Nicolae Purcărea, în căsuța sculptată de el însuși din Șcheii Brașovului
Mărturii inedite ale fostului deținut politic Nicolae Purcărea despre închisorile în care a fost aruncat 20 de ani de Haita care urlă necontenit împotriva lui Dumnezeu și a neamurilor creștine. 25 septembrie – 9 ani de la nașterea în Ceruri a mărturisitorului din Șcheii Brașovului
Nicolae Purcărea avea să treacă prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniță. "A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulțumit cu bogățiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească și sufletul românilor. Experiența închisorilor antonesciene, unde ajunsese pentru apartenența la Frățiile de Cruce, l-a învățat să se adâncească în credința ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan și al lui Traian Marian, dascălii grupului sufletiștilor, din care au făcut parte mari sfinți ai închisorilor comuniste, precum Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. A urmat implicarea activă în mișcarea studențească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistență armată din Postăvarul, Ciucaș sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învățătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experiențe l-au îmbunătățit sufletește.
Foto: Nicolae Purcărea, în fața porții sculptate din Șcheii Brașovului
Viața lui Nicolae Purcărea merită "file de acatist” (după cum spune Aspazia Oțel Petrescu, sfântă a temnițelor comuniste) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruința în ideal, în visul său la care nu a renunțat niciodată, căci "adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor era dureroasă pentru fostul deținut politic, după cum înălțătoare era legătura permanentă, care străbate în toate mărturiile sale, cu "cei care nu mai sunt”, ascunși în "lumina Celui nepătruns”.
În contextul discuțiilor despre experimentul Pitești merită amintită o experiență a mărturisitorului Nicolae Purcărea. Când mai avea câteva luni până să fie eliberat, a fost dus la Securitatea din Codlea, unde l-a înfruntat pe ofițerul de securitate Jagher, care era unul dintre responsabilii reeducării de la Pitești. Când securistul i-a spus că la Pitești deținuții s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit aprig, arătându-i adevărații vinovați de organizarea experimentului Pitești: ofițerii politici, în frunte cu Alexandru Nicolski, Czeller Ludovic, Iosif Nemeș, Tudor Sepeanu, Pantiușa Bodnarenko, ale căror ordine le executase Țurcanu. "Ați vrut să exterminați o generație! Ați vrut să fiți dumnezei, să fiți stăpâni ai lumii. Ne-ați omorât trupul, nu însă și sufletul”, i-a strigat ofițerului. A fost dus la Securitatea din Brașov, unde colonelul Ivan a decis că deținutul nu trebuie să infecteze societatea socialistă și a hotărât să-l trimită în Domiciliu Obligatoriu la Lătești, în Bărăgan.
Fostul deținut politic ne avertiza că "acest Pitești se aplică continuu, se aplică și astăzi. Vă pot spune că astăzi trăim tot un fel de Pitești”. Un Pitești fără de sfârșit...
Publicăm o mărturie a fostului deținut politic Nicolae Purcărea despre experimentul Pitești, preluată din lucrarea "Generația mărturisitoare. Mărturii inedite ale Aspaziei Oțel Petrescu și ale lui Nicolae Purcărea, consemnate de Florin Palas”.
În fotografia de mai jos dr. Teofil Mija, Nicolae Purcarea, Florin Palas și Maria Petrașcu, la nucul de la Mănăstirea Sâmbăta:
Interviu cu un Martir
Un părinte spunea că Marx nu răspunde în fața lui Dumnezeu doar pentru păcatele lui, ci răspunde și pentru toți cei pe care i-a smintit!
„Vai de cel prin care vine sminteala!”, spune Scriptura. Țurcanu răspunde în fața lui Dumnezeu pentru toți cei pe care i-a mutilat sufletește. Întrebarea este, însă: cum mă prezint eu la Porțile Raiului? Cum stau cu păcatele?
V-ați văzut dosarul de Securitate, domnule Purcărea?
Mi-am văzut dosarul de penitenciar și m-am speriat cât de multe pedepse am avut! M-am mirat și eu cât am stat la izolare! Și era îngrozitor! Te băgau într-o celulă rece ca gheața, și te băgau când era gerul mai mare, iar dacă aveai un flanel, ți-l luau, rămâneai numai în cămașă și în zeghea aceea străvezie! Și cu toate astea, nu m-am îmbolnăvit niciodată! N-am contactat nici măcar o răceală, m-a ferit Dumnezeu!
