„Am fost mereu timidă și foarte, foarte modestă. Dar am fost muncitoare și perseverentă. Nu m-am luptat niciodată pentru vreun rol. Nici pentru rolul Ofelia nu m-am luptat, deși mi l-am dorit foarte tare. Și mai erau două actrițe atunci în teatru, care l-ar fi putut obține. Dar regizorul Dinu Cernescu până la urmă m-a preferat pe mine. Nu mi-am propus niciodată să reușesc. Am muncit toată viața cu pasiune și dăruire, fără să mă gândesc sau să aștept de undeva vreo recompensă. Rolurile au venit ele la mine.”
Aceste cuvinte mi le-a spus actrița Anda Caropol, când am vorbit despre expoziția multimedia „Origini/Repere – o călătorie în istoria Teatrului Nottara”, un proiect inedit în spațiul teatral românesc, care-și propune să aducă mai aproape de spectatori povestea unui loc și a unui teatru. Iar în povestea Teatrului Nottara, Anda Caropol ocupă un loc special. Și-a petrecut în teatrul de pe bulevard peste 50 de ani, timp în care a jucat roluri cuceritoare, alături de unii dintre cei mai mari actori ai teatrului românesc, de la George Constantin la Ștefan Iordache, de la Gilda Marinescu la Alexandru Repan.
A absolvit în anul 1960 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, specializarea Arta actorului, la clasa profesorului A. Pop Marțian. Din anul 1964, anul când la conducerea Teatrului Nottara a venit Horia Lovinescu, Anda Caropol începe să apară pe afișele de pe bulevard. A debutat în „Sonet pentru o păpușă" de Sergiu Fărcășan, în regia lui Lucian Giurchescu, chiar în 1964, iar despre acest spectacol și-aduce aminte cu multă nostalgie.
În spectacolul „Hamlet”, în regia lui Dinu Cernescu, spectacol ca o bornă în teatrul anilor ’70, când se pare că trecuseră 15 ani de la ultimul spectacol cu „Hamlet” montat pe o scenă bucureșteană, Anda Caropol a fost Ofelia. Ofelia unui Hamlet celebru, interpretat de Ștefan Iordache. O Ofelie pe care și-a dorit-o, care a fost elogiată la acel moment și care nu era deloc o femeie diafană, după cum își amintește actrița azi, zâmbind cu emoție, ci o femeie care merita să fie iubită de acel Hamlet lucid până la sarcasm, patetic și vulnerabil în același timp.
Pentru că Anda Caropol face parte din istoria vie a Teatrului Nottara, am invitat-o la un dialog, pe care l-am purtat printre lacrimi de nostalgie, lacrimi de tristețe, lacrimi de emoție. Și a început simplu, cuprinzând într-o frază povestea unei vieți petrecute pe scenă: „Viața mea a fost teatrul și n-aș fi putut să fac vreodată altceva. Am fost și sunt actriță la Teatrul Nottara, de peste 50 de ani.” Îi dau lacrimile când spune asta și completează: „Iertați-mă… sunt lacrimi de bucurie și nostalgie. Viața mea în Teatrul Nottara a început cu rolul din Sonet pentru o păpușă. Au trecut atâția ani de-atunci, știu că nu mai sunt tânără, dar eu sufletul îl am tot tânăr”, spune zâmbind.
Îi propun să ne întoarcem în timp și să facem o călătorie în adolescența și în tinerețea ei. „Cum eram eu la 20 de ani mă întrebi? Puțin inconștientă… Frumoasă… Și iubeam la nebunie marea. Când eram adolescentă lumea era altfel. Mi aduc aminte că era o concurență mare în casă pe aparatul de radio. Pentru că tata era meloman convins și făcea audiții acasă și-i mulțumesc mereu, fiindcă, fără să vreau, am o cultură muzicală bună. Tata era avocat. Și-și chema prietenii acasă și făcea un fel de serate muzicale. Iar la singurul aparat de radio pe care-l aveam în casă el voia să asculte concerte și eu voiam să ascult teatru la microfon. Și era o mare bătălie acolo în casă. Deci nu s-au mirat deloc părinții mei că vor să dau la teatru… Eram înnebunită după lumea asta a teatrului, făceam pasiuni… Mă duceam și vedeam de nu știu câte ori un spectacol, un actor… Cel mai greu a fost să-mi înving timiditatea. Dar până la urmă m-am obișnuit. Era ceva extraordinar să stau alături de actori pe care-i urmăream din culise: George Constantin, Ștefan Iordache, Alexandru Repan… Ei m-au ajutat mult. Probabil că plăcerea de a fi pe scenă și de a face meseria asta a fost mai puternică decât timiditatea mea și a învins-o. Iar în momentul în care eram pe scenă tot restul se estompa.
Pe vremea aceea, casa mea era prin centrul Bucureștiului, prin zona Batiștei, într-un apartament frumos. Copilăria mea… Nu seamănă deloc cu copilăria copiilor de azi. Am avut niște părinți minunați, mama mea era casnică, ardeleancă. Tata era de origine greacă. Părinții lui erau din Constanța, unde mi-am și petrecut copilăria, de aici și marea mea iubire pentru mare. Și acum iubesc marea la nebunie și tot ce-mi doresc este să trăiesc cât s-o văd din nou.”
Îmi povestește mai departe despre anii tinereții și despre pasiuni care i-au marcat viața.
„Mi se părea minunat că tatăl meu își chema în fiecare săptămână prietenii și se făcea un fel de serată. Am și acum podul plin de discuri de vinil… Sunt o comoară. Da… podul e plin de discuri și de fotografii și de instrumente de fotografiat. Pentru că am mai avut o pasiune, care mi s-a tras de la soțul meu: fotografia. Acolo, lângă apartament, era o cămăruță pentru servitori și-mi făcusem o cameră obscură, unde developam pozele, le măream… Fotografiam natură, oameni, marea, făceam fotografie alb-negru. Și acum există în pod aparatul de mărit, pe care nu-l mai folosesc. Nu se mai fac azi poze alb-negru…”
Pentru că povestea vieții ei se leagă indestructibil de Teatrul Nottara o întreb de ce nu a plecat de-aici, peste jumătate de secol, de ce i-a rămas fidelă. Și cuvintele ei reconstruiesc o lume…
„Am avut câteva evadări, dar aici mi-a fost cel mai bine. Mai ales că mare parte din timp am fost sub directoratul lui Horia Lovinescu. Să ai parte de un director ca Horia Lovinescu și de un secretar literar ca Alecu Paleologu nu-i puțin lucru… Nu-ți mai trebuia altceva. Horia Lovinescu era un boier… Și el, și Alecu Paleologu erau boieri, erau de rasă. Și se simțea asta în relația cu oamenii, cu angajații… Și scria minunat. Am jucat în mai multe piese de-ale lui. Scria piese special pentru actorii din teatru. A scris pentru Alexandru Repan, pentru Gilda Marinescu, pentru George Constantin. Azi, lucrurile s-au mai schimbat… Dar ce vreau eu de la un actor e să simt că-și iubește meseria. Iar de la un regizor, să reușească să scoată din tine ceva ce n-ai crede că există și ceva ce n-ai crede că ești în stare să dai. Asta mi se pare cel mai frumos lucru. Adică să te ajute să nu te repeți la nesfârșit. Iar teatrul trebuie să fie înainte de toate emoție.”
(22/12/2022 / Teatrul Nottara)
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.