George Enache: Nicolae Georgescu-Edineț, un preot al frontierei

„Există fără îndoială o vocație a frontierei, a locului unde lucrurile se amestecă și se confruntă. Locuitorii marginilor de lume, aflați într-o permanentă tensiune, au concepții mai simple și mai radicale decât cei care, din centru, privesc lucrurile mai relaxat, fiind mai puțin preocupați de delimitarea fără confuzie a lucrurilor. 

Preotul Nicolae Georgescu-Edineț a reușit să aducă vocația frontierei în chiar inima capitalei României.

Având convingeri ferme, lipsite de echivoc, în ceea ce privește destinul națiunii române și misiunea preotului în viața națională, părintele a bulversat timp de decenii viața bisericească, și nu numai, în bine sau mai puțin bine, dar purtat de buna intenție ca românii să nu mai fie un neam amorțit și fără identitate. 

Nicolae Georgescu s-a născut la 27 noiembrie 1891, în familia preotului Toma Georgescu din Vălenii de Munte. Continuând tradiția familială, el urmează mai întâi cursurile Seminarului Central din București, mai apoi pe cele ale Facultății de Teologie. 

Mobilizat pe fronturile Primului Război Mondial, în cadrul Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General, tânărul teolog, odată revenit la vatră, lucrează pentru o perioadă în cadrul Ministerului Cultelor și Artelor ca responsabil al Seminarelor Teologice. Mai târziu, în aprilie 1925, i se împlinește dorința de a deveni preot, fiind hirotonit pe seama parohiei „Adormirea Maicii Domnului” din Filipești Târg, județul Prahova. 

Aproape de malurile Nistrului 

La 1 septembrie 1925, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, sub autoritatea cărora se aflau seminarele teologice, l-a numit pe părintele Georgescu director al Seminarului Teologic din Edineț, Episcopia Hotin. Din partea episcopului locului, PS Visarion Puiu, i s-a încredințat spre păstorire parohia Voronovița, localitate aflată la o distanță de 30 km de Edineț. 

Provenit dintr-o regiune a țării omogenă din punct de vedere etnic, unde „românismul” era ceva cât se poate de firesc, Nicolae Georgescu s-a văzut în zona Hotinului într-o situație cu totul nouă pentru el. Aici existau localități unde românii erau minoritari sau unde valorile românești erau insuficient promovate. Dorind să contribuie la afirmarea națiunii și valorilor românești în zonă, părintele Georgescu s-a angajat în această luptă cu zelul excesiv al proaspătului convertit, neavând altă deprindere a oamenilor frontierei, pe care, deși își păstrează mai tenace propriile tradiții, permanenta stare de relativitate a situației regiunii în care trăiesc i-a făcut să aibă un foarte dezvoltat simț al vecinătății cu „celălalt”. 

Neînțelegând această latură a vieții frontierei și faptul că situația din zona Hotinului era diferită de cea din Prahova, Nicolae Georgescu, în calitate de director de seminar, inițiază ample manifestări cu caracter naționalist, în care-i antrenează pe elevii seminariști și pe locuitorii din Edineț. Pornind de la premise corecte (națiunea română – creatoare de stat, afirmarea românismului într-o zonă în care românii fuseseră deznaționalizați), această mișcare inițiată de părintele Georgescu era totuși generatoare de mari tulburări, fapt intuit corect de vlădica Visarion Puiu, care i-a cerut să înceteze, deși acesta era la rândul său un mare naționalist. 

În fața refuzului preotului Georgescu de a se supune ordinului ierarhului, acesta îl caterisește la 1 februarie 1927. Nicolae Georgescu face apel împotriva sentinței de caterisire înaintea Consistoriului Mitropolitan din Iași, de care depindea din punct de vedere al justiției ecleziastice episcopia Hotin. Acesta a apreciat că preotul Georgescu a acționat în calitate de director de seminar, supus Ministerului Cultelor, și nu ca preot, deci supus ierarhului. Din acest motiv, sentința de caterisire este anulată și înlocuită cu pedeapsa „sfat și dojană arhierească”, pentru ca mai târziu Sf. Sinod, de comun acord cu Ministerul Cultelor, să ia și decizia revocării preotului Georgescu din funcția de director al seminarului. 

Revenit pentru a scurtă perioadă la Filipeștii de Pădure, Nicolae Georgescu este numit în 1928 preot la Parohia Sf. Anton-Curtea Veche din capitală (din 1929 devine paroh). De acum, va semna cu numele Nicolae Georgescu-Edineț, pentru a se deosebi de alți preoți din București cu numele Georgescu, dar și în amintirea ținutului de margine al României care l-a marcat atât de mult.

În inima Bucureștiului 

Într-un fel, parohia de la Curtea Veche amintea de Edineț. În cuprinsul parohiei existau doar 14 familii de români ortodocși, restul fiind de altă religie sau etnie. De aceea, părintele Nicolae a primit cu mare bucurie ideea ca Biserica „Sfântul Anton-Curtea Veche” să devină loc de adunare al studenților bucureșteni iar el să activeze ca îndrumător duhovnicesc al acestora. Mărturiile contemporanilor arată că părintele s-a implicat total în această activitate, devenind un adevărat părinte sufletesc al unei generații frământate și neliniștite, care visa pentru neamul românesc un destin măreț. Nimic mai potrivit pentru părintele Georgescu, care s-a hrănit din energia acestor tineri și s-a dăruit lor, devenind pentru mulți dintre aceștia un adevărat membru al familiei. 

