijinul "marilor politicieni" ai vremii care și-au arǎtat, atunci ca și astǎzi, slugǎrnicia în fața strǎinǎtǎții pentru a-și pǎstra și spori bunǎstarea și averile personale.
Câtǎ asemǎnare! Este adevǎrat cǎ nu învǎțǎm nimic din istorie.