Mărturisitorul Nicolae Purcărea: „Pus în lanțuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înțelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creștin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îți găsești libertatea. Robul 1036 devine liber, își găsește mântuirea”. 

Mărturisitorul Dumitru Bordeianu despre comportamentul Avvei Traian Trifan în Săptămâna Patimilor, la închisoarea Aiud: „Era retras într-un colțișor și plângea continuu, privind cu ochii spiritului și simțind cu inima suferințele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe Cruce, pe Golgota”. 

„O imagine simbol era statornic prezentă în sculpturile la care lucra. O Golgotă pe a cărei culme erau trei cruci frânte din piciorul lor, iar deasupra pe cer, o cruce înconjurată de raze. Întrebat ce semnificație au crucile frânte și imaginea în ansamblul ei, Bădia explica: «Vor veni vremuri grele. Se vor frânge în noi, pe Golgota ce-o avem de urcat, și credința, și nădejdea și dragostea. Salvarea, numai Dumnezeu din ceruri cu puterea Lui ne-o va da»”. (mărturia lui Nicu Mazăre în cartea „Mărturisesc… Robul 1036”, ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998)

 

"Dacă prima ședință de reeducare a fost ratată prin ilaritate și prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. 

Probabil că eșuarea primei ședințe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte ședințe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comuniști, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod științific despre cauzele eșecului acestei ședințe de reeducare. Prin faptul că cea de-a doua ședință nu s-a mai ținut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eșecului să fi fost depistată tocmai în faptul că ședința s-a ținut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deși aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai ușurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greșeală va fi fost aceea de a aștepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.

Ședința a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deținuții au fost scoși  în fața celulelor.  

Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncțiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, și o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roșie) la care au luat loc câțiva din colaboratorii zeloși ai administrației, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist și președintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranței burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor și nedreptăților din fabrică. Acum își mărturisea vina, avea remușcări și ca dovadă că aceste remușcări erau sincere, colabora din plin cu administrația la oprimarea noilor săi tovarăși de suferințe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marșul victorios al comunismului. (...)

Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se mai aștepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deținut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) și-l soma să-și definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producției și depășirea normelor existente. Trebuiau făcute declarații apologetice la adresa regimului și binecuvântată grija acestuia față de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. "Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoința regimului și grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-și ia angajament de întrecere în producție? Locotenentul major Dorobanțu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deținuților, că pe el nu-l privește ce are să se întâmple și lăsa pe aceștia să-și rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima ședință sfârșită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva amenințător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deși cei mai mulți erau hotărâți să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar și să nu fie întrebat de sănătate. În același timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somați să-și precizeze poziția va depinde toată desfășurarea ședinței, ca și urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspirați. Au ales – pentru a fi primul somat să-și ia angajamente – pe un pușcăriaș bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Brașov. În lunga detenție, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau ațintite înăuntrul său în așa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deși era foarte atent și plin de compătimire pentru suferința altuia. După considerațiile generale, procurorul de ședință – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-și ia un angajament că a înțeles gestul partidului și hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat amenințător:

- Trifan, îți iei sau nu-ți iei angajament?

Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Așteptare. Zvârcolire internă, teamă și speranță. Ne era prea drag acest om drept, onest și bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelații și nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puțin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputația lui, era mai mare decât teama că-mi va veni și mie rândul să fiu somat.

Trifan ținea capul în pământ. Se vedea mișcarea nervoasă a mușchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (...)

Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mișcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări și o mare învălmășeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind ațintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian și o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:

- Eu sunt rob, robul n-are voință!

Nu știu din ce străfunduri de revoltă a tâșnit această voce cu care Trifan făcea afirmația de mai sus. Și nu era numai revoltă, căci se desprindea din ea și desfășurarea unui firicel de teamă unită cu groaza ce simțea ființa care întrevedea dispariția sinelui. În orice caz, vocea aceasta a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiță a apocalipsului. Nu exista nici în ea și nici în afirmațiile făcute nimic de bravadă, nu se asemăna cu emfaza cu care peste aproape două decenii cineva va spune că  "numai mie (și nu mai știu cui) nu mi-e frică de securitate!". Era recunoașterea umilă și disperată a robiei în care ne aflam. Dar tocmai prin afirmarea acestei robii era contestată înscenarea administrației care ne cerea să ne maimuțărim a oameni liberi ce iau hotărâri călăuziți numai de propria lor voință. Era dezvăluită întreaga mascaradă a reeducării prin muncă. Și chestionarea, înfruntarea prin care ți se cerea să te angajezi adresându-ți-se direct, scoțându-te din anonimat, a încetat. Cel care oficia cu mult patos această slujbă de reeducare era Busuioc. Insistența cu care el îl presa pe Traian să-și ia angajamentul era mai nimicitoare decât o flagelare adevărată. Toți simțeam harapnicile brăzdându-ne fața. Răspunsul bătrânului deținut veteran a fost pentru noi semnalul că trebuie să ne ridicăm capul și să ne dăm seama că sub aparența noastră de robi eram totuși liberi. Mai liberi decât paznicii și torționarii noștri. Așa de puternică a fost vocea, așa de neașteptat a fost răspunsul lui Traian, încât, în primul moment, Busuioc a rămas descumpănit. Apoi, revenindu-și în fire, s-a dezlănțuit cu o filipică nimicitoare asupra bietului bătrân. Acesta stătea drept, nemișcat, cu capul din nou înclinat puțin înainte, ceea ce-l făcea să semene cu un Crist. Ce injurii a fost în stare să debiteze Busuioc? Tâlhar, bandit, escroc bătrân care împiedică reeducarea, lepădătură, gunoi fascist! Ofițerul cu reeducarea, locotenentul major Dorobanțu, asista aparent impasibil, nu se amesteca în treburile interne ale deținuților. Îi lăsa să-și desfășoare ei procesul de lămurire sufletească și de găsire a drumului nou. Lui Busuioc i s-au alăturat alți "iluminați”, cel puțin patru, cinci (Pascaru, Ludovic Ardeleanu, Pavel, Nica etc.). Toți aceștia au început să vorbească, să vocifereze concomitent, de parcă erau o haită de câini. Ochiul stăpânului era prezent și ei aveau ocazia să-și demonstreze zelul. Dar, la un moment dat, dându-și seama că ședința este ratată, locotenentul major și-a ieșit din neutralitate și a ridicat un braț în sus. Atunci, pe ușa principală a celularului a pătruns un întreg pluton de gardieni, care alăturându-se celor deja prezenți, au început să lovească în stânga și-n dreapta și să urle ca niște ieșiți din minți: toată lumea la celulă, în celulă, bandiților!

Eram nedemni de libertatea ce ne-o ofereau comuniștii.

Trifan a fost pus în lanțuri."