Două lucruri au fost importante pentru mine: când am terminat cu reeducarea, la Pitești, și din victimă trebuia să devin călău, Cineva m-a luat și m-a trimis la Canal. Și a doua oară, când am ajuns la Gherla și nu l-am găsit acolo pe Țurcanu, altfel pățeam și eu ca Tache Rodas, sau poate chiar mai rău! Acolo m-a luat în primire Mărtinuș, care-l înlocuise pe Țurcanu, care mi-a zis: „Banditule, știm ce rahat ai mâncat pe unde ai umblat! O să plătești!”. Și, într-adevăr, am plătit! Am stat șapte luni la izolare, la pedeapsă.
Cum ați ispășit această pedeapsă?
M-a chemat locotenentul Avădanei și mi-a zis: „Ia-ți pătura și bagajul”. M-a dus la biroul lui, unde m-a întrebat: „"Știi de ce te-am chemat?”. Și n-am mai avut timp să spun nimic, că m-a și lovit. O palmă mi-a dat și m-a dat jos! Era o namilă de om! „Ai trădat marea cauză a demascării!”. M-a băgat la izolare, unde m-am îmbolnăvit de TBC, din cauză că era mizerie și frig. Când mă trezeam, vedeam negru în fața ochilor. Am avut noroc că mi l-au trimis în celulă pe un țăran vânjos, moldovean, Jenică Bărbier pe numele lui. M-a ajutat mult. Norocul meu a fost că pe jos era scândură, nu era beton. Dormeam într-un colț, ca un câine sub prispă.
Și-acolo cum vă păstrați mintea și sufletul?
În primul rând, prin rugăciune, apoi rememoram poezii. Când a venit nea Jenică, câte nu i-am povestit! Auzise despre legionari, dar nu era legionar. I-am spus câte știam și eu atunci! Și a trecut timpul! El m-a descălțat, mi-a spălat gamela. A fost tare greu, am prins o iarnă geroasă, aveam o fereastră spartă, venea frigul. Aveam o scurtă pe mine, mă ghemuiam ca să mă cuprindă! Când a murit Stalin, am scăpat de pedeapsă!
În martie 1953.
Iar Goiciu ne-a iertat. Într-o zi, gardianul ne zice: „Hai, făceți-vă bagajele!”. Ne-au dus în curte, unde ne țineam unul de altul, căci lumina și căldura ne-au încălzit, dar ne-au și amețit! Cum ne țineam unul de altul, Goiciu le spune celorlalți deținuți: „Îi vedeți? Care face ca ei, ca ei o să pățească! Dar acum îi iertăm, că a murit tovarășul Stalin”. Atunci au aflat oficial cei din închisoare că a murit Stalin!
M-au dus la Juberian, care a fost alături de Țurcanu în comitetul de reeducare de la Pitești. Acesta mi-a zis: „Ei, Nae, ai văzut ce ai pățit!”. „Da, ați vrut să ne omorâți!”. „N-o lua chiar așa!”, mi-a zis. „Dar cum s-o iau? Câți au murit până acum de TBC?”. M-a repartizat la tinichigerie. Am mers la doctor să-i spun că sunt TBC-ist, i-am arătat batista plină de sânge. „Și ce vrei să-ți fac?”, a întrebat doctorul Bărbosu. După eliberare, i-am întrebat pe doctori: cum m-am vindecat fără medicamente? A vrut Dumnezeu să scap! După un an, când am ajuns în Bărăgan, m-am dus la dispensarul TBC. Doctorii mi-au zis că nu mai sunt decât niște urme, sechele.
Dar cum a fost în temnița de la Aiud?
La Aiud n-a fost bătaie, dar a fost presiune. Pentru orice fleac, te pedepsea. Cu multă frică băteam la țeavă, că trebuia să învățăm poezii! De câte ori m-au prins bătând la țeavă… Mă luase plutonierul politic la ochi. Într-o zi, vine ăsta și mă întreabă: „Care-i zidar?”. „Eu, domnule!”. "Fir-ai tu să fii! Ia-ți haina pe cap, să te duc să văd ce știi să faci!”. În curte se făcea o clădire. Plutonierul îi spune șefului de șantier: „Dom’le, ia-l și pune-l la muncă că zice că-i zidar!”. M-au pus să tencuiesc. Am luat mistria, am tencuit, am luat canciocul și, ca să fac pe grozavul, am luat lopata și am început să arunc. „Fir-ai tu să fii de bandit, aici să rămâi și să nu te mai ții de prostii!”.
