Ștefan cel Mare și Sfânt. Tablou după litografia lui Costin Petrescu din 1904

„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanții eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câștigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruință atât de strălucită asupra turcului! După credința mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii, și mai cu seamă cinstea de căpetenie și conducător împotriva turcului, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia și plăcerile ori cu războaiele civile”.

Acest elogiu înflăcărat, îmbinând admirația, încrederea și respectul, a ieșit de sub pana unui vestit cronicar polon, Jan Długosz (1415 - 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475); el exprima, însă, cu certitudine, în partea noastră de Europă, o credință generală, pe care politica de până atunci a principelui Moldovei o justifica și care se întemeia pe speranța închegării unei coaliții de mari proporții, în fața căreia cuceritorul Constantinopolului să bată în retragere. Evoluția evenimentelor nu a adus, însă, împlinirea unei speranțe. În aceste împrejurări, al căror dramatism e greu de înțeles și de retrăit astăzi, Moldova și principele ei își aflaseră locul în prima linie a luptătorilor, a celor care aderau, cu mai multă sau mai puțină însuflețire, la ideea unei cruciade. Locul acesta, cu totul deosebit pentru un principe ortodox, îl avea în vedere papa Sixt IV atunci când îl numea pe Ștefan al Moldovei atlet al credinței creștine și în temeiul lui propunea cronicarului polon să se încredințeze acestui principe misiunea de imperator et dux contra Turcum.

Nici douăzeci de ani nu trecuseră de când Ștefan vodă preluase domnia Moldovei. În 1457, el nu era decât încă un pretendent la Coroană, încă unul dintre urmașii lui Alexandru cel Bun - fii și nepoți - care încercau să folosească, în profitul lor, situația tulbure din țară și de la hotarele ei. Zece ani mai târziu, lupta de la Baia - în care s-a frânt sumeția regelui Matias al Ungariei - a arătat cine era, de fapt, cel care „pe Siret, la tină, la Doljești” luase în mâinile sale „schiptrul Țării Moldovei” și, odată cu el, soarta acestei țări. După încă zece ani, principalele bătălii cu dușmanul Creștinătății erau date și Europa cunoștea faptele acestui principe care stăpânea „o Valahie” întinsă de la Ceremuș la Marea Neagră și de la Carpați până la Nistru, dar a cărui autoritate era încă și mai întinsă și a cărui hegemonie ajunsese să cuprindă, un moment, o bună parte a litoralului nordic al Mării Negre. El însuși, „un bărbat de aleasă virtute și cu merite preastrălucite față de Republica Creștină”, știa că numele lui se afla - precum îl înștiințase același Sixt IV - pe buzele tuturor. Cucernic și smerit, dar încrezător în forțele țării sale și ale oamenilor săi, Ștefan transmitea Europei un mesaj realist: în primăvara anului 1477, solul său înfățișa la Veneția temeiurile acelei încrederi și ale acelui realism politic: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este, pentru treburile creștine, această țară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei și a Poloniei și straja acestor două crăii”. Și, cum știa direcția pe care aveau să o urmeze viitoarele atacuri otomane, vizând „cele două ținuturi, al Chiliei și al Cetății Albe”, domnul Moldovei atrăgea atenția celor interesați îndeosebi de căile comerciale din bazinul Mării Negre „să aibă în vedere că aceste două ținuturi sunt Moldova toată și că Moldova cu aceste ținuturi este un zid pentru Ungaria și pentru Polonia”.

Mesajul a fost auzit, dar n-a fost ascultat. După încă zece ani, cele două cetăți cu ținuturile lor erau deja pierdute; războiul început în 1473 s-a încheiat în 1486 și Moldova a acceptat din nou protectoratul otoman, însă în condiții care numai lui Ștefan i s-ar fi putut acorda. Un contemporan, italian trăitor în Polonia și sfătuitor într-ale politicii acestui regat, a caracterizat cum nu se poate mai bine chipul în care s-a ajuns, în acei ani, la fixarea acestui statut. Moldovenii - spune el - „au provocat adesea, în mai multe rânduri, pierderi atât de mari sultanului, încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat și prieten pe Ștefan, domnul moldovenilor [...], care a cedat nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiții”. Astfel, Ștefan și moldovenii lui s-au închinat Porții „prin tratate, nu ca învinși, ci ca învingători”.

