Născut la 30 iulie 1918, la Brăila. Este eliberat din închisoare la 30 iulie 1964, în vârstă de 46 de ani, din care 20 îi petrecuse în temnițele bolșevice. A plecat la Domnul pe 16 septembrie 1999.

Membru al Mișcării Legionare. Refugiat în Germania, în 1941. A revenit în România în 1944, fiind parașutat în apropiere de Curtișoara, pentru a continua lupta împotriva sovieticilor, în spatele frontului, organizând tabăra din Munții Ciucaș.

Prins de NKVD, la 10 martie 1945, anchetat la Moscova (trecând prin temnițele de la Liubianka și Lefortova) și trimis la muncă forțată, unde a stat 10 ani, dincolo de Cercul Polar; a fost și în lagărul de la Vorkuta. S-a îmbolnăvit de plămâni. Întors în România, la 5 decembrie 1955, a fost arestat și trimis la Gherla. Anchetat la Securitatea din Uranus, în cadrul înscenării procesului foștilor prizonieri. A refuzat să dea vreo declarație. Condamnat la 20 de ani de închisoare. Detenția la Văcărești și Aiud, unde a trecut prin reeducarea orchestrată de Gheorghe Crăciun (1962-64). Eliberat, prin grațiere, la 30 iulie 1964, în vârstă de 46 de ani, din care 20 îi petrecuse în temnițele comuniste, a plecat la Domnul pe 16 septembrie 1999. (Sursa: Dictionar Ioanitoiu)

Parintele Marcu Dumitru "Fachirul” si Nicu Popescu "Vorkuta” la Sihastria, fiecare cu 20 de ani de temnița

Nicu Popescu Vorkuta – Trăitor a două minuni în temnițele bolșevice din Moscova și București

Nicu Popescu se naște în 30 iulie 1918 la Ploiești, fiind 7 frați. Tatăl era un mic industriaș. Nicu a rămas lângă tatăl său să-l ajute, iar împreună cu fratele său Badea, intră în Frățiile de Cruce. Badea și Victor Silaghi, fruntaș legionar, sunt împușcați în noaptea de 20-21 ianuarie 1941 la prefectura Ploiești în urma loviturii de stat a lui Antonescu. A fost împușcat în cap și a mai trăit până seara, după ce a luat Sfânta Împărtășanie. Nicu pleacă din Ploiești, se refugiază în Austria, în martie 1941. Ajunge în lagărul de la Rostock (cca. 400 de legionari), iar la 23 august 1944 este grav rănit pe când se afla în lagărul nazist din Buchenwald.

Reuniți la Viena, printre care și Nicu Popescu, fac front comun în lupta împotriva comunismului. Nicu Popescu, parașutat în Ardeal, ajunge la București unde se întâlnește cu alți camarazi veniți tot pe calea aerului. Luând legătura cu cei de la Viena prin T.F.F. reușește să transmită care este situația politică, economică și mentalitatea din țară. Este arestat după câteva luni (1945) și trimis după o scurtă anchetă, în URSS, martie 1945.

Ajuns la Lubianka, teribila închisoare din Moscova, sediul KGB, actualmente al FSB, este anchetat de NKVD sub acuzația de spionaj în favoarea Germaniei, cu perspectiva de a fi executat. Trecând prin chinuri mari, anchetatorii presându-l să recunoască că a făcut spionaj, Nicu Popescu își pune nădejdea în Dumnezeu, rugându-se neîncetat. De fapt, el a fost doar ajutat de germani să lupte împotriva cotropitorilor comuniști slujindu-și țara. Spionajul nu era pentru germani, ci în interesul țării sale, el doar s-a folosit de echipamentele țării gazdă. După câteva luni de calvar, anchetatorii îi dau un răgaz de gândire și în acest răstimp, are o viziune. Această minune o descrie și în cartea sa „Un legionar dincolo de Cercul Polar”, când vine Maica Domnului să-i aline suferințele, să-l smulgă din ghearele morții:

