După Marea Unire din 1918 (la realizarea căreia și-a adus o contribuție importantă, fiind animator al unirii Bucovinei cu România în calitate de inițiator și director al revistei unioniste "Glasul Bucovinei”, dar și membru al Comitetului Național al Bucovinei, care, la sfârșitul lui noiembrie 1918, vota Unirea cu România), profesorul Sextil Pușcariu a fost membru al Academiei Române, primul rector român al Universității Daciei Superioare din Cluj, fondator al Muzeului Limbii Române, primul institut român de lingvistică. A fost coordonatorul colectivului de redactare a Dicționarului Academiei Române, cât și al Atlasului Lingvistic Român.

După 23 august 1944, savantul s-a retras în Bran (județul Brașov), locul său de naștere. Ziarele comuniste îl atacau că „a fost nemțit” (aluzie la faptul că Sextil Pușcariu a fost președinte al Institutului Român de la Berlin). Pușcariu fusese numit președinte al Institutului în august 1940, într-o încercare disperată, dar tardivă, a lui Carol al II-lea de a influența poziția Germaniei, înaintea semnării Dictatului de la Viena. Ținând cont de capacitatea organizatorică a profesorului Pușcariu, mulți intelectuali români (primul între ei, Nicolae Iorga) au considerat că proiectul acestuia va avea succes în promovarea intereselor și a valorilor românești în Germania. Faptul că nu a renunțat la proiectul său inițial, și după aceea menținerea în funcția de director executiv al Institutului a lui Grigore Manoilescu, în ciuda tuturor presiunilor, au dus la blocarea sistematică a fondurilor și acțiunilor acestui organism. De asemenea, diverși binevoitori îi aduceau sistematic aminte Mareșalui Antonescu că Sextil Pușcariu a fost membru al Senatului Legionar, astfel că, începând cu anul 1943, activitatea Institutului era practic blocată. După trădarea de la 23 august 1944, profesorul și-a înaintat demisia.

Bolșevicii îl acuzau, așa cum fac și astăzi „vânătorii de citate”, de propagandă filogermană, trădătoare în opinia lor. La cererea ziarului Scânteia, condus de agentul KGB Silviu Brucan, Sextil Pușcariu, alături de Alexandru Brătescu-Voinești, este exclus din rândurile Societății Scriitorilor Români, care aderase la Platforma Partidului Comunist. Directorul de conștiință al „Gazetei de Transilvania”, doctorul Nicolae Căliman, avea să reacționeze: "Nu sunt scriitor, sunt numai un simplu privitor. Dar știu că lucrările lui Sextil Pușcariu au făcut mai mult pentru limba și neamul românesc decât toate sforăielile pigmeilor de azi, iar frumusețea limbii lui Brătescu-Voinești nu va putea fi umbrită niciodată de bâlbâielile multor scriitori de azi”.

Teama provocată de ocupanții sovietici și de cozile lor de topor au dus la decesul soției lui Sextil Pușcariu. De Crăciunul anului 1944, fiind căutat de Securitate pentru a fi arestat, Profesorul Pușcariu a suferit un atac cerebral, care i-a provocat paralizia piciorului drept și a mâinii drepte. Deși grav bolnav, Profesorul a fost hăituit în continuare de bolșevici, care au încercat să-l aresteze în mai multe rânduri. A fost salvat de Principesa Ileana, retrasă la Bran, și de câțiva doctori de omenie, care au parafat că savantul nu putea fi transportat.

Cum nu mai putea folosi mâna dreaptă, Sextil Pușcariu a învățat să scrie cu mâna stângă pentru a-și continua opera și redactarea memoriilor. Scrie "Spița unui neam”, "Brașovul de altădată”, "Călare pe două veacuri”, "Războiul din 1914–1918”. În preziua morții, lucra la volumul "În România Mare”.

A refuzat propunerea Principesei Ileana și a Reginei Elena de a se expatria. A dorit să moară în satul său de obârșie. "Așa aș vrea să fie și sfârșitul meu. Să mai pot lumina o dată ceea ce am bun și frumos în firea mea și apoi întunericul să se coboare repede...”

Date din acest material sunt extrase din studiul neobositului cercetător Emil Stoian - "Sextil Pușcariu și Branul. Ultima parte a vieții”.