Am stat în celulă cu Bucur Stănescu, profesor de filosofie, un tip curajos, îndrăzneț, puțin coleric. Îl tot chemau la anchete. Îi plăcea să-i șarjeze pe anchetatori. Era omul care le spunea adevărul în față, mergea și-i combătea pe politruci! Tactica mea a fost să fac pe prostul. A fost mai bine pentru mine. Cu Țurcanu nu mi-a mers, n-aveai cum!
Cum ați trecut prin reeducare?
Când am fost să-mi fac autodemascarea, am vorbit și eu ceva acolo.
Ce vă cereau reeducatorii?
Trebuia să vorbești cât mai rău despre șefi. Le-am spus: „Dom’le, șef mi-a fost Agapie, pe care îl cunoașteți. Ce pot spune rău despre el?”. Mi-au atras atenția că n-am fost critic. M-am fofilat!
Ce v-a impresionat în procesul reeducării de la Aiud?
Cel mai frumos a fost când un țăran din Făgăraș, Moș Bâră, care era închis de vreo 20 de ani, a fost întrebat: „Ia să spui, ce-ai învățat în pușcărie?”. „Apoi, dom’le, am învățat să aleg bucata de pită a mai mică”. „Bine, marș de-aici!”. Am înțeles aluzia. Acolo unde foamea e colosală și te uiți la faptul că bucata de pâine e cu un milimetru mai groasă, tu să zici că alegi bucata de pită a mai mică!... Colosală putere de rezistență! Și-asta datorită lui Traian Trifan, care a zis în 1941: „Ce ne facem? Dacă am primit 20 de ani de închisoare, 20 o să facem! Pentru noi nimeni n-are milă! Singura cale e să luăm Biblia în mână și să mergem cu ea înainte!”. Și-așa i-a format pe Părintele Arsenie Papacioc, pe Valeriu Gafencu, pe Ion Ianolide, pe Nicu Mazăre. Dacă nu erau rugăciunea și poezia, nu știu ce ne făceam!
La Aiud au fost perioade grele. În timpul războiului a fost director maiorul Munteanu, care ne spunea: „Să plecați pe front să vă reabilitați!”. „Plecăm pe front, dar n-avem ce reabilita, pentru că față de neam n-am greșit cu nimic!”.
La un moment dat se făcuse o gazetă de perete și directorul închisorii zice: „Trifane, ai obligația să scrii!”. Se gândește acesta și-i răspunde: „Domnule comandant, robul n-are voință! Face ce i se spune, că de-asta e rob!”. L-a băgat în lanțuri pentru asta!
Ați cunoscut-o în perioada de domiciliu obligatoriu pe soția Mareșalului Ion Antonescu.
Da. Doamna Mareșal mi-a zis: „Vai, dragă, ce băieți buni sunteți!”. În deportare făceam tinichigerie. Băteam tabla, puneam un petec, reparam o oală, o găleată. „Ce să-ți dau?”, mă întrebau oamenii. „Dați-mi un ciur de mălai!”. Ce să cer? Un ciur de mălai, o cană de lapte. Lucram până târziu! Doamna Mareșal îmi zicea a doua zi: „Vai, domnule Purcărea! Prea mult lucrezi! Mai odihnește-te, dragă!”. Eu înțelegeam aluzia și-i ziceam: „Doamnă, vă rog să mă iertați dacă n-ați putut dormi din cauza mea!”. „Nu-i nimic, dragă!”.
Era demnă. Ieșea după-amiază la plimbare, făcea o tură și se întorcea. De un Crăciun ne-am dus la colindat. Doamna Antonescu a tras perdeaua, iar noi i-am cântat imnul celor căzuți în Rusia. „Sub fereastra amintirii ne-adunăm!”. A început să plângă. Peste toate există un omenesc, există ceva în intimitatea omului care te face să devii om adevărat. Sunt anumite momente care te înduioșează.
Și pe soția lui Corneliu Codreanu ați cunoscut-o acolo!