„Au trecut câteva săptămâni de liniște, de meditație și rugăciuni, când într-o zi de după amiază, stând lungit în pat, cu fața în sus, m-a cuprins un sentiment straniu. Ființa mea aștepta să se întâmple ceva și nu știam ce. Trăiam o stare de euforie! Doamne, ce mai este și asta? Și cum priveam spre ușă, văd la un moment dat cum din ușa celulei se desprinde un abur alb. În timp ce acest abur a început să înainteze spre mine, a luat conturul unei ființe umane, iar eu, speriat, tremuram din toată ființa mea. S-a apropiat de patul meu din fundul celulei și, ducând mâna dreaptă spre capul meu, mi-a luminat fața de trei ori, cu lumini din ce în ce mai puternice. N-am putut rezista acestei stări și, înfricoșat, m-am întors cu fața spre perete, strigând cu glas tare: Cine ești? De unde vii? Întorcându-mă cu fața în sus, acest contur de ființă omenească strălucind pe peretele din fața mea, mi-a răspuns: Pe cine ai rugat să vină, a venit! Și în acel moment s-a topit în zid”. (Crez și adevăr, 2009, partea I, cap.12).

Părintele Sofian, cu care Nicu Popescu a stat "trei zile de lumină” în aceeași celulă, avea să povestească minunea:

În această stare termină ancheta. Judecat, i s-a comunicat că a fost condamnat la 20 ani muncă silnică și trimis dincolo de Cercul Polar, în lagărul numit Vorkuta, unde se exploata cărbune. În condițiile unei călătorii grele de luni de zile, pe un ger cumplit, într-un vagon cu alți deținuți, ajunge la Vorkuta și în urma unui examen medical, este trimis într-o baracă pentru refacere (având cam 40 kg). Refăcut cât de cât, este trecut prin mai multe ateliere de lucru la suprafață. Continuă să se roage cu același zel, fiind convins că va fi ocrotit și că va scăpa. Așa s-a și întâmplat. Rugăciunea l-a salvat.

Între 1931 și 1957, 2 milioane de deținuți politici din URSS și ale 21 de țări ale "blocului sovietic” au ajuns în Gulagul de la Vorkuta, la exploatarea de cărbuni din Munții Urali. Istoricii apreciază că circa 200.000 de deținuți și-au găsit sfârșitul aici, fiind îngropați în gropi comune, marcate sau nemarcate. În locurile cunoscute au fost ridicate cruci mai ales după 1956.

După 10 ani de chin în lagărul Vorkuta, este trimis în februarie 1955, împreună cu câteva sute de condamnați (nemți, unguri, polonezi, români) în vagoane de marfă la un lagăr din sudul Rusiei pentru repatriere. În amintirea sinistrei detenții va adăuga la numele de familie cel de „Vorkuta”. Nicu împreună cu alți români ajunge în țară, dar este ridicat de securitate și dus la București, din nou anchetat și condamnat la 20 ani de muncă silnică. Alte chinuri, alte prigoniri prin închisorile din țară. Ajunge la Jilava (1955-1957), în Calea Rahovei timp de 10 luni, apoi iar la Jilava, Uranus. Este condamnat la încă 20 ani pentru „intensă activitate împotriva clasei muncitoare”, 1957.

Minunea din temnițele KGB-ului de la București

În 1957 fiind în București la Ministerul de Interne, bătut și anchetat, se roagă: „toată ziua și noaptea, chemam numele Domnului și ajutorul Maicii Lui. După șase săptămâni de rugăciuni, m-am trezit într-o dimineață așa de transpirat, că puteam stoarce rufele de pe mine. Și salteaua și paiele din saltea erau atât de ude, încât a trebuit să o așez jos pe muchie, rezemată de cărămida patului, să se usuce. Avusesem un vis!