Animați de ideea unei Românii creștine, studenții bucureșteni vedeau în mormântul fără cruce al Eroului Necunoscut simbolul unui nou păgânism, al îndepărtării de tradiția creștină a neamului nostru. Respingând argumentul că acel mormânt ar reprezenta un simbol pentru toți cei care s-au jertfit pentru România, indiferent de etnie și confesiune, studenții au militat constant pentru punerea unei cruci la căpătâiul Eroului.

Inițiativa s-a concretizat pe 24 ianuarie 1932. Crucea de marmură, executată din donațiile studenților, a fost sfințită de părintele Georgescu-Edineț, care a mers apoi, alături de alte personalități, în fruntea procesiunii care s-a îndreptat spre mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol.

Aici, manifestanții erau așteptați de jandarmi pregătiți de ripostă. Se spune că, în fața acestei priveliști, „preotul Georgescu-Edineț, luând în brațe crucea a îngenuncheat în fața armelor încărcate pentru ucidere rostind: „Dacă este vorba ca pentru cruce să curgă sânge, voiesc să fiu cel dintâi care să mi-l dăruiesc cu bucurie”. Mulțimea întreagă a îngenuncheat alături de preotul ei”. Fără să aștepte prea mult, jandarmii au intervenit brutal, preotul Nicolae a fost rănit și arestat, intenția fiind trimiterea sa înaintea judecătorilor.

„Erou al crucii”

Situația creată a generat mari emoții în rândurile clerului, în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Acesta a condamnat excesul de zel al autorităților, care, în fața valului de simpatie a opiniei publice, l-au eliberat din arest pe părintele Georgescu, acesta urmând a fi judecat în stare de libertate. Pe 29 ianuarie, părintele, în fruntea unei delegații, cu binecuvântarea patriarhului Miron, a depus o coroană de flori pe mormântul Eroului Necunoscut, prilej ca patriarhul să-l numească „erou al crucii”. 

Procesul a trenat ani la rândul, până în 1938, când regele Carol al II-lea hotărăște să scoată studențimea de sub influența Mișcării Legionare. Considerat simpatizant legionar, Nicolae Georgescu-Edineț este arestat în noaptea de 16/17 aprilie 1938 și internat în lagărul de la Tismana, fiind trimis în judecată la 17 iunie 1938, în lot cu alte 20 de persoane, împotriva sa reținându-se participarea la evenimentele din 1932 și presupusa implicare în diverse acțiuni cu caracter legionar. Faptele pentru care era acuzat erau încadrate ca „uneltire contra ordinii sociale” și „participare la organizație politică interzisă”. 

În depoziția sa, părintele a arătat: „Eu n-am aranjat comemorări legionare. Făceam slujbe religioase, în cadrul misiunii mele, pentru oricine, nu numai pentru legionari. Nu s-a făcut nici un fel de propagandă în biserică, mai întâi că nici legionarii nu mi-au cerut și mai ales eu nu admiteam aceasta. Nu știu de unde se deduce că eu sunt legionar, mai ales că legionarii s-au mirat că ce caut eu între ei. Pe mine nu mă interesa culoarea politică, ci ordinul ce-l aveam de a conlucra cu studenții”.

În cele din urmă, părintele a fost achitat de acuzația de „uneltire contra ordinii sociale”, însă a fost condamnat la un an închisoare corecțională pentru „participare la o organizație politică interzisă”. Cu insistența care-l caracteriza, părintele Nicolae a introdus mai multe cereri de recurs. În cele din urmă, Curtea Militară de Casație și Justiție i-a admis recursul în aprilie 1939, fiind amnistiat pe baza unui Înalt Decret Regal. 

În aceste condiții, Nicolae Georgescu s-a putut reîntoarce la parohia sa, unde a păstorit în liniște până la 17 decembrie 1945, când noile autorități au internat în lagăre pe cei care erau considerați fruntași legionari. 

Un mort „administrativ” 

Eliberat, părintele este din nou arestat în primăvara anului 1952 și trimis, spre „reeducare”, la o unitate de muncă (din genul celor denumite ulterior colonii de muncă), printr-o decizie administrativă. Însă, la scurt timp dup arestare, Nicolae Georgescu-Edineț trece la cele veșnice. Faptul este consemnat de adeverința nr. 225/1952 a Serviciului medical din Penitenciarul Jilava, din care reiese că părintele a murit pe data de 21 mai 1952, de „insuficiență cardiacă decompensată cu edeme generalizate”, în infirmeria închisorii amintite.  

Se încheia astfel o viață dusă pe coordonatele marilor frământări și căutări ale neamului românesc la început de veac XX. Dincolo de împlinirile și greșelile părintelui Georgescu, rămân ideea fundamentală a luptei împotriva indiferenței și inerției și faptul obiectiv că pretutindeni există frontiere, chiar și acolo unde vedem doar centru.”

George Enache – Ziarul Lumina, ediția electronică din 29 mai 2010 via FericițiCeiPrigoniți