Da, în spatele locuinței mele era doamna Lilica. Muncea mult. Mi-a povestit cum, în timpul în care era căsătorită cu Codreanu, a dus niște mobilă nouă, frumos sculptată, în locuința familiei. Căpitanul a zis: „Ce-i cu asta? Afară cu ea!”. Căpitanul dormea pe o laviță de scândură. A trăit în penitență toată viața din cauza faptului că l-a împușcat pe Manciu. Și-a dat seama de păcatul pe care l-a făcut, fără să vrea. Postea, se ruga mult. Trăia rugăciunea. Nu era nimic formal în ce făcea el. Totul era profund. Căpitanul și Moța au imprimat linia spirituală Mișcării.
* * *
A fost posibil?…
de Nicolae Purcărea – (13 Decembrie 1923 – 25 Septembrie 2015)
În fotografie, sculpturi din închisoare realizate de Nicolae Purcărea, declarat Tezaur Uman al României în perioada vieții
Tarziu, mai bine-zis la sfarsitul vietii, am incercat sa astern din amintiri o viata de multe ori pusa sub semnul intrebarii „a fi sau a nu fi” din pricina „haitei” ce ma sfasia. Rupea din sufletul meu putinul pe care tot incercam sa-l cladesc; caci voiam sa inalt un edificiu spiritual inaintea caruia lumea sa se opreasca, sa scoata palaria si sa spuna: „Da! A fost un om!” …
Am fost un ostas credincios, devotat si daruit unui singur crez, unui singur ideal. Iar de am cazut, rog pe toti cei carora le-am gresit sa ma ierte – am constientizat caderea, am dus crucea (si o duc inca), m-am ridicat si, pe biata mea martoaga, am purces mai departe… Am indraznit sa ma scutur, sa inspir adanc, sa infrunt toate – „toate” insemnand pacate, ispite, patimi – si sa privesc zarile care undeva, peste nouri, peste neguri, imi suradeau, ma asteptau. Cat de greu este sa treci prin padurea cu fiare salbatice, sa strabati muntele suferintei si apoi sa simti cum mlastina deznadejdii te cuprinde! Caci asa e viata luptatorului…
Nu lupti pentru tine. Lupti pentru crezul tau, pentru tara ta, vorba poetului Radu Gyr:
Nu pentru-o bucata de rumena paine,
Nu pentru patule, nici pentru pogoane,
Ci pentru vazduhul tau liber de maine
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Sunt un exponent al generatiei de la 1948, generatie crescuta in spiritul „Fratiilor de Cruce", care asa a inteles rostul vietii sale: sa isi ia crucea si sa o duca, adica sa mearga pe coordonatele neamului, sa Il iubeasca pe Dumnezeu si sa se jertfeasca pentru neamul sau.
sculptorScriu, dar pana mea preferata nu este condeiul, ci dalta. Cu ea, cu dalta, am scris in lemn durerea, zbuciumul, sensibilitatea, spiritualitatea si geniul poporului roman. Cu ea mi-am gasit libertatea. Cuvintele mele sunt sarace, nu pot reda pe de-a-ntregul trairile, zbaterile si mai ales teroarea psihica, mult mai grea decat cea fizica. Transformarea omului in contrariul lui, spalarea creierului nu sunt elemente senzationale, infatisate aici pentru a da lucrarii efecte gazetaresti, ci sunt realitati dureroase, pe care toti cei trecuti prin moara comunista au trebuit sa le indure.
In moara comunista, care functiona cu precizia pedagogiei lui Makarenko, omul ajutat de om turna alti oameni, pentru a-i macina, pentru a scoate un alt fel de oameni, care, trecuti prin moara – adica prin frig, foamete, groaza – deveneau mutilati sufleteste, nu mai puteau fi ceea ce si-ar fi dorit sa fie. Iti trebuia un ideal puternic ancorat in Dumnezeu, in ruga si in nadejde, ca sa poti rezista.
Scriu pentru cei care ma vor citi, sa se opreasca o clipa, sa se coboare in adancul sufletului lor si sa cugete intrebandu-se: "A fost posibil?"…
Scriu pentru ca generatiile ce vor veni sa stie ca in alte vremuri, copii crescuti in frica de Dumnezeu si dragoste de neam si-au dat viata pentru apararea altarului si a etniei de care apartineau.
Noi, romanii, ne-am zbatut, am fost cetate de care s-au lovit toti navalitorii, am luptat pentru a ne pastra credinta si a ne indeplini misiunea noastra istorica: aceea de a crea cultura si civilizatie la gurile Dunarii. Blestemul etniei noastre a fost cel geografic, caci suntem asezati in coasta tuturor navalitorilor, la poarta de Rasarit a Europei. Este un miracol ca dupa atatea navaliri, poporul nostru nu s-a frant.
