Nicolae Purcărea ne relatează o mărturie cutremurătoare, o filă neagră a istoriei românilor, ce se vrea ștearsă și uitată.Ce a însemnat macabrul Fenomen Pitești și cum a debutat el? ÎN ZIUA SF. NICOLAE AU DECLANȘAT IADUL DE LA PITEȘTI

Fenomenul Pitești

Pentru Nicolae Purcărea „coborârea în iad” va începe chiar în ziua de Sf. Nicolae a anului 1950, când sufletul îi era îmbrăcat în haina de sărbătoare a praznicului marelui ierarh. Șocul declanșării masacrului reeducării va fi atât de traumatizant pe cât a fost de neașteptat: „Nimeni nu putea presimți ce urgie se va abate în acea zi asupra capetelor noastre. Secretul era așa de bine păzit, încât nici nu bănuiam ce urma să se întâmple.

«Reeducații» amestecați printre noi, timorați și îngroziți de cele văzute și îndurate de ei în alte camere, nu scoseseră o vorbă, nu schițaseră nici cel mai mic gest care să îi trădeze”. Gândurile tinerilor care se vor trezi din senin în morișca loviturilor lui Țurcanu și ale bătăușilor lui Alexandru Mărtinuș se sfărâmau acum în crâmpeie de nedumerire. Iar stările de luciditate feroce și necontrolată alternau cu pierderi în bezna unui conștient fără cunoștință. „Năuciți, înmărmuriți, paralizați parcă, primeam loviturile. Dar de la cine? Cine ne lovea? Și de ce? Eram pe jos, căzuți, amețiți de lovituri. Sângele țâșnea din capul unuia sau al altuia. Nici tu vaiet, nici tu urlet. Primeam loviturile așa cum le primesc animalele prinse în lanț. Atâta doar că noi nu ne mai zbăteam”.

„Nu rănile ne dureau, ci adâncurile noastre sufletești”

Încetarea bătăii a însemnat pentru cei mai mulți dintre schingiuți, începutul prăbușirii în prăpastia zbuciumului sufletesc în care doar lacrimile mai puteau spăla durerile din adâncul inimii: „Dar cum să descriu durerea din suflet? Căci suferința din trup devenise suportabilă în comparație cu durerile sufletești, cu amărăciunea care ne îneca inima. Nu rănile ne dureau, ci adâncurile noastre sufletești, ciuruite, zdrobite în teascul acesta al satanei”.

Grozăvia chinurilor sub toate formele: loviri, înjosiri, poziții fixe zile întregi, înfometări jucau un rol important în demoralizarea și înspăimântarea victimelor nevoite să-și facă „demascarea” și să-și trădeze colegii rămași în libertate, uneori chiar membri de familie.

Pitești – un fenomen demonic

Trecut prin mutațiile sufletești ale atrocităților de la Pitești, Octavian Voinea întocmește o diagnoză pertinentă a fenomenului diabolic al reeducării și a mecanismelor înlănțuirii sufletului în capcana celui rău din care numai harul lui Dumnezeu te putea izbăvi: „Prin tortură este posibil să ți se schimbe total optica. Celulele nervoase își inversează circuitul electronic. Omul, în loc să-l urască pe dușmanul care l-a adus în starea aceasta de distrugere fizică și morală, ajunge să lupte împotriva propriei persoane, împotriva propriei lui existențe. Se pune total în slujba adversarului…

Iată lucrul cel mai greu de crezut! Este de neînțeles. Numai prin harul lui Dumnezeu poate fi înțeles acest fenomen. Deci, după pedeapsă, victima arborează drapelul dușmanului preamărindu-i victoria… Culmea satanismului! Să faci spionaj în favoarea propriului tău dușman, căruia îi ascuți securea cu care urmează să-ți taie capul. Acesta a fost fenomenul Pitești!”.

(Mărturia mărturisitorului și sculptorului Nicolae Purcărea, extrasă din cartea „Sfinții închisorilor”, mănăstirea Paltin via Atitudini)

Mărturisitorul Nicolae Purcărea despre reeducarea de la Pitești

- Vorbeați de cea mai nefericită experiență. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care erați închis la Pitești.

- La Pitești, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârșit atâtea blasfemii, încât parcă a-ți aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteți să ne redați, atât cât se poate, din această experiență?

- În loc de cântecele bisericești, trebuia să cânți cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă și alte ciudățenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu știu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Țurcanu. Avea și ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voință, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost și din ăștia.

- Cum ați reușit să rezistați acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâțenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteați ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Și nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credință.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, și pentru asta, rezistența era acerbă. Dârză.

- Ați simțit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul în brațe și mi-a spus: "Lasă că trece și asta!”. M-a întărit, m-a fortificat și am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăiește și prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laș, care să depunem armele în fața invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistență. Ne-am numit români și creștini. Acțiunea noastră s-a înscris pe linia strămoșilor noștri, a haiducilor noștri și a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- mărturie consemnată de Florin Palas

Cerșetorul și Moș Nicolae din Șcheii Brașovului (text scris la nașterea în Ceruri a mărturisitorului Nicolae Purcărea)

Plouă la Brașov. Pe strada "Pe Tocile” din Șchei e liniște. Oamenii sunt pe la casele lor. Doar in fața porții unei căsuțe ca din poveste, cea de la numărul 15, este un cerșetor. "Mă cheamă Vasile. Știți că a murit Moș Nicolae? Când lua pensia, bătrânul împărțea toți banii amărâților. Ieșea la geam și ne miluia pe toți. Zicea că el n-are ce să facă cu banii. Acum am rămas singuri?”. "N-ai rămas singur, Vasile. Moș Nicolae a plecat la Dumnezeu, dar nu vă părăsește. Îl va ruga pe Hristos, al cărui prieten este, să vă ajute pe voi, ca și pe toți românii pe care i-a cuprins în inima lui mare”.

"Poarta care durează vieți”, cum obișnuia să spună mărturisitorul Nicolae porții din lemn pe care a făurit-o măiestru (FOTO sus), rămâne o mărturie frumoasă, dar cuminte, smerită, a rânduielii tradiționale românești lăsată de meșterul popular, iar scara pe care urcă spre Cer seamănă teribil cu scara pe care a sculptat-o alături de soția sa, Gica Fuica, cu care s-a întâlnit după atâta dor, spre Învierea Neamului Românesc