După ce a rulat luni la Filarmonica „Banatul” din Timișoara, filmul „Între CHIN și AMIN” va fi proiectat până la sfârșitul lunii octombrie în alte patru orașe din țară. Sibienii se vor bucura de el vineri, 18 octombrie, la Cinema „Ion Besoiu” (fosta Casă de Cultură a Sindicatelor, ora 18:00), arădenii îl vor putea vedea luni, 21 octombrie, la Cinema „Arta” (ora 19:00), clujenii îl vor viziona miercuri, 23 octombrie, la Cinema „Florin Piersic” (ora 19:00), iar la Piatra Neamț filmul va rula duminică, 27 octombrie, la Cinema „Mon Amour” (ora 18:00).
Românii care au avut ocazia să vizioneze până acum filmul regizorului Toma Enache au mărturisit că experiența i-a mișcat sufletește.
„Între CHIN și AMIN, sau despre cum Oda lui Dumnezeu se înalță din iadul reeducarii de la Pitești. Un film de Toma Enache. Nu știu exact în care ordine, dar a fost o seară cu emoție, lacrimi, durere, iubire și Dumnezeu. Felicitări, Toma, ție și întregii echipe!! Mulțumesc pentru invitație”, a declarat jurnalista Lavinia Siclitaru.
„ÎNTRE CHIN ȘI AMIN - un film artistic ce reconstituie tenebre ale trecutului recent... Toată admirația, Toma Enache, pentru inspirația și curajul de a face parte din planul divin de a scoate la lumină adevărul! În ciuda scenelor cutremurătoare, dar atât de autentice (o spun în cunoștință de cauză), filmul reprezintă o simfonie a vieții și a dragostei”, a mărturisit profesoara Corina Cușa.
„Între chin și amin este un film care te duce în iad, îți arată că oamenii pot deveni brute, te scufundă în smoala încinsă a lumii păcătoșilor, te ține acolo sufocat și revoltat, cu lacrimi de neputință în ochi, pentru ca apoi să te ridice spre rai. Ridicarea aceasta se produce prin iubire sau credință. Iubirea față de cel/cea pe care o iubești, credința în Dumnezeu. La finalul filmului, m-am întrebat dacă cele două pot fi despărțite. Probabil că nu. Nu poți să iubești pe cineva cu adevărat dacă nu crezi în Dumnezeu sau în ceva superior, cosmic, într-o forță mai puternică decât cea de care noi, oamenii, suntem capabili.
„Aici e iadul”, spune călăul, în film. Chiar dacă trupul e în iad, spiritul poate fi, prin iubire și credință, în rai, spun deținuții.
E frumos, e poetic, dar nu trebuie să uităm niciodată că, pentru că mii de tineri au fost torturați în lagărele comuniste, că mulți și-au pierdut viața în chinuri îngrozitoare. Toma Enache a avut flerul și decența de a nu ne arăta tot ce s-a întâmplat în spatele gratiilor. Unele lucruri sunt atât de oribile încât nu pot fi privite. E frumos să spui că iubirea și credința te salvează, dar tineri fără absolut nicio vină au murit la Pitești, așteptând izbăvirea. Oamenii s-au transformate în demoni”, e de părere un alt spectator al filmului.
„Un film despre întâmplări din care nu mai poți face poezie, pentru că deja realitatea e Poezie, tragică, cutremurătoare, dar cu acele irumperi de rai ce dau fiorul credinței neclintite. Refugiul ultim e dragostea, gândul la ea e salvator în tenebrele lagărului exterminator, în care dracul își dezlănțuie împotriva omului prin semeni "reeducați” obsesia de a-l scoate pe Dumnezeu din inima lui. Suferința extremă, groaza morții, amenințarea de a face rău celor dragi sunt instrumentele torționarilor, ce încearcă experimentul de a preface minciuna în adevăr, lumina în întuneric, poruncile iubirii în dictoanele urii, credința în lepădare, libertatea în slugărnicie înjositoare, sau în automatismul mașinal de unelte ale sistemului ateist.
Însă "cel mai liber om e cel ce locuiește în inima cuiva”, exclamă un personaj. Izbăvitoare e această dragoste ce păstrează în iadul torturii un colț de rai, pe care nimeni nu-l poate scoate cu forța din inima noastră. În momentele de chin extrem, pulsează ca un contrapunct imaginile în care Tase rememorează scurta petrecere împreună cu Lia, într-o natură feerică, ce parcă tresare de durere (lanul cu maci) la presimțirea a ceea ce va urma. Ochii ei albaștri consonează cu cerul din inima lui, de care refuză să se lepede.