În fața ochilor mei, în celula mea, trecea Iisus Hristos, trăgând după El, cu mare greutate, Crucea pe care a fost răstignit. Dar toată greutatea fizică a acestei Cruci o simțeam eu pe umerii mei și mă apăsa atât de tare, încât tremuram din toată ființa mea sub greutatea ei, de aceea transpirasem așa de tare! Ce vis, Doamne!

A fost Iisus în celula mea, în fața ochilor mei, în ființa mea! Și când m-am trezit, eram ud leoarcă, speriat și sleit de puteri. În singurătatea celulei în care zăceam, m-a găsit Iisus și mi-a arătat că port Crucea Lui. Sfânta Cruce pe care El S-a răstignit pentru iertarea păcatelor noastre, Crucea neamului nostru românesc! Eram, deci, pe drumul cel bun, pe drumul Golgotei Lui! Eram pe drumul cel îngust și sănătos! Cum puteam să nu accept suferința? Cum să nu fiu măgulit de atâtea favoruri ce mi le-au făcut El și Maica Lui? Ei mi-au dovedit în atâtea rânduri că-mi sunt ascultate rugăciunile și că sunt în atenția lor. Mare ești Tu, Doamne, și mari sunt puterile Tale!”.

Îmbolnăvindu-se grav de plămâni, ajunge la Aiud unde supraviețuiește, având aceeași încredere în Dumnezeu, rugându-se tot timpul. Întâlnește deținuți pe care nu-i cunoscuse și rar se mai vede cu foști camarazi de care se despărțise înainte. Săritor să ajute pe cei mai slabi, a fost un izvor de încântare pentru cei cu care a împărtășit greutățile. A stat și la izolare pe un ger năprasnic, sumar îmbrăcat, cu mâncare la trei zile.

S-a eliberat în 30 iulie 1964, de ziua nașterii sale, rămânând același suflet bun și împăcat: „Tuturor celor care m-au chinuit și maltratat, un creștinesc: Dumnezeu să-i ierte! Dar neamul nostru românesc e bine să știe ce a însemnat ateo-comunismul pe care l-a dus în spate mai bine de 45 de ani și să nu uite că, fără Dumnezeu, omul se întoarce la barbarie!”. Dă dovadă de o înaltă spiritualitate. A fost minunea lui Dumnezeu că l-a păzit atâta timp. A doua zi de la eliberare, fiind acasă la Ploiești, își revarsă toate durerile într-un șuvoi de plâns nestăvilit. O adevărată renaștere. „Iar când cei patru preoți care slujeau au ieșit în fața Altarului, cu Sfintele Daruri, am izbucnit în lacrimi și mi-a fost imposibil să mă mai opresc din plâns, până la sfârșitul slujbei. Doamne, că mari sunt puterile Tale! Unde am fost eu timp de 20 de ani? Unde am fost eu ieri și unde sunt astăzi, întreg și sănătos?! Cum de nu m-a strivit tăvălugul asupritorilor?! Acestea erau gândurile care mă frământau. Doream, mă forțam să mă opresc din plâns, dar lacrimile nu mă ascultau, încât m-am spălat, cu ele, de tot visul urât prin care am trecut”.

Se căsătorește cu Clemans Popescu din Nicorești, Tecuci, în 1966. Vor avea un fiu, Radu. Se pensionează în august 1988.

După 1990 se întâlnește cu unii camarazi cu care leagă o și mai strânsă prietenie – precum monahul Marcu (Costică) Dumitrescu ajuns la Sihăstria (foto sus) – și își scrie memoriile, publicate sub titlul: „Un legionar dincolo de Cercul Polar”, reeditate în 2009 sub titlul „Crez și adevăr”. S-a stins din viață la 16 septembrie 1999, cel care asemenea unei făclii, a luminat pe cei din jurul său și a fost neîncetat un mărturisitor al adevărului.

(Permanențe, sept. 2008)

Amintiri din Gulagul sovietic – Siberia (1945-1955) – de Nicu Popescu Vorkuta - la MĂRTURISITORII