Sfântul Teotim s-a născut pe la jumătatea veacului al IV-lea în Dobrogea și a viețuit de tânăr în nevoință, rugăciune și cercetarea Sfintelor Scripturi, dobândind și o aleasă cultură clasică grecească în școlile vremii. A urmat de tânăr calea vieții monahale, probabil într-una dintre sihăstriile Casimcei dobrogene. Pentru sfințenia și înțelepciunea sa a fost ales episcop al Tomisului, după trecerea la cele veșnice a Fericitului episcop Gherontie, care luase parte la Sinodul al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381).

Virtuțile și înțelepciunea ierarhului Teotim l-au făcut cunoscut și apreciat chiar și de către barbarii huni, care îl numeau „zeul romanilor”. Cu toate că aceștia erau sălbatici din fire, el i-a atras cu blândețea și cu milostenia. Văzând acestea, unul dintre barbari, crezând că Sfântul Teotim este bogat, a vrut să-l răpească. Astfel, el și-a pregătit o funie cu laț, s-a sprijinit în scut și a ridicat mâna dreaptă vrând să arunce lațul asupra Sfântului; dar, în aceeași clipă, brațul i-a rămas înțepenit. A fost nevoie de rugămintea celorlalți păgâni pe lângă Sfântul ca să-l elibereze din lanțurile nevăzute.

Altă dată, mergând Sfântul, împreună cu ucenicii lui, au întâlnit pe drum o ceată de huni, care înaintau spre Tomis. Atunci, ucenicii au început să se vaite că vor pieri de mâinile barbarilor, dar Sfântul s-a dat jos de pe cal și a început să se roage, iar barbarii nu l-au zărit nici pe el, nici pe însoțitorii săi, nici caii de pe care descălecaseră, ci au trecut mai departe, pe alături.

Ierarhul Teotim a legat o strânsă prietenie cu Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care, împreună cu Sfinții dobrogeni Ioan Casian și Gherman, l-a apărat în împrejurări grele. De asemenea, Sfântul Teotim era cunoscut pentru adânca sa cunoaștere teologică, fiind un bun apărător al credinței ortodoxe. Un scriitor creștin, Socrate Scolasticul, spunea despre Sfântul Teotim că „era cunoscut de toți – împărați, episcopi, călugări, credincioși și barbari – pentru evlavia și cinstea vieții sale”. Istoricii timpului spun că el a publicat scrieri în formă de dialog și că a scris unele omilii la textele evanghelice. În fragmentele care s-au păstrat el vorbește despre liniștea minții și a inimii. Astfel, prin scrierile sale, Sfântul Teotim este „întemeietorul Filocaliei românești”.

Sub păstoria Sfântului Teotim, mănăstirile și sihăstriile din Dobrogea, renumite prin viața lor duhovnicească, au format pe vestiții „călugări sciți”, teologi care aveau să participe la discuțiile hristologice ale vremii. Bisericile înălțate de Sfântul Teotim, ale căror ruine și astăzi se văd, erau mari și frumos împodobite cu mozaicuri, ceea ce dovedește numărul mare de credincioși, precum și frumusețea cultului ortodox.

În anul 399, Sfântul Ioan Gură de Aur i-a trimis ierarhului Teotim călugări misionari pentru creștinarea hunilor, aflați atunci și în Dobrogea. În anul 400, Sfântul Teotim a luat parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învățăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. În anul 403, episcopul Teotim a fost din nou la Constantinopol, unde, la Sinodul de la Stejar, împreună cu Sfântul Gherman din Dobrogea, a luat apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur în fața acuzațiilor nedrepte aduse împotriva lui, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre Dobrogea străromână și marele ierarh constantinopolitan.

Astfel, bine păstorind pe credincioșii dobrogeni și creștinând mulți barbari, Sfântul Teotim s-a mutat cu pace la cele veșnice, într-o zi de 20 aprilie, între anii 404 și 407, fiind pomenit ca Sfânt de vechile martirologii. Biserica Ortodoxă Română l-a înscris în calendarul bisericesc în anul 1992.