Pentru reeducați nu există milă, fiara apocaliptică se dezlănțuie-n ei, dar, o vedem la Iancu Caraman, există întoarcere, pocăință, metanoia, schimbarea minții, ce-i preface din călăi în martiri. Sacrificiul lăuntric al lui Tase Caraman ajunge într-un punct culminant atunci când prețul semnării actului de lepădare devine salvarea surorii sale (deja omorâte, dar fără să i se aducă la cunoștință). Pare un moment înrudit cu jertfa lui Avraam. Cu o maximă sfâșiere, pe punctul de a semna, Tase găsește resursele de a se opri, într-o stare de jertfă lăuntrică ce anticipează minunea.
Într-adevăr, dat mortții prin asfixiere într-o etuvă cu aburi, mecanismul se oprește ca prin miracol, sub presiuni externe experimentul e oprit de la centru și torționarii dintre reeducați sunt făcuți țapi ispășitori și condamnați la moarte de către sistemul însuși. Curând eliberat, Tase își găsește iubita alături de fiica sa, născută pe când el era în închisoare. Lia își pierduse memoria în urma loviturilor gardienilor, pe când se furișa împreună cu sora lui în preajma închisorii, în căutarea celui drag. Tase o vizitează multă vreme zi de zi, fără ca ea să-l recunoască.
Apoi într-un gest de înnoită jertfă Tase se retrage să scrie oda adusă lui Dumnezeu, odinioară neterminată, dar desăvârșită în lagărul de concentrare. La auzul ei, se declanșează catharsisul final: Liei îi revine memoria, și îl caută împreună cu fiica sa în locul (slăvirii) lui Dumnezeu, unde sunetul contrabasului pare tonalitatea unei pogorâri la iad ce se face însăși icoana învierii.
Sfârșitul lasă să se întrevadă, dincolo de finalul reunirii fericite a familiei Caraman, continuarea răului sub altă formă: fostul director al închisorii și dirijorul experimentului de la Pitești (considerat de Alexandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970 drept "cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane"), ajuns o persoană cu putere de decizie în zilele noastre, lasă să se difuzeze acest film, pe considerentul că "românii sunt proști" și oricum "o să creadă că e ficțiune".
Scenariul, regia, interpretarea actorilor, imaginea, sunetul, decorurile sunt la nivelul capodoperelor cinematografice. Veniți în sălile de cinema să vedeți acest film cutremurător de frumos, să ne recăpătăm memoria, luând lumină din torța martiriului! "Cei care au puterea Jertfei înviază înainte de a muri", spunea Părintele Ghelasie Gheorghe. Despre asta este vorba”, a consemnat, la rândul lui, Florin Caragiu.
„Între chin și amin, un film zguduitor despre un experiment criminal încă prea puțin cunoscut în România: "fenomenul Pitești”, reeducarea prin tortură pusă la cale de liderii comuniștilor români și de capii Securității, pe un model de inspirație sovietică. Obiectivul era zdrobirea morală a individului și transformarea victimei în călău. Am avut privilegiul de a lucra, acum mai bine de 15 ani, alături de un supraviețuitor al "fenomenului Pitești”, Profesorul Gheorghe Boldur-Lățescu, la volumul din seria "Genocidul comunist în România” dedicat reeducării prin tortură.
Este unul dintre episoadele cele mai dureroase din istoria noastră și nu e ușor să scrii sau să creezi opere de artă pe marginea lui. Putem discuta despre opțiunile estetice, despre partiturile actoricești, despre firul poveștii. Ce rămâne însă este curajul de a ataca o astfel de temă. Rămâne un film emoționant, care îți zdrobește zona de confort pentru a te conduce către o reflecție empatică asupra infernului pe care regimul comunist l-a dezlănțuit asupra României. Un film greu de privit, dar care trebuie văzut. Un film recomandat în mod special uitucilor și celor tentați să relativizeze azi caracterul criminal al doctrinei comuniste, al P.C.R. și al Securității.
După un Centenar ratat din punct de vedere cinematografic, în care niciunul dintre cineaștii români multipremiați și intens promovați nu s-a interesat de Primul Război Mondial sau de Marea Unire, e admirabil că se găsesc oameni care să se încumete să trateze un episod atât de dureros din istoria națională.
