Acum 33 de ani pe străzile din Timișoara se murea pentru Libertate. Asupra manifestanților care protestau contra regimului Ceaușescu a început să se tragă. Mulți morți, mulți răniți.
Astăzi vă învităm să aflați povestea celui ce azi este Părintele Constantin Jinga, rănit în revoluția timișoreană, mărturie care a fost publicată în cartea Revoluția din Timișoara așa cum a fost, de Marius Mioc.
Constantin Jinga era student la Filologie în 1989, iar în timpul Revoluției a fost împușcat în piept. Azi este preot la biserica ortodoxă de pe strada Ștefan cel Mare (cartierul Fabric) din Timișoara, deasemenea profesor asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității de Vest Timișoara și muzeograf la muzeul de artă bisericească veche al Mitropoliei Banatului.
„Joi 14 decembrie 1989 aveam cursuri după-masa, de la ora 16. O colegă care locuia în Calea Șagului ne-a întrebat dacă am auzit ca "e revoluție în oraș”, pentru că ea, trecînd prin Piața Maria, a observat că la Biserica Reformată sînt oameni adunați. Aceeași colegă a venit a doua zi, 15 decembrie, cu amănunte: știa că e vorba de niște tulburări legate de "un popă ungur”, dar oamenii din tramvaiul cu care venise la școală vorbeau despre "revoluție”.
În seara de 16 decembrie o prietenă care era internată la spitalul de copii cu copilul ei bolnav mi-a telefonat spunîndu-mi că în oraș au loc evenimente importante. Primele ei cuvinte, la telefon, au fost: "Măi, cred că a venit clipa cea mare”. Mi-a spus că strada e plină de camioane militare, că dinspre Piața Maria se aud zgomote și oameni scandînd "Libertate”, "Jos dictatura”, "Jos Ceaușescu”.
În 17 decembrie eram de serviciu la cantina Universității. M-am dus prin Piața Maria, înainte de ora 7 dimineața. Era plin de militari, iar pe străzile laterale erau TABuri și mașini de pompieri. Magazinele aveau geamuri sparte, la fel ca și regionala CFR. Pe tot drumul am văzut lozinci și însemne comuniste distruse. Strada era foarte animată pentru acea oră.
La cantină, pînă la prînz, am fost blocați înăuntru. Puteam vedea sediul miliției din Complex devastat. În jurul cantinei erau cîțiva bărbați civili care nu ne dădeau voie să ieșim. În jurul orei 11 a trecut prin apropiere o coloană de manifestanți dinspre care la un moment dat au venit doi oameni cărînd în brațe pe un al treilea, plin de sînge pe față. Voiau probabil să-i acorde primul ajutor, dar civilii amintiți mai sus nu le-au permis accesul în cantină. La interval de cîteva minute (un sfert de oră) coloana de manifestanți a fost urmată de o trupă de scutieri în pas alergător. La ora prînzului au venit colegii la masă și am făcut o mică ședință în care am discutat că acum ar trebui să profităm de ocazie și să punem mîna pe stația de radio și pe tipografie. Colegii, veniți din afară, spuneau că lucrurile, chiar dacă au amploare, se desfășoară haotic. Simțeam nevoia unei inițiative precise, a unui plan, a ceva concret. Altfel, totul risca să se întîmple ca la Brașov. Am discutat destul de aprins; ei au plecat în jurul orei 15.
Eu am plecat de la cantină în jurul orei 17, spre spitalul de copii. Nu mergea nici un mijloc de transport, așa că am fost nevoit s-o iau pe jos. Orașul era înțesat de militari și survolat de un elicopter.
