La 10 iulie 1939 era asasinată bestial Nicoletei Nicolescu, o eroină a satanismului carlist, care și-a dat viața pentru Hristos și țară, într-o epocă dictatorială în care manifestarea patriotismului și a credinței în Dumnezeu era aspru pedepsită.

Torturată, violată și apoi trezită din nesimțire și conștientă, Nicoleta a fost aruncată în flăcările crematoriului, jertfa sa rămânând întipărită cu litere de foc în cartea istoriei neamului românesc, alături de martiriul sfinților închisorilor: Virgiliu Maxim, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Aspazia Oțel Petrescu, părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Arsenie Boca și mulți, mulți alții. Sunt jertfe pe care nu avem dreptul să le dăm uitării, sunt sfinți pe care trebuie să-i cinstim, sunt icoane ale mântuirii neamului românesc, în fața cărora ne plecăm astăzi genunchii.

Arestată în 1938, Nicoleta Nicolescu fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliției Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Iată, mai jos, câteva crâmpeie din cumplitele chinuri pe care le-a trăit această eroină, înainte de a pleca la Domnul:

„Într-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelărește ca să i se ia viața grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii și schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, așa cum sperau ei. Încă mai respira și cuțitele negre banditești, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpățânat să rămână pe viața asta, încăpățânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viață. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroși s-au îngrozit… Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeți și târnacoape îngropătoare de alte vieți tinere în pădurea Pantelimon, fusese transportată la Crematoriu.

– Nu moare mă! Nu moare!… Nu vrea să moară!…

În spatele Crematoriului, mașina se opri. Undeva mai pe dreapta, o ușă dosnică ce duce în incintă. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:

– Actele de…

– Care acte? – îi tăie repezit întrebarea unul din agenți. N-are nevoie dă ele un’ să duce… Cară-te…

– Da, dar știți, corpul trebuie înregistrat…

– S-a făcut de delegații Prefecturii: Siguranța Statului.  Știm noi ce trebuie… Cară-te de-aici…

Pus în fața autorităților „statului”, mecanicul deschise larg ușa și se dă într-o parte, lăsându-i să intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Poliție din București și agentul Iuliu Horvath.

Torturată și arsă de vie la crematoriul din București

Sacul atârna greu… Roșit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grijă de colțuri, să nu se murdărească, și au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe  culoarul palid luminat.

– Stai așa!… Las-o jos că m-am pătat. Să schimb mâna…

Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povară apăsătoare și, în cădere, gura legată i se deschise. Capul Nicoletei se revărsă înafară, la viață parcă. Horcăia în sânge încercând să respire și ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmărmurite la vederea ei încă în viață… Era aproape de ora 23…

Puțin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor generației sale, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza să moară, parcă în ciuda călăilor…

Dintr-odată, nu se mai auzi nimic. Se făcu liniște, o liniște mormântală și apăsătoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimțite o lacrimă și încercă iute să și-o ascundă cu mâna.

– A murit!… Ai văzut?!… Ți-am spus eu…

Din coșul cuptorului cu nr. 1, fumul albăstrui se răspândește ca o perdea subțire deasupra orașului cufundat în noapte, vestind mișelia cea mare… O viață de cruciată se stinsese în flăcări, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep să se reverse deasupra pământului ca la o comandă și trăsnetele lui Dumnezeu încep să  biciuie văzduhul cu fulgerări mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…” (fragmente din cartea „Martirii ne veghează din ceruri” de Nicolae Niță)

Scriitorul Ciprian Voicilă evoca, în cuvântul rostit la o conferința dedicată Sfinților Închisorilor, sfârșitul cutremurător al Nicoletei Nicolescu, descris de vechea sa prietenă, Sofia Cristescu, în textul autobiografic intitulat  „Cetățui sfărâmate”:

„Au dus-o cu o mașină în afara Bucureștiului și, trăgând pe dreapta, au împușcat-o. Au învelit-o într-o pătură și au pornit din nou mașina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenușa ei, ca de altfel și a unor băieți arși acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creștin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranței. Pentru că ne întrebam dacă este cenușa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcușor de pânză verde și l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înșirate pe un ac de siguranță o iconiță cu Maica Domnului și una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt și care erau acum corojite, dar destul de clare.”

Și „Acatistul Sfinților Români din închisori” amintește de jertfa acestei sfinte mucenițe a neamului românesc, care se alătură jertfei tuturor mucenițelor ucise cu bestialitate în temnițele comuniste:

Condacul al 11-lea:

Cumplita prigoană cea cu mânie pornită asupra voastră n-a cruțat nici firea femeiască cea slabă și, întocmai mucenițelor de demult, mulțime de femei cu îndrăzneală au mărturisit dragostea lor pentru Hristos și neam, și chinurile au răbdat cu bucurie, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Îngrozitu-s-au credincioșii văzând adus spre ardere un trup de femeie schingiuit, iar călăii cei cu inima de piatră, nicicum luând seamă că acela viată mai avea într-însul, cu grăbire l-au aruncat în cuptor și vaiete surde din flăcări au răsunat, iar noi cutremurându-ne de unele ca acestea cu frică grăim:

Bucurați-vă, trupuri firave cu suflet călit.

Bucurați-vă, că pe Hristos cu îndrăzneală ați mărturisit.

Bucurați-vă, că mucenițelor din vechime v-ați asemănat.

Bucurați-vă, că multe feluri de chinuri ați răbdat.

Bucurați-vă, că batjocuri și loviri ați primit.

Bucurați-vă, că spânzurându-vă, cumplit v-au strujit.

Bucurați-vă, că spre împușcare pieptul vostru l-au dat.

Bucurați-vă, că mâinile soldaților pe arme au tremurat.

Bucurați-vă, că trupurile v-au bătut până la sânge.

Bucurați-vă, că de suflete nu s-au putut atinge.

Bucurați-vă, cu Sfinții acestui neam prigonit.

Bucurați-vă, toți care în credință ați murit.

Bucurați-vă, Sfinților Mărturisitori, care în temniță Golgota neamului românesc ați suit!

Irina Nastasiu / Doxologia

Veșnica ei pomenire!