Felicitări lui Toma Enache, întregii echipe și tuturor celor care i-au sprijinit! Omagiu etern victimelor de la Pitești și tuturor victimelor regimului comunist. Mergeți să vedeți filmul, în cinematografe, din 4 octombrie!”, îndeamnă și Filip Iorga Barbulescu.
„Aseară, la Cinema PRO, am avut șansa să vizionez un film esențial, "Între chin și amin ", regizat de Toma Enache.
Grozăviile, tragediile care s-au petrecut în închisorile comuniste impresionează până la durere și pun în lumină caracterul criminal al regimului instaurat la 6 martie 1945.
Un film mai mult decât convingător, care trebuie văzut pentru a ne curăța interior, măcar prin mărturisire”, a afirmat actorul Vlad Rădescu.
„Un uriaș Mulțumesc regizorului aromân Toma Enache pentru filmul artistic " Între Chin și Amin ", menit să readucă în memoria colectivă a românilor ororile regimului bolșevic care a schimonosit, distrugând până în cea mai adâncă fibră, sufletul românilor. Puțini au fost cei care au reușit să și-l salveze și mai stau Azi mărturie, drepți și triști ca niște brazi solitari. Experimentul Pitești, născut din mintea pocită și contorsionată a activiștilor bolșevici din care s-au întrupat - nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase- comuniștii și puii lor, socialiști, e filmat și redat cu o lupă extrem de performantă într-una din temnițele comuniste din anii cincizeci. Filmul lui Toma Enache reușește ce n-au reușit- n-au avut niciun interes!- autoritățile române după '89: să aducă în lumina democrației cauzele pentru care și Azi batem pasul pe loc: perpetuarea năravurilor și metehnelor bolșevice, inoculate în gena colectivității de " îngerii" lui Stalin care au propăvăduit zeci de ani abjecta lor doctrină. S-ar cuveni ca măcar Azi un astfel de film să figureze pe toate listele scurte de premii naționale și să fie apreciat cum se cuvine de statul român, căci Toma Enache ne face un mare bine nouă, românilor, dăruindu-ne un film istoric și artistic de mare clasă. Nu am știință de un alt regizor român care să fi realizat un film pe măsura acestuia. Sufletul meu tânjea de ani buni după un film românesc profund, poetic și omenesc, țesut pe ororile unui trecut de care puțini români sunt conștienți. Pentru multiplele lui calități, filmul " Între chin și amin" ar trebui studiat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „ Ion Luca Caragiale”, astfel încât viitorii regizori să învețe să asculte mai bine inima publicului român. Un film pe care simt deja nevoia să-l revăd. Până atunci, rugăciunea Tatăl nostru, rostită de eroul Tase Caraman în graiul matern (armân), și cântecul pescărușilor mă vor însoți în demersul cotidian de a face, la rândul meu, ca lumea din jur să afle de unde venim și ce traume nevindecate ne apasă prezentul și ne umbrește viitorul. Totul pentru o posibilă și multdorită vindecare. Înclinăciuni, Toma Enache!”, a transmis Catia Maxim.
„Pe durata filmului, în sală, s-a așternut o liniște cutremurătoare. Între replicile actorilor puteai auzi, cu ușurință, cum păianjenii își țes pânza. Dintre cei care au venit la film m-a impresionat un grup de 6-7 baieți extremi de vocali când au intrat în sală. Credeam că vor pleca în primele 20 de minute. Nu numai că au rezistat pâna la final, dar cred că nici nu s-au atins de cutiile cu pop corn. Erau în spatele meu și n-am auzit nici măcar un ronțait. A mai fost o familie cu 2 copii: unul de 13 ani, altul de 17. Să petreci o seară de vineri uităndu-se la un film dur despre fenomenul Pitești, când adolescenții preferă alternative mult mai amuzante, e mare lucru.
Am ieșit din sala la 00:30. În mall eram doar noi spectatorii, paznicii și o liniște apăsătoare. Și deodată am auzit preț de câteva secunde bune cum bat clopotele. Cu siguranța era rodul imaginației mele. Dar le-am auzit! Le-am interpretat ca pe o rugă pentru risipă de personalitate, talent, cultură și șansă care a pierit la Pitești.
