FOTO: Raul Ștef
La ideea istoricului Alin Mureșan, de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), la Cluj a avut loc o dezbatere privind relația dintre comunism și cinematografia românească.
Moderatorul, Mihnea Măruță, i-a avut ca invitați pe regizorul Cristi Puiu, pe profesorul universitar Doru Pop și pe jurnalistul Cristian Tudor Popescu.
Regizorul Cristi Puiu a avut o intervenție foarte interesantă despre percepția românului despre el însuși și despre cum privește realitatea prin intermediul filmului autohton. O redăm, așa cum a fost transcrisă pe blogul lui Mihnea Măruță.
"Spectatorul e protejat, pentru că există distanța, așa funcționează cinemaul. Imaginea este proiectată pe un perete, iar tu stai în scaun și nu participi la evenimentul care se derulează pe ecran. În viața reală, tu ești prins în eveniment, iar judecata ta, capacitatea ta de evaluare scade, pentru că ești în interior.
Iar atunci când stai în sala de cinema și-l vezi pe omul ăla în maiou care mănâncă o ciorbă, ar fi foarte bine să faci un exercițiu, cu condiția ca ceea ce se întâmplă pe ecran să fie… Dacă asta se întâmplă, cred că spectatorul ar putea să facă un gest de generozitate minimală față de el însuși și să-și permită libertatea de a-și pune întrebări legate de condiția lui de om. Adică uităm că oamenii sunt oameni și dincolo de hainele de duminică. E multă ipocrizie…
Cred că cinemaul ăsta care investighează ziua de azi, de la noi, din România, are și o funcție terapeutică. Că unii spectatori nu sunt interesați, asta e altă discuție, și ei sunt liberi să aleagă. Dar să mături sub preș și când ești în sala de cinema, mamă, câtă ipocrizie… Ok, o faci în viața reală, dar nici acolo, în sala de cinema, nici atunci? Nu te vede nimeni, e beznă în sală!
Ăsta e un virus care ne-a mușcat foarte puternic pe unii dintre noi. E suficient să puneți aparatul de fotografiat pe cineva și-o să-și facă freza, să se aranjeze, să rămână pentru eternitate într-un fel. Să-l țină minte oamenii într-un fel, foarte precis, așa cum vrea el să fie ținut minte. Asta e consecința unei educații deficitare. Suntem atât de speriați, ne e frică așa de tare, încât avem marea disponibilitate de a minți în fiecare secundă cu seninătate. Pentru că așa trebuie!
Nu spui ce crezi, spui ce trebuie. Nu faci ce crezi, faci ce trebuie. Și totul se petrece în spatele măștii. Ok. Dar, ca spectator, te poți întâlni în sala de cinema cu povestea vieții de zi cu zi. Și-atunci poate că e bine să zăbovești o clipă și să te întrebi – unde trăiesc, ce e lumea asta în care trăiesc?
Aveam la noi în cartier un băiat care a plecat în Germania. Au plecat foarte mulți după ’90. Și a venit din Germania și, acasă, își ținea televizorul numai pe Pro Sieben. Avea numai obiecte produse în Germania. Și-a construit în apartamentul lui de bloc o Germanie. Un apartament de bloc are înălțimea 2,45 metri. Dar nu-i plăcea, pentru că avea plafonul strâmb, normal. Și-a făcut un plafon fals, care era pe la 2,20 metri, dar totul glantz, nichel… Și, culmea, a prins o slujbă la Ambasada Germaniei, ca șofer. Adică totul s-a încununat.
Binînțeles, ăsta e un exemplu tare, dar cei mai mulți dintre noi ne ferim, ne facem că nu vedem. E o formă de protecție. Dar, de fapt, de ce ne e frică? Păi, dacă facem drumul ăsta, o să descoperim că nu avem pe cine blama, că noi participăm activ la toate disfuncțiile sistemului.
Cum să-l condamni pe un regizor că a făcut aia sau aia? Cine sunt eu? Să arunce primul piatra ăla care n-are păcate. "- Băi, ce-a făcut regizorul ăla…. Da, și ăia ce nenorociți…”. Dar tu ești pilaf în viața ta. Faci toate nefăcutele, dar îți acorzi timpul necesar pentru a-l pune pe ăla la zid. Nu asta facem?
Întreaga dezbatere o puteți găsi AICI.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.