Ioan Albert, rege al Poloniei între 1492-1501

Și a mai trecut un deceniu. În toamna anului 1497, ambiția regelui polon Ioan Albert a mânat spre Moldova o oaste puternică. Și ambiția regală, și oastea s-au lovit de zidurile cetăților și s-au frânt în Codrii Cosminului. După lungi discuții, s-a ajuns la un tratat de pace, încheiat în iulie 1499 la Hârlău, act cu multe semnificații, marcând - după expresia lui A. D. Xenopol - „culmea mersului triumfal al lui Ștefan cel Mare”. Trecuseră 40 de ani de când domnul Moldovei trebuise să accepte un tratat (Overchelăuți, 1459) cu clauze care încă îl stânjeneau. Acum, amândoi regii catolici - cel al Poloniei (Ioan Albert) și cel al Ungariei (Vladislav, fratele primului) - trebuiseră să accepte că „în mâinile acestui voievod se află toată temelia și toată puterea păcii și a liniștii între aceste două ilustre regate”.

Toate acestea vor fi luminat, poate, sfârșitul lui Ștefan, acum o jumătate de mileniu. Domnul însuși rezuma, cu smerită mândrie, la 1502, faptele pentru care fusese glorificat în Europa creștină a vremii: „de când sunt domnul acestei țări, am purtat 36 de lupte, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut două”. Era, desigur bilanțul care îl putea interesa pe medicul venețian venit să aline suferințele fizice ale unui „domn atât de mare cum este acesta”. Însă din informațiile culese și din observațiile proprii, același medic putea să adauge că „acest vestit domn”, Ștefan voievod, „este un om foarte înțelept, vrednic de laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic”.

Așa îl vedeau contemporanii săi, și în primul rând supușii săi - colaboratorii apropiați, boierii mari și mici, locuitorii târgurilor, negustorii, toți cei în stare să furnizeze informații unui străin care trecea hotarele Moldovei sau unuia care scria o cronică dincolo de hotarele Moldovei.

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între 1441-1456

Multe alte lucruri, însă, nu aveau cum să fie percepute imediat de contemporani, rămânând a fi înțelese și înregistrate numai de urmași. Ștefan cel Mare a fost întruparea cea mai înaltă a maiestății monarhice din tot cursul Evului Mediu românesc. Tot ceea ce a făcut, tot ceea ce a spus, tot ceea ce a transmis este expresia unei concepții de guvernare a cărei eficiență s-a vădit repede și cu efecte a căror durabilitate a fost verificată prin secole. „Elev” al marelui cruciat care a fost Iancu de Hunedoara, Ștefan a știut să preia din experiența acestuia tot ceea ce se potrivea tradițiilor dinastiei sale și țării pe care trebuia să o conducă. Ortodox fără concesii - fapt ilustrat și de căsătoriile sale - a fost, în același timp, stăpânul tuturor supușilor săi, de toate confesiunile.

Înțelegător al nevoilor impuse de alianțele politice și militare, a păstrat credința și speranța într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În acest domeniu, poziția sa poartă pecetea de neconfundat a succesiunii bizantine pe care - fără să fie străin modului de viață din Europa centrală - a ilustrat-o cu strălucire. Pentru creștinătate, a luptat cu arma în mână și s-a oferit să lupte, cu ai săi, până în ceasul din urmă. Când încheierea păcii s-a vădit de neînlăturat, a trecut această luptă într-un plan simbolic, stăruind în a sublinia cât mai apăsat faptul că era vorba de o misiune încredințată de Cel de Sus, către care îndreptau acum rugăciunile nu numai clopotele bisericilor semănate pe tot cuprinsul țării, ci și picturile lor - țâșnind, de la o vreme, și pe pereții exteriori, ca într-o mare, emoționantă, învățătura.

Ștefan a înțeles, ca puțini alții, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu seamă, că principele trebuie să fie văzut de supușii săi. A străbătut țara cu toată curtea sa, făcând judecățile nu numai în cetatea de scaun de la Suceava, ci și în celelalte curți domnești. În toate bisericile sale, ridicate pentru folosința acestor curți din orașe (ca la Dorohoi, Hârlău, Iași, Piatra Neamț ori Vaslui) sau pentru a sluji unor așezăminte monahale, el și familia sa puteau fi văzuți de oricine, în somptuoasele tablouri votive. Prezența lui, uneori săptămâni în șir, în alte orașe decât cetatea de scaun însemna, totodată, și apariția la slujbele religioase din acele biserici domnești, participarea la hramuri și la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfățișa supușilor săi aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în toată strălucirea, cu sfetnicii și dregătorii curții, cu ostașii lui credincioși, cu suita de cărturari care scriau actele și scrisorile. Cu greu ne putem imagina, azi, aceste realități, care abia se întrezăresc din paginile cronicilor și din șirurile destul de stereotipe ale documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat câștigarea oamenilor, în epocă, și supraviețuirea în sufletele urmașilor. Dacă, în momentul când Ștefan a preluat sceptrul, unii fruntași ai societății moldovene - însemnați prin poziție, avere, înrudiri și influență - au plecat din țară, întorcându-se treptat, în primii ani ai noii domnii, în preajma marilor confruntări cu otomanii boierimea și-a strâns rândurile în jurul principelui și, cu el în frunte, a dat piept cu moartea. Astfel, în dimineața luptei de la Vaslui, unul dintre ei a îngenuncheat și i-a spus: „Îți vom sta astăzi credincios alături și Dumnezeu ne va ajuta”. În anul următor, la Valea Albă, a pierit mai ales floarea oastei; a spus-o Ștefan însuși: „eu, cu curtea mea, am făcut ce am putut...”. După încă un an, un corp de oaste și-a lăsat oasele în Crimeea, pe zidurile cetății de la Mangop, încercând să stăvilească acolo valul amenințărilor al puterii otomane. Asemenea jertfe nu ar fi fost posibile fără încrederea puternică a țării întregi și în primul rând a boierimii, fără a cărei colaborare nu se putea imagina o cârmuire bună.