Am fost la Catedrală. Centrul era plin de oameni, dar nu se întîmpla nimic concret. Adevărul este că unii dintre ei erau în stare de ebrietate și consumau șampanie, se manifestau zgomotos în comparație cu ceilalți. În jurul orei 18,30 s-a format un grup de 100-200 de oameni în fața primăriei, care a manifestat acolo. Au fost alungați de o trupă de scutieri. La atacul acestora manifestanții au ripostat strigînd "fără violență”. Grupul a luat-o spre podul Mihai Viteazul. Am mers apoi pînă în fața Universității. Aici ne-am scindat. O parte și-au continuat drumul spre podul Decebal, alta s-a întors în Centru pe podul de la Maria. Cînd am ajuns în Centru am fost oarecum dezamăgit. Am avut senzația că, totuși, sînt prea mulți oameni care încă ezită. Între timp, dinspre podul Decebal s-au auzit focuri de armă și am văzut trasoare pe cer. La un moment dat, desprinși de grup, am luat-o spre strada Piatra Craiului. Aici am văzut magazinul de materiale sportive spart și țigani încărcați cu pachete. Nu mi-a venit să cred. La intersecția dintre Piatra Craiului și Bd. Republicii, mai precis de-a lungul bulevardului Republicii între magazinul Hebe și magazinul de electrice, era un cordon de militari care bloca accesul spre Centru. Mentionez că pe bd. Republicii nu era nimic devastat iar militarii erau dispuși astfel încît n-aveau cum să vadă ce se întîmpla după colț. Militarii erau dispuși cam ciudat, pe două rînduri dar, dacă cei din spate ar fi tras primii loviți ar fi fost cei din primul rînd. Printre cei din primul rînd am observat un militar cu grad de fruntaș care părea însă a avea cel puțin 30 de ani. Contrastul între el și ceilalți (18-20 ani) era izbitor. Cineva a încercat să stea de vorbă cu militarii. S-a apropiat de ei și, calm, a încercat să-i informeze despre ce se întîmplă în oraș, că oamenii manifestă împotriva dictaturii și pentru o viață mai bună, că cei care manifestă sînt oameni de rînd, frați, părinți ai celor care acum fac armata etc. La un moment dat, comanda a fost luată de un ofițer (cadru) mai scund, care le-a ordonat să se dea 4 pași în spate, să se așeze în poziție de tragere și să deschidă foc. La prima rafală am crezut că sînt gloanțe oarbe, dar am văzut pe cineva căzînd. În clipa următoare am sărit peste prietena mea s-o trîntesc la pămînt dar, cînd eram jos, eram deja împușcat. Menționez că nu am văzut să se tragă din alte direcții decît dinspre militari. Am văzut focul la gura țevii și armele îndreptate în plan orizontal, clar înspre noi. S-a tras fără somație și fără foc de avertisment. Eu am intrat în șoc hemoragic (aveam hemoragie internă foarte puternică) astfel că am fost dus mai întîi la spitalul de copii de patru oameni, dintre care unul era rănit la mînă. De acolo am fost dus cu o salvare la spitalul județean. În salvare am fost la un loc cu o femeie și cu o fetiță, amîndouă rănite, din cîte am înțeles, în același loc ca și mine. Deci în grup erau și copii! La spitalul județean au crezut că sînt mort și la un moment dat am avut impresia că vor să mă ducă la morgă. M-au luat niște brancardieri care, la îndemnul unui medic de a mă trimite la secția de chirurgie toraco-cardiacă, au început să mă plimbe prin spital. Prietena mea a aflat că secția toraco-cardiacă nu e în spitalul județean ci la Victor Babeș, și i-a determinat pe brancardieri să revină cu mine jos. Deci brancardierii aceia nu știau că secția respectivă nu este în spitalul județean. Un medic care îi cunoștea pe părinții mei m-a recunoscut după nume și a chemat imediat o salvare care m-a dus la spitalul Victor Babeș, unde am fost îngrijit exemplar. În protocoalele care se întocmesc la internare toți răniții au fost consemnați ca împușcați – îmi amintesc replica unui medic: "trece împușcat, să se știe ce au făcut criminalii ăștia”.
În 19 decembrie medicii de la Victor Babeș s-au opus ca noi, cei răniți, să fim interogați de securitate. Nu au permis nici accesul agenților la fișele noastre. Agenții au plecat amenințînd și ne-au anunțat că avem statut de deținuți. Dar au plecat și n-au mai revenit. În 20 decembrie, orașul era liber".
În Sinteza din 1994 a Parchetului Militar despre revoluție, despre zona în care a fost împușcat Constantin Jinga e scris:
"Dosar nr. 362/P/1991 – privind evenimentele ce au avut loc la intersecția Bd-ul Republicii cu strada Paris, în ziua de 17 decembrie 1989.
În zona amintită au acționat un detașament de la UM 01121 Timișoara sub comanda maiorului Grigore Vlad și un detașament de militari din formațiunile miliție-securitate. Pe fondul devastării unor magazine s-a făcut uz de armă în zonă. S-au semnalat de către martori și unele persoane mature echipate în uniforme militare, fără însemne, care au deschis focul cu pistoale-mitralieră cu pat rabatabil.
Urmare uzului de armă, s-au înregistrat 2 morți și 9 răniți. Deși marea majoritate a celor răniți declară că s-a tras dinspre cordoanele de militari, unii precizează că s-a tras și din alte direcții și de pe blocuri (declarațiile civililor Petroiu Spiridon și Herlea Floarea)."
Mă întreb dacă declarațiile cum că s-a tras din alte direcții nu sunt diversiuni menite să-i scape pe vinovați de răspundere. Petroiu Spiridon și Herlea Floarea nu au fost răniți în revoluție".
Astăzi vă învităm să aflați povestea celui ce azi este Părintele Constantin Jinga, rănit în revoluția timișoreană, mărturie care a fost publicată în cartea Revoluția din Timișoara așa cum a fost, de Marius Mioc.
Constantin Jinga era student la Filologie în 1989, iar în timpul Revoluției a fost împușcat în piept. Azi este preot la biserica ortodoxă de pe strada Ștefan cel Mare (cartierul Fabric) din Timișoara, deasemenea profesor asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității de Vest Timișoara și muzeograf la muzeul de artă bisericească veche al Mitropoliei Banatului.
„Joi 14 decembrie 1989 aveam cursuri după-masa, de la ora 16. O colegă care locuia în Calea Șagului ne-a întrebat dacă am auzit ca "e revoluție în oraș”, pentru că ea, trecînd prin Piața Maria, a observat că la Biserica Reformată sînt oameni adunați. Aceeași colegă a venit a doua zi, 15 decembrie, cu amănunte: știa că e vorba de niște tulburări legate de "un popă ungur”, dar oamenii din tramvaiul cu care venise la școală vorbeau despre "revoluție”.
În seara de 16 decembrie o prietenă care era internată la spitalul de copii cu copilul ei bolnav mi-a telefonat spunîndu-mi că în oraș au loc evenimente importante. Primele ei cuvinte, la telefon, au fost: "Măi, cred că a venit clipa cea mare”. Mi-a spus că strada e plină de camioane militare, că dinspre Piața Maria se aud zgomote și oameni scandînd "Libertate”, "Jos dictatura”, "Jos Ceaușescu”.
În 17 decembrie eram de serviciu la cantina Universității. M-am dus prin Piața Maria, înainte de ora 7 dimineața. Era plin de militari, iar pe străzile laterale erau TABuri și mașini de pompieri. Magazinele aveau geamuri sparte, la fel ca și regionala CFR. Pe tot drumul am văzut lozinci și însemne comuniste distruse. Strada era foarte animată pentru acea oră.
La cantină, pînă la prînz, am fost blocați înăuntru. Puteam vedea sediul miliției din Complex devastat. În jurul cantinei erau cîțiva bărbați civili care nu ne dădeau voie să ieșim. În jurul orei 11 a trecut prin apropiere o coloană de manifestanți dinspre care la un moment dat au venit doi oameni cărînd în brațe pe un al treilea, plin de sînge pe față. Voiau probabil să-i acorde primul ajutor, dar civilii amintiți mai sus nu le-au permis accesul în cantină. La interval de cîteva minute (un sfert de oră) coloana de manifestanți a fost urmată de o trupă de scutieri în pas alergător. La ora prînzului au venit colegii la masă și am făcut o mică ședință în care am discutat că acum ar trebui să profităm de ocazie și să punem mîna pe stația de radio și pe tipografie. Colegii, veniți din afară, spuneau că lucrurile, chiar dacă au amploare, se desfășoară haotic. Simțeam nevoia unei inițiative precise, a unui plan, a ceva concret. Altfel, totul risca să se întîmple ca la Brașov. Am discutat destul de aprins; ei au plecat în jurul orei 15.
Eu am plecat de la cantină în jurul orei 17, spre spitalul de copii. Nu mergea nici un mijloc de transport, așa că am fost nevoit s-o iau pe jos. Orașul era înțesat de militari și survolat de un elicopter.
