Nichifor Crainic (Ion Dobre), născut în data de 22 decembrie 1889 (de fapt este născut chiar în ajunul Nașterii Domnului, pe 24 decembrie - conform Marturisitorii.ro - registrul de nașteri mai jos), în localitatea Bulbucata, azi în județul Giurgiu, este unul dintre cