Poetul și luptătorul anticomunist Ioan Victor Pica, întemnițat timp de 14 ani pentru sprijinul acordat rezistenței armate anticomuniste din Munții Făgăraș. 20 ani de la mutarea la Domnul - 2 Aprilie 2004. Poeme

În data de 16 noiembrie 1950, tânărul Ioan Victor Pica, elev al Liceului „Radu Negru” din Făgăraș, a fost arestat, fiind acuzat pentru înființarea unei organizații „subversive” anticomuniste și de sprijinirea luptătorilor ce formau rezistența armată anticomunistă din Munții Făgăraș. Ioan Victor Pica s-a născut în satul Râușor, comuna Mândra, județul Brașov, la 22 martie 1933. Întreaga sa familie avea să suporte teroarea regimului comunist.
Tatăl său, Ioan, a fost aruncat în temnițele bolșevice timp de 8 ani, murind la puțin timp după eliberarea din închisoare.

A fost un prieten fidel al partizanilor Ioan Mogoș și Nicolae Mazilu, prin intermediul cărora l-a cunoscut pe Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul conducător al luptătorilor anticomuniști din Munții Făgăraș. A fost condamnat la 8 ani închisoare, dar avea să fie eliberat abia în anul 1964, după ce a executat 14 ani de detenție. A trecut prin închisorile din Făgăraș, Brașov, Aiud, Gherla, Jilava, Sibiu, prin lagărul de muncă forțată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră și prin minele de plumb din Baia Sprie și Cavnic.

PITEȘTI

Cocorii răstignesc zările pe cruci mari.
Târăsc într-o parte și alta anotimpurile fără noimă.
Aici n-au rămas decât câteva stele mâncate de carii,
Aruncate din cer peste cranii
Tari ca pietrele, de mâna satanii.
Aici moartea e atât de vie,
Cea mai mare și cea din urmă bucurie.
Frate, aș vrea să fiu un copac,
Lovește-mă-n frunte, o dată, de două ori,
De o mie de ori!
Să-mi scufund sufletul
În propriul meu sânge ca într-un lac.
Doamne, unde-ai plecat din acest veac?
Niciodată tinerețea nu a putut atâta să doară.
Și de-ar putea măcar să strige,
Și de-ar putea să moară!
Am avut o soră
Care s-a făcut mătrăgună.
Am avut o mamă, care trebuie să fie nebună.
Cocorii s-au făcut tăceri de zăpadă
Și copiii cresc fără să vadă,
Și oamenii trec fără să vadă.
Unde ești, Doamne?
Mai poți fi undeva, Doamne?
Fratele meu, călăul meu,
Dacă mă iubești,
Dacă ne mai urăști,
Dacă ai înțeles ce înseamnă Pitești,
Fură, te rog, pentru mine crucea
Pe care a murit Dumnezeu!

BALADA MARILOR DISPĂRUȚI

În lumea noastră, cu singurătăți neumblate,
Fiecare întoarcere,
Fiecare absență,
Fiecare plecare
E o eternitate.
Voi vă iubiți pruncii
Și tristețile cuminți ca animalele domestice,
Și femeile voastre.
Noi avem rănile noastre.
Nisipurile deșertului
Și abisul de la marginea pădurii
Sunt căile profetului.
Noi suntem cea mai mare absență a lumii.
Peste tot, pe unde a dispărut o floare
Sau a încetat un ciripit de pasăre,
Am trecut noi.
Caznele noastre se risipesc molatic pe ogoarele moi.
Voi n-ați văzut lumea scufundată-n dezastre,
Voi n-aveți pătimirea și stelele voastre;
Noi avem rănile noastre.
Într-o zi vom mărșălui prin marile goluri,
Prin marile voastre absențe.
Într-o zi vom întregi chipul cel mai adânc al lumii
Cu aceste răni,
Cu aceste negrăite penitențe,
Vă vom pătrunde în ogradă,
În stelele pruncilor,
În nurii femeilor voastre lehuze,
Cu toate tristețile închise în acest veac,
Cu furii vă vom pătrunde
În pâinea cea de toate zilele
Și-n lacrima din iatac.
Căci rănile noastre n-au leac.

ROATA LUI HORIA

Noi nu avem cer,
Noi nu avem pământ,
Noi nu avem toamnă,
Noi nu avem primăvară,
Noi nu avem văzduh curat să bem.
Noi nu avem țară.
Noi avem roata,
Cerul cel mai din adâncul nostru.
Mai înainte de noi,
Mai înainte de lume,
Mai înainte a fost roata.
Noi ne-am născut
Pentru că ideea de roată trebuia întregită.
Roata noastră cea de toate zilele
Am numit-o pământ,
Am numit-o pâine,
Am numit-o sete de cer,
Am numit-o roata lui Horia,
Am numit-o sânge,
Am numit-o vrere de fier.
Noi nu avem țară,
Noi ne tragem pe roată și ne facem țară,
Ne tragem pe roată și ne facem fulger și lumină,
Ne tragem pe roată și ne facem vecernie și hodină.
Nimeni nu poate să ne facă
Mai înalți și mai sfinți decât roata.
Până unde mergem noi,
Nimeni nu poate să ne petreacă.
Despre noi nu trebuie să mărturisească nimeni,
Noi înșine ne facem mărturisire adâncă.
Suntem mai frumoși, trași pe roată,
Și mai mari în setea de libertate.
Când ne îndoim de existența și cuvântul nostru,
Ne privim roata
Și de acolo știm că SUNTEM încă.

REÎNTORS

Cei plecați cu miile s-au irosit,
Tu de ce ai mai venit?
Ai chipul străveziu
Și nătâng,
Și ochii scufundați în adânc.
Privește-te în oglinda timpului,
Ești o singurătate târzie!
Mâinile nu te pot mângâia,
Buzele nu te pot săruta.
Ți-e trupul păduri de spini și urgie.
Ai pașii sunători ca și cuvintele
Și pleoapele adânci ca mormintele.
Spune-ne, ai murit,
S-au te-ai întors din pustie?
Nimănui nu-i mai semeni, nici ție.