Am fost la Catedrală. Centrul era plin de oameni, dar nu se întîmpla nimic concret. Adevărul este că unii dintre ei erau în stare de ebrietate și consumau șampanie, se manifestau zgomotos în comparație cu ceilalți. În jurul orei 18,30 s-a format un grup de 100-200 de oameni în fața primăriei, care a manifestat acolo. Au fost alungați de o trupă de scutieri. La atacul acestora manifestanții au ripostat strigînd "fără violență”. Grupul a luat-o spre podul Mihai Viteazul. Am mers apoi pînă în fața Universității. Aici ne-am scindat. O parte și-au continuat drumul spre podul Decebal, alta s-a întors în Centru pe podul de la Maria. Cînd am ajuns în Centru am fost oarecum dezamăgit. Am avut senzația că, totuși, sînt prea mulți oameni care încă ezită. Între timp, dinspre podul Decebal s-au auzit focuri de armă și am văzut trasoare pe cer. La un moment dat, desprinși de grup, am luat-o spre strada Piatra Craiului. Aici am văzut magazinul de materiale sportive spart și țigani încărcați cu pachete. Nu mi-a venit să cred. La intersecția dintre Piatra Craiului și Bd. Republicii, mai precis de-a lungul bulevardului Republicii între magazinul Hebe și magazinul de electrice, era un cordon de militari care bloca accesul spre Centru. Mentionez că pe bd. Republicii nu era nimic devastat iar militarii erau dispuși astfel încît n-aveau cum să vadă ce se întîmpla după colț. Militarii erau dispuși cam ciudat, pe două rînduri dar, dacă cei din spate ar fi tras primii loviți ar fi fost cei din primul rînd. Printre cei din primul rînd am observat un militar cu grad de fruntaș care părea însă a avea cel puțin 30 de ani. Contrastul între el și ceilalți (18-20 ani) era izbitor. Cineva a încercat să stea de vorbă cu militarii. S-a apropiat de ei și, calm, a încercat să-i informeze despre ce se întîmplă în oraș, că oamenii manifestă împotriva dictaturii și pentru o viață mai bună, că cei care manifestă sînt oameni de rînd, frați, părinți ai celor care acum fac armata etc. La un moment dat, comanda a fost luată de un ofițer (cadru) mai scund, care le-a ordonat să se dea 4 pași în spate, să se așeze în poziție de tragere și să deschidă foc. La prima rafală am crezut că sînt gloanțe oarbe, dar am văzut pe cineva căzînd. În clipa următoare am sărit peste prietena mea s-o trîntesc la pămînt dar, cînd eram jos, eram deja împușcat. Menționez că nu am văzut să se tragă din alte direcții decît dinspre militari. Am văzut focul la gura țevii și armele îndreptate în plan orizontal, clar înspre noi. S-a tras fără somație și fără foc de avertisment. Eu am intrat în șoc hemoragic (aveam hemoragie internă foarte puternică) astfel că am fost dus mai întîi la spitalul de copii de patru oameni, dintre care unul era rănit la mînă. De acolo am fost dus cu o salvare la spitalul județean. În salvare am fost la un loc cu o femeie și cu o fetiță, amîndouă rănite, din cîte am înțeles, în același loc ca și mine. Deci în grup erau și copii! La spitalul județean au crezut că sînt mort și la un moment dat am avut impresia că vor să mă ducă la morgă. M-au luat niște brancardieri care, la îndemnul unui medic de a mă trimite la secția de chirurgie toraco-cardiacă, au început să mă plimbe prin spital. Prietena mea a aflat că secția toraco-cardiacă nu e în spitalul județean ci la Victor Babeș, și i-a determinat pe brancardieri să revină cu mine jos. Deci brancardierii aceia nu știau că secția respectivă nu este în spitalul județean. Un medic care îi cunoștea pe părinții mei m-a recunoscut după nume și a chemat imediat o salvare care m-a dus la spitalul Victor Babeș, unde am fost îngrijit exemplar. În protocoalele care se întocmesc la internare toți răniții au fost consemnați ca împușcați – îmi amintesc replica unui medic: "trece împușcat, să se știe ce au făcut criminalii ăștia”.
