Ioan Ianolide a fost un copil ivit în familia românească a unor învățători iubitori de Biserică și de datini. „M-am născut român și trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericești și tradițiile obștești ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioși și o mamă evlavioasă, s-au format în mine sentimentul și convingerea că Hristos este prezent pretutindeni, că atât în Altar, cât și în suflete oamenii se întâlnesc cu El”.  Copilăria i-a fost bucurie și descoperire. „De mic copil eram deschis nevăzutului din văzut”. 

Era tăcut, timid, retras și deosebit de sensibil. Nimic nu l-a putut clinti însă din credința în Dumnezeu, ci, așa cum mărturisește, „mai vârtos am tins spre sfințenia pe care o simțeam plutind pretutindeni și care încălzea sufletul meu de copil și de tânăr”.

Anii au trecut, și copilul a ajuns un tânăr strălucitor la învățătură. Publicase încă din liceu poezii, articole și eseuri, în încercarea de-a se descoperi pe sine însuși. Era student în București la Filozofie și la Litere, avându-l profesor și călăuzitor pe inegalabilul Nae Ionescu. Dar după al Doilea Război Mondial, paradigma politică s-a schimbat cu totul. Instaurarea noului regim politic a reprezentat o cotitură istorică. Profesorul a fost înlăturat de la catedră, apoi asasinat, iar prezența lui în mansarda Profesorului a constituit un cap de acuzare. Securitatea îi înscenase totul, prin colonelul Z.

Reeducarea de la Pitești

Iată cum a decurs ancheta. Toți cei întemnițați l-au avertizat că trebuie să se aștepte la ce-i mai rău. „Domnule, înarmați-vă cu multă răbdare. Suferința abia a început”.  Și aveau dreptate. Este numit „bandit”, „mincinos” și „agent al capitalismului mondial”, „contrarevoluționar” și, în fine, acuzat de uciderea Profesorului. „Refuz să răspund la astfel de provocări”. Era categoric. Cu oameni ca el nu rămânea decât o singură variantă – să fie aruncați în beci și bătuți cu bestialitate. Numai că, în cazul lui, nu au fost rezultate imediate. Ancheta s-a prelungit luni de zile. „Nu-i nici o grabă, suntem milionari în timp”, i-a spus colonelul Z.

Colonelul e calm și prietenos. Abia acum s-a înfățișat la anchetă, după o lungă perioadă de tortură și înfometare. „Va trebui să gândiți pentru noi, ca noi. La început, vă cerem să vorbiți ca noi; la sfârșit, veți gândi ca noi. Acesta este adâncul ideologiei noastre”. Dar el nu era dispus să facă astfel de concesii. În condițiile grele în care se afla, a găsit resurse pentru a-l înfrunta: „Omului trebuie să i se acorde deplinul imperiu al conștiinței sale. Omenirea lipsită de libertatea conștiinței este cea mai gravă mutilare adusă omului și duce la un dezastru general uman. Omul nu poate fi stăpân omului”.

Într-adevăr, nu putea fi convins cu una, cu două. O asemenea rezistență trebuia altfel zdrobită. Iar colonelul Z. știa cum să frângă voința oricărui temerar. Transferul la Pitești s-a efectuat rapid, fără întârzieri birocratice. Și acolo, în camera 4 spital, pe nepusă masă, s-a dezlănțuit iadul. Loviturile erau aplicate în puctele vitale. Programul autodemascării era cumplit, încât omul nu i se putea împotrivi. „Nu mai aveam rezistență. Eram gata să declar tot ce voiau, numai să mă lase să dorm puțin”.

I s-a pus haina în cap și a fost dus în altă celulă. Ajuns acolo, a văzut o cameră imensă, în care se aflau în jur de două sute de persoane. Unii erau dezbrăcați. Acelora trebuia să li se restructureze conștiința. Ciomegele s-au abătut asupra lor fără cruțare. Pe peretele din față se afla crucificat prietenul său, atârnând în mâinile prinse cu două piroane din zid. Coșmarul devenise realitate. Era torturat până la moarte. Grămada de cadavre vii și dezgolite creștea și ea. Cum să scape dintr-un astfel de iad? Printr-un act sinucigaș. Sau printr-o minune. Iar minunea poate fi uneori și o gaură în plămâni. Aceasta a făcut ca el și alți tuberculoși să fie transferați în sanariul-penitenciar de la Târgu-Ocna.

Zidit de viu  

A stat și acolo o vreme. Un răgaz. Apoi a fost adus la Gherla, unde a reapărut colonelul Z. „Eram cuprins de nesiguranță lăuntrică și mă temeam de mine însumi”. Reeducarea pândea de peste tot. Însă lui Ioan Ianolide, colonelul Z. îi rezervase un tratament special. „Îmi era frică de colonelul Z. și el simțea acest lucru și-l savura. După câteva minute, au apărut niște zidari care au adus cărămizi și mortar. «Începeți!»”.

