Albastru și cer. A avut cei mai frumoși ochi albaștri din lume. Laolaltă cu puterea și curajul de a-și duce năcazul unui trup firav, într-o vreme când talentul se măsoară mai ales în lungimea picioarelor și mărimea bustului. Nimeni în meseria asta n-a plătit ca ea. Pe-aici urcușul se plătește aspru, cu fiecare treaptă a scării. Ea avea palmele, tălpile și genunchii însângerați. La capăt a așteptat-o, sunt convins, Iov. Nu și-au spus nimic. Se știau. Doar s-a dat la o parte smerit și a lăsat-o să treacă. În mână avea o cruce din lemn, vioara pe care a primit-o de la taică-său dar la care nu știa să cânte, și două fotografii pe care le-a luat în grabă de pe etajeră: fetele ei. Iuliana și Maria. Plecaseră mai din vreme „să pună șeile pe îngeri”, iar ea le-a crescut cu încrâncenarea mamei ce aflase cât de mult costă vama. Vama unui munte de talent care i-a încovoiat trupul dar niciodată sufletul, puterea de a iubi și de a dărui. Puterea de a răbda și de a îndura. Puterea de crede. Înverșunarea de a crede. Luminița Gheorghiu a fost aspră și caldă, dulce și amară, ascuțită și mlădie, foc și adiere, revărsare-torent și unda lină a lacului adânc, albastru și cer, cer și albastru, albastru, albastru, albastru...

A avut cei mai frumoși ochi albaștri pe care mi-a fost dat să-i văd. Și dacă atunci, când va fi să fie, la capătul tunelului meu, luminița va avea culoarea ochilor tăi, voi ști că n-am rătăcit drumul.