În 19 decembrie medicii de la Victor Babeș s-au opus ca noi, cei răniți, să fim interogați de securitate. Nu au permis nici accesul agenților la fișele noastre. Agenții au plecat amenințînd și ne-au anunțat că avem statut de deținuți. Dar au plecat și n-au mai revenit. În 20 decembrie, orașul era liber".
În Sinteza din 1994 a Parchetului Militar despre revoluție, despre zona în care a fost împușcat Constantin Jinga e scris:
"Dosar nr. 362/P/1991 – privind evenimentele ce au avut loc la intersecția Bd-ul Republicii cu strada Paris, în ziua de 17 decembrie 1989.
În zona amintită au acționat un detașament de la UM 01121 Timișoara sub comanda maiorului Grigore Vlad și un detașament de militari din formațiunile miliție-securitate. Pe fondul devastării unor magazine s-a făcut uz de armă în zonă. S-au semnalat de către martori și unele persoane mature echipate în uniforme militare, fără însemne, care au deschis focul cu pistoale-mitralieră cu pat rabatabil.
Urmare uzului de armă, s-au înregistrat 2 morți și 9 răniți. Deși marea majoritate a celor răniți declară că s-a tras dinspre cordoanele de militari, unii precizează că s-a tras și din alte direcții și de pe blocuri (declarațiile civililor Petroiu Spiridon și Herlea Floarea)."
Mă întreb dacă declarațiile cum că s-a tras din alte direcții nu sunt diversiuni menite să-i scape pe vinovați de răspundere. Petroiu Spiridon și Herlea Floarea nu au fost răniți în revoluție".
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Asadar, ceea ce s-a petrecut nu poate fi sub niciun aspect conceptual numita "revolutie." Nu indeplineste conditiile, nici macar pe aceea a trecerii clare de la o oraduire sociala la alta, de la socialism la capitalism.
Ulterior, cei de profesie in discipline sociale si politice, au inteles ca ceea ce fusese inainte era un hibrid, o struto-camila dpv economic, de fapt un "capitalism de stat", in care o nomenclatura politica-securista detinea privilegiile/puterea/avutii personale; iar sub aspect politic, a debutat printr-o "dictatura proletara" si teroare, ca apoi, dupa moartea lui Stalin, sa devina un totalitarism politic cu partid unic al nomenclaturii crescute pe seama revolutiei bolsevice, sustinut de aparatul represiv al securitatii -- securitate reconstruita la noi din temelii cu sprijin strain. Nu rusesc!
Armata, conform tratatelor la care eram si noi parte semnatara, a fost treptat redusa, slab antrenata, echipata si remunerata, posibil dintr-o teama reala ca ar putea pactiza cu poporul impotriva puterii intr-un moment critic.
Deci, am avut o livitura de palat, un "maidan" romanesc, incalecat peste mania colectiva acumulata. Era nevoie pt poporul mioritic doar de o scanteie.
Noul regim, o alta struto-camila, in care foarte rapid "noua" securitate, "serviciile", de acum deschis -- educate, antrenate si subordonate paradigmei globaliste -- devin noua nomenclatura "discreta". Opereaza fin, "occidental." Simulacrul de capitalism intronat e botezat de intuitia populara, cu umor specific noua, "capitalusm de cumetrie." In realitate, este un globalism capitalisr de cumetrie, o dictatura in progresie planetara, care ne-a adus unde suntem azi, pe nesimtite si cu entuziasm naiv. Nu doar pe noi, ci cea mai mare parte a planetei.
In concluzie, oamenii care s-au opus, revoltat, protestat sau si-au dat vietile pentru credinta intr-un ideal legitim al fiintei umane -- Libertatea -- merita omagiul, respectul nostru. Au facut-o in numele tuturor care nu aveau curajul sau putinta sa o faca. Nimeni nu stia la vremea aceea, inclusiv oamenii obisnuiti ai Vestului, ce ni se pregatea. Am fost intr-adevar broasca pusa la fiert usurel.
Poate intr-un viitor, daca supravietuim resetarii totalitariste, vom aseza in lumina adevarului, care ni se datoreaza, si figura lui Ceusescu, cu realizarile sale pt tara si greselile si pacatele sale. Un proces real, desparimit de clisee ideologice, post-mortem.