Ce ordin era acela? Unul de neînchipuit. Lucrătorii zideau cu sârg un om viu. Cum să reacționeze? Oricât s-ar fi zbătut, era zadarnic. Colonelul Z. nici nu clipea. Părea că toată viața nu a făcut decât cavouri. „Zidul se înălțase dincolo de o posibilă vizetă. Ioan Ianolide începea să priceapă ce vrea. Deodată, și-a dat seama că este un om salvat și și-a zis: «Dacă mă zidesc, ei mă ucid, iar eu scap de moartea prin reeducare sau prin sinucidere». Ideea a năvălit ca o lumină salvatoare în toată ființa mea și n-am observat când s-a terminat de ridicat zidul. Aveam viziunea că l-am învins, că s-a învins pe el însuși, și nu m-am stăpânit să nu-i spun: «Vă mulțumesc!»”.

Și zidul – închis a rămas. Celula strâmtă era aproape complet căzută-n întuneric. Iar el nu se mai gândea la a viețui, ci la a muri. Dar, paradoxal, a muri îi era bucurie. A adormit, epuizat de toate cele întâmplate. S-a trezit țipând ca din gură de șarpe, înlocuind coșmarul cu conștiința că e condamnat la moarte. Mâncare nu primea decât rar. După câteva zile, bătând în pereți, a descoperit că nu era nimeni prin celulele din jur. Dar i s-a răspuns de deasupra prin alfabetul Morse. Nu-i rămânea decât rugăciunea: „De obicei mă așezam pe pat, mă rezemam cu spatele de capătul patului, plecam capul în piept, lăsam pleoapele în jos, ferecam atenția minții în inimă, uitam orice idee și alungam orice imagine, încercam să-mi depășesc senzațiile de foame, și repetam lin, liniștit și curgător: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!»”. Iar inima începe să bată în ritmul rugăciunii.

Se topea pe zi ce trecea. Puțina hrană era drămuită pe zece zile. Mestecând îndelung firimiturile, trupul se subția și începea să se supună tot mai mult duhului. „Deși slăbeam mereu, energii noi se adăugau sufletului meu, și mintea mea era într-o necontenită veghe lucidă, văzătoare. Petreceam cu plăcere în mine însumi. Ajunsesem să petrec în rugăciune zece, șaisprezece, optsprezece, douăzeci de ore din zi. Îmi făcusem un ceasornic și un calendar, încât știam și cât e ora, și în ce zi ne aflam, deși nu le acordam prea multă importanță”.

Reeducarea continua la Gherla. Îngrijorarea îi revenea. Însă și lepădarea de sine, ca și lăsarea în voia Proniei cerești. Cum se putea scăpa de teamă? Transformând-o în râvnă duhovnicească. „Rugăciunea se spunea singură, timpul mă mângâia ca un zefir și lumea prindea sens. Priveam lucrurile pe dinăuntrul lor, în esența lor”.

Dar într-o zi, după un an de întuneric, zidul s-a spart și colonelul Z. a reapărut, spunându-i că e vremea să intre iar în programul de reeducare. „În clipa aceea, s-au spart zăgazurile toate și am sărit în sus într-un țipăt sfâșietor. În clipa aceea am optat pentru nebunie – nebun de bunăvoie”. Z. a fost surprins de spectacolul monstruos oferit de „nebunul” netuns și nebărbierit de un an, murdar și împuțit, zdrențăros, slab și deșucheat. Îl suspecta. A ordonat un control medical specific, care a durat aproape două luni. După care s-a aflat prin celule că, pe neașteptate, colonelul Z. s-a sinucis.

Îndemn la nădejde

Nu după multă vreme, suspiciunile s-au risipit, și mulți au înțeles că este deplin sănătos mental. Ioan Ianolide a devenit unul dintre stâlpii rezistenței morale ai acelor ani. Mai târziu avea să mărturisească: „Experiența noastră a fost așezată pe hotarul dintre viață și moarte, în suferințe cumplite și îndeungate, în care numai o ardere sufletească intensă te poate salva. În temnițe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu și satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibile dulcegăriile și jumătățile de măsură. Temnițele au scos la iveală forța creștinismului, care este capabilă să învingă acest veac. Lumea va avea de învățat din experiența temnițelor”.

Ar putea fi experiența lui o cale pentru unii dintre noi în această epocă a amenințărilor de tot felul? Chiar și în temnițe, creștinii s-au strâns în mici comunități, așa cum a fost cea a lui Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim și Marin Naidim. Din unirea inimilor noastre, din lucrarea plină de iubire a micilor obști putem ajunge la acea „ardere sufletească intensă care ne poate salva”. Aceasta este realitatea testamentului lui Ianolide: „Facem această mărturisire nu ca o speculație intelectuală, nici ca o constatare științifică, ci ca rezultat al experienței noastre de o viață, în chinuri și torturi, întru Hristos. Și concluzia concisă a acestei experiențe este: totul în Hristos! Simplu dar greu, greu dar necesar”. 

Vremurile vin tăvălug, cu un program special de reeducare. Experiențele din ultimii ani nu sunt totul. Trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare ‒ vorba deținutului care-l avertiza pe Ioan Ianolide –, „suferința abia a început”. Vrând-nevrând, ne trezim intrați în „tură”. Și mintea ni se poate schimba definitiv. Dar, în tot iadul care se dezlănțuie, Dumnezeu are planul Său.

Note:

1. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 28.
2. Idem, Testamentul unui nebun, Editura Bonifaciu, Bacău, 2015.
3. Idem, Întoarcerea la Hristos, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 28.
4. Idem, Testamentul unui nebun, Editura Bonifaciu, Bacău, 2015.