Și iata ca in secolul care tocmai s-a incheiat a trebuit sa strabatem, sa induram apocalipsa comunista cu toate supliciile ei. Spun apocalipsa, pentru ca a trebuit sa gustam pana peste margini paharul iadului, sa ne luptam cu fiara dezlantuita care este omul, sa rabdam bestialitatea acestui asa-zis „om”, mlastina deznadejdii sa ne inghita pana la cumplita disperare, teroarea sa devina mijloc coercitiv de a ne convinge, iar ura, principiul conducator al unei ideologii satanice care voia suprematia biologicului in toata amaraciunea lui. Caci daca pana acum toti navalitorii ravnisera numai bunurile materiale ale neamului, navalirea comunista, pe langa despuierea de tot si de toate, ne voia si sufletul, incercand transformarea omului in neom.
Frica si bataia, ruperea relatiilor sociale, suspiciunea si delatiunea, infometarea, inlantuirea si transformarea omului in animal au fost metode de constrangere a fiintei umane spre a o preface in contrariul ei.
A fost greu pana ce totul a inceput sa se rostogoleasca; mai pe urma, oprire n-a mai fost…
•
„Urla haita”… A urlat sub Carol al II-lea, prin toata camarila lui. A urlat sub maresalul Antonescu, prin Eugen Cristescu si toata clica lui. Apoi a urlat prin comunisti. Disperata era haita si strigatul ei infricosat, caci sfarteca Pitestiul, Gherla si toate temnitele tarii, Canalul si santierele de exterminare. Urla prin locotenentul Avadanei: „Banditule, ai tradat marea cauza a demascarii!". Iar dupa ’89, prin degradarea morala si materiala, – urla neputincioasa, dar urla, sfasiind tot ce putea. Erau tari de urlau sau…?!
„Urlau” pentru ca prea adanc se sfredelise in naravurile rele ale societatii; urlau pentru ca asa li s-a ordonat; urlau pentru ca aceasta le era conceptia: sa urle pentru a putea stapani. Urlau pentru a-si arata vigilenta si ura.
„Urla haita” in incercarea fara izbanda a laboratoarelor comuniste de a ne sterge din istorie ca entitate etnica, de a ne strangula, ca sa nu-L mai putem marturisi pe Dumnezeu, de a ne umili ca neam, strigandu-ne: „Sa nu credeti ca sunteti eroi! Istoria o vom scrie asa cum vrem noi!"…
Sunt in haita, de aceea sunt puternici. Urla fiindca au venit pe tancuri, urla pentru a baga spaima in oameni. Teroarea, frica, spaima… „Urla, tovarase, si fii vigilent, caci prin vigilenta vom duce lupta de clasa!” Și iarasi: „Tovarasi… sa urlati, sa urlati, sa urlati!"…
„Urla haita”. E o atentionare pentru toti cei care se considera legitimati sa atace Biserica si neamul din care fac parte, pentru toti cei ce se socotesc indreptatiti sa se creada exponentii unei generatii, dar care nu stiu ce este ocara, umilinta, suferinta, crucificarea, deznadejdea. Se cred grozavi, se umfla in pene, se socot mari, dar o singura bata data pe spate ii vindeca de emfaza preaplinului eului lor, caci in umilinta si suferinta se vede omul cat este de neputincios, dar si cat poate fi de valoros, de pretios.
„Urla haita” si, spre disperarea mea, va mai urla inca multa vreme. Generatii intregi vor trebui purificate. Pana atunci, vom fi nevoiti sa suportam Pitestiul dupa Pitesti, caci haita tot va urla.
De ce Pitesti?
Pentru ca in cartea trairii noastre sub comunisti, Pitestiul va ramane cea mai neagra pagina, cea mai patata fila de istorie, rusinoasa dar adevarata, despre conceptia comunista despre om si societate. O „bezna de tuci” asternuta peste neamul romanesc in ceasul suirii sale pe cruce, cum scrie poetul Radu Gyr:
Ne-au mai ramas doar visele albastre
– Zbor de scantei peste bezne de tuci –
Și noptile astea atat de sihastre,
Izbava in ceasul suirii pe cruci.