Din ce în ce mai mult se întrevede, din cercetarea izvoarelor, că Ștefan cel Mare a fost unul dintre conducătorii medievali care au dispus de o excelentă capacitate de a culege informații. Domnul de la Suceava era, tot timpul, foarte bine informat: soli străini veneau mereu la el - Ștefan este, de altminteri, cel dintâi domn român pe lângă care a fost acreditat un reprezentant permanent al unei mari puteri (un venețian în 1476) - în timp ce solii săi băteau drumurile spre alte curți. Un aparat diplomatic excelent a stat în slujba domnului, sub directa îndrumare a marelui logofăt al țării, Ioan Tăutu, el însuși un diplomat de mare anvergură, specializat în relațiile cu Poarta și cu regatul polon. Urmele acestor relații diplomatice - deosebit de complexe și atent construite - se regăsesc în cronici și în documente.

Faptelor săvârșite pentru apărarea moșiei sale și a creștinătății întregi, Ștefan cel Mare le-a adăugat, însă, o față neîntâlnită până atunci, și nici după aceea la dimensiunile atinse de el; a fost un creator de memorie istorică. Pe de o parte, a restaurat mormintele tuturor înaintașilor săi: ale primilor principi ai Moldovei independente - în biserica Episcopiei de la Rădăuți; ale membrilor familiei lui Alexandru cel Bun - la Bistrița și Neamțu. După ce părinților săi le-a făcut morminte la Probota, a zidit o mănăstire (Putna), a cărei biserică trebuia să fie necropola propriei sale familii. Pe toate bisericile a pus, la vedere, pisanii - dintre care unele, explicând semnificația respectivei ctitorii, sunt adevărate pagini de cronică - toate cu numele său, uneori și cu stema țării.

Pisanii mai mărețe, cu stema sa personală, dinastică, alături de cea a țării, a pus să se ridice și pe zidurile cetăților - dintre câte vor fi fost, sunt cunoscute două la Cetatea Albă (din 1476 și 1479) și două la Suceava (din 1477 și 1492). Pe de altă parte, a pus să se scrie cea dintâi carte de istorie a țării sale, cronica în a cărei redactare a avut un cuvânt important, probabil, marele logofăt Ioan Tăutu, șeful cancelariei domnești. „Cronica epocii e opera vie a lui Ștefan și-și pierde ea însăși viața odată cu acel din al cărui suflet s-a născut” (Emil Turdeanu). Această cronică - din al cărei trunchi se vor desprinde mai multe variante locale și traduceri în limbi străine - este una dintre ctitoriile nepieritoare ale lui Ștefan cel Mare, făcând din el, cum s-a spus, un ctitor al istoriografiei românești.

În anii acestei lungi domnii a avut loc o înflorire extraordinară a artelor. Specialiștii care au studiat ansamblurile picturale, icoanele, manuscrisele cu miniaturi, broderiile liturgice, piesele de argintărie sau sculptate în lemn, nu fac economie de laude și elogii. Și încă trebuie să se țină seama de faptul că broderiile, cărțile și mai ales tot ce a însemnat obiect lucrat în aur, argint și pietre scumpe constituie un tezaur drastic redus în urma nenumăratelor prădăciuni care au lovit ctitoriile moldovene în veacurile XVI - XIX. Dar pe unde au ajuns, în vălmășagul vremurilor, unele manuscrise - în Austria, în Rusia ori în Statele Unite - ele sunt considerate capodopere ale respectivelor depozite.