O scenă cutremurătoare
Toma Enache și echipa lui și-au încheiat misiunea. Acum e rândul nostru al spectatorilor să împărtășim mai departe. O lume normală așa ar trebui să funcționeze. Când primești ceva ești dator să dai mai departe. Personajele din filmul „Între chin și amin”au murit, suferit și rezistat pentru că nu au putut să renunțe la o lume normala. O lume normală nu există fără Dumnezeu, fără credință și fără memorie.
Acolo în sala de cinema a rămas o parte din sufletul meu. Cum aș putea să le mulțumesc lui Toma Enache și echipei lui decât urându-le: Avânt frumos filmului „Între chin și amin” spre inimile oamenilor!
Mergeti la film, dovediți că nu suntem cum ne vede Ciumău în scena finală. „La cât de prost este românul, o sa creadă că filmul asta este ficțiune.”
Mulți spun că este prea dur și că nu pot suporta suferința. Dacă alegem în felul ăsta liniștea, ignorând trecutul, ne expunem unui viitor tulbure.
Nu toți avem stofă de eroi, dar am putea măcar să le cinstim memoria. „Între chin și amin” filmul lui Toma Enache asta face le cinstește memoria și ne mai spală din păcate.
Caravana „Între chin și amin” va merge în această lună prin toată țara”, atrage atenția scriitoarea Emilia Chebac.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Multă vreme am fost tentat să spun că Occidentul este un teren virgin pentru ortodoxie.
........................................................................
- Interesul dvs. pentru românii care au murit pentru credința creștină în închisorile comuniste i se datorează tot părintelui Calciu?
- Ce vă spun acum poate va șoca. Interesul meu pentru neomartirii români s-a iscat atunci când am înțeles câte asemănări sunt între blocul comunist de odinioară, care avea "centrala" la Moscova, în URSS, și Uniunea Europeană de azi, cu centrul la Bruxelles. Pentru moment, UE este prietenoasă, dar natura ei nu este asta. Ar putea cu ușurință să întoarcă persecuțiile asupra creștinilor. Istoria nu este doar pentru a ști ce s-a întâmplat, ci mai ales pentru a învăța din ce s-a petrecut. Dacă au existat prigoane contra creștinilor, a existat și o rezistență creștină. Iar eu vreau să știu cum a fost posibilă aceasta din urmă, pentru ca, la o adică, să fim pregătiți să o reactivăm. Nu cred că vom fi trimiși în închisoare neapărat, sau, în orice caz, nu atât de repede, dar vom fi împiedicați să ne creștem copiii potrivit credinței noastre creștine. Și dacă nu le vom putea oferi o cale de salvare sufletească, va fi vina noastră. Prețul pentru a face parte din UE este religia.
"Aici, în Olanda, societatea se secularizează rapid"
Pr. JOSEF MOES - Olanda -
Părintele Josef împreună cu părintele Gheorghe Calciu
- Părinte, cum e să fii ortodox într-o țară care este, în cea mai mare parte, indiferentă religios și, în tot cazul, de o altă tradiție?
- Societatea olandeză este puțin cam amestecată. În sensul că există încă o parte a ei care ține de vechea tradiție, dar și una care nu are sentimente religioase. Prin tradiție, Sudul este catolic, iar Nordul e protestant. Dar creștinismul lor dispare tot mai mult. Societatea se secularizează rapid. Din ce în ce mai mult simt opoziție la ideile și la felul nostru, creștinesc de a fi. Nu întotdeauna și nu cu aceeași intensitate. Atitudinea oamenilor se schimbă încet, de la indiferență la opoziție față de creștinism. Generațiile mai tinere au crescut în indiferență față de credință și față de Dumnezeu, dar acum părăsesc tot mai mulți această poziție, pentru a se manifesta deschis împotriva credinței creștine și a lui Dumnezeu. Unii trăiesc credința la modul personal, nu la nivel comunitar, într-o Biserică, dar și aceștia sunt tot mai mult presați să dea piept cu ce se întâmplă "în afară" și, până la urmă, să cedeze. Eu unul mi-am asumat condiția de ortodox și nici nu se poate altfel. Îi îndemn pe toți ortodocșii să facă la fel, nu există altă cale.
.........................................................................
https://www.formula-as.ro/2019/1384/spiritualitate-39/pr-josef-moes-olanda-rostul-vietii-este-ortodoxia-sunt-fericit-cand-cineva-intelege-asta-25734