***
Epilogul autorului
„Si ne iarta noua greselile noastre…”
Am ramas astazi o mana de oameni din generatia mea care inca mai suntem marturii vii. Dar ideea, idealul pentru care am luptat este viu si va dainui in veci, cat va trai omul pe pamant. Credinta in Dumnezeu si dragostea de neam sunt cele doua axe inscrise in destinul neamului nostru.
De ce dupa atatia ani, generatie langa generatie (generatia de la 1922 si generatia de la 1948) ne gasim legati sufleteste intr-o sfanta fratie? Fiindca avem cel mai puternic liant inscris in traditia noastra romaneasca, anume dragostea pentru acelasi ideal: Dumnezeu si neamul nostru!
Fie ca Dumnezeu sa inlature zgura ce a acoperit pamantul tarii noastre si sa trezeasca la viata fortele creatoare! Fiindca, asa cum spune poetul Radu Gyr:
Infrant nu esti atunci cand sangeri
Sau ochii plini de lacrimi ti-s;
Adevaratele infrangeri
Sunt renuntarile la vis…
*
Regimul comunist a incercat prin toate mijloacele sa ne distruga total. Reeducarea de la Pitesti si cea de la Aiud au fost, dintr-un anumit punct de vedere, similare. Amandoua au fost zamislite in aceleasi laboratoare comuniste. Amandoua n-au urmarit altceva decat compromiterea Miscarii Legionare si a reprezentantilor ei. Cata lasitate la comunisti: „Nu noi am facut totul, ci ei!", spuneau cu emfaza cei ce orchestrasera experimentul. Astazi, cu multa galagie, se striga: „S-a terminat cu comunismul!"… Nimic mai fals, caci daca formal comunismul nu mai conduce poporul roman, totusi efectele lasate de conceptia comunista domina inca limpede esichierul politic. Este ingrozitor ca la tot pasul, la tot coltul sa te lovesti de aceasta hidoasa umbra ce bantuie tara!
Cu multa lejeritate se vorbeste azi despre ceea ce au facut nemtii la Auschwitz sau in alte lagare naziste, dar nu se scoate o vorba despre Pitesti, Gherla, Aiud, Canal sau alte colonii ale cruzimii comuniste. Tineretul mai ca nu stie despre torturile aplicate fiilor patriei in inchisorile comuniste.
Ce au urmarit laboratoarele comuniste? Sa creeze un nou tip uman! Iata-l: corupt, mincinos, gata oricand de crima si inselaciune, rapace, egoist nevoie mare. Uitati-va la pleiada de oameni de azi! Intrebarea este: ce are de invatat tineretul de la ei? Apar sisteme educationale dupa sisteme, se experimenteaza tot felul de idei, dar toate de tip comunist. Degradarea morala vine ca un tavalug. Asta se cauta: sa se distruga tot si sa nu mai existe erou, sfant, valoare, elita. Totul sa fie globalizat.
Moara comunista tot macina. Ce a mai ramas? A ramas Pitestiul dupa Pitesti si nu se mai termina odata!
As putea scrie multe, vorbe multe, dar ce folos? Esentialul nu il pot reda. Cuvintele mele nu pot exprima teroarea, foamea, frigul, durerea, umilintele… Toate loviturile, toate traumele psihice nu pot fi cuprinse in vorbe.
As fi vrut sa dau alt sens la toate aceste lucruri, dar nu pot, caci si noaptea, in visele mele, tot Pitestiul ma urmareste…
*
E fada povestirea mea… Teroarea ce m-a stapanit de-a lungul anilor e greu, ba chiar imposibil de infatisat. Ea depaseste puterea de intelegere a oamenilor. Caci lupta n-a fost intre oameni, ci intre doua lumi: lumea binelui si lumea raului, a lui satan. Și daca pentru o clipa surasul lui satan ne-a inghetat inimile, Dumnezeu, in marea Lui dragoste, ne-a redat viata, ne-a incalzit, ne-a scos la lumina. Ne-a dat puterea de a lupta cu cel rau.
Cutremuratoare momente! Și zic si eu, cum a zis Parintele Ghita Calciu: „Și ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri"...I-am iertat pe toti. De mult. A mai ramas amintirea. Iar aceasta amintire e o marturisire zguduitoare, de neimaginat pentru o societate normala, pentru un om normal…
Nicolae Purcarea,
11 septembrie 2012
Extras din "Urlă haita”
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
M-a lovit drept in suflet.