La împlinirea a cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre veșnicele lăcașuri, descoperim cu uimire și emoție cât de puține lucruri știm, totuși, despre viața sa, despre tot ce se va fi lucrat în țară, despre relațiile sale cu monarhii vecini și cu unii principi mai de departe. Cum gândea, cum simțea, cum trăia - capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Ici și colo, când și când, câte un istoric mai îndrăzneț și mai puțin conformist speră să spulbere întunericul acestei necunoașteri, legând laolaltă firimituri care par de neînțeles în absența unei imagini a întregului din care nu se mai deslușește nici măcar umbra. Din cele mai neașteptate colțuri, se ridică însă, uneori, câte o asemenea umbră, care zdruncină confortabila și liniștitoarea credință în falsele imagini consacrate. Monumentala sobă, reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Șanțurilor de lângă cetatea Sucevei, a fost una din aceste revelații de natură să modifice structural înțelegerea aceluia care a comandat-o și a așezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un prințișor sărman, legat de poalele marilor monarhi ai vremii, apărându-și „sărăcia și nevoile și neamul” cum și pe unde îi era îngăduit, ci un suveran puternic, bogat și mândru, conștient că tuturor celor care îi treceau pragul trebuia să le arate ce însemna țara peste care domnea. Era țara pe care el însuși o definise ca fiind o „poartă a Creștinătății” (1475), o „cetate de apărare a Ungariei și a Poloniei” (1477), „scut și protecție din toată partea păgânească” (1503). Lectura și analiza liberă a tuturor mărturiilor rămase din acea vreme - fie surse scrise, fie surse vizuale - conduc, încet-încet, la o imagine cu totul nouă a lui Ștefan cel Mare, neașteptată (poate) pentru unii, dar veridică în fond și întru totul corespunzătoare aceleia pe care fabuloasa sobă de la Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.

Nu ne-a rămas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium și trăire tumultoasă, dictat de Mihai Viteazul la 1601 și învestit de Nicolae lorga cu o sugestivă caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul de el însuși. Pentru a-i cunoaște gândurile, credințele, reacțiile avem numai câteva scrisori și o seamă de ziceri, reținute de oameni care l-au cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se desprinde chipul unui om foarte sigur pe el și foarte măsurat la vorbă, transmițându-ți mesajul doar în câteva cuvinte apăsate, ca tăiate în piatră, într-o rostire apropiată de ceea ce s-a numit stil inscripțional. Emoția, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, după cum nici ironia dură nu lipsește din aceste texte. Însă ceea ce răzbate din toate aceste texte este credința nestrămutată și necondiționată a celui care, în inscripțiile săpate în piatră, gravate în argint sau scrise pe pergament își spune „Binecinstitorul și de Hristos iubitorul domn”. Iar dacă aceste mărturii ar putea fi bănuite de formalism, o avem pe aceea a unui străin, un diplomat (Paolo Ognibene), catolic și nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a comunicat la Veneția - și de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa Sixt IV - că un principe „mai smerit și mai cucernic” decât domnul Moldovei „nu se poate a fi”.

Stema lui Ștefan cel Mare.
Clopotul de la Bistrița, 1494

Există, însă, mai presus de tot ceea ce se exprimă prin cuvinte, un document în care Ștefan însuși a spus, cu toată concizia și cu toată limpezimea posibile, crezul său: stema pe care și-a fixat-o spre 1490 și care, cu mici (dar nu neînsemnate) modificări o va purta până la moarte. Ca orice mărturie heraldică, ea are nu numai rolul de a identifica posesorul, dar și misiunea de a transmite celor inițiați, contemporani și urmași deopotrivă, gândurile și credințele acestuia. În stema pe care principele Moldovei a purtat-o în ultimul deceniu al vieții sale, locul de frunte (primul cartier) îl ocupă o cruce dublă; în partea opusă (cartierul ultim), o dublă floare de crin închipuie, la rându-i, același însemn. Sub semnul Cinstitei Cruci a pus Ștefan toate acțiunile sale, toate luptele și toate strădaniile sale. Vechi scrieri franceze explică simbolul florii de crin ca fiind expresia credinței (petala centrală), guvernată de înțelepciune și apărată de cavalerism (petalele marginale). Și știm astăzi că domnia lui Ștefan cel Mare a fost o necontenită luptă pentru afirmarea credinței, a înțelepciunii și a cavalerismului. Toată partea inferioară a acestei steme este luminată de o jumătate de soare, fixată în chiar „inima” ei. În aceste simboluri vorbește Ștefan despre sine și despre Moldova cu el în fruntea sa.

Multe cuvinte frumoase și emoționante au fost scrise de istorici pentru a caracteriza domnia marelui principe trecut la veșnica odihnă acum cinci veacuri. Una dintre ele - și dintre cele mai puțin cunoscute - datează de acum peste șase decenii și aparține cuiva care a cercetat cu pasiune și devotament literatura și arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu. Asupra cuvintelor sale se cade să luăm aminte, mai cu seamă în ziua de azi:

„Opera lui Ștefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace și de lungă durată. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutățile din care ea s-a rupt au fost mai aspre și cu cât ea răsfrânge mai limpede, până în cele mai risipite amănunte, voința de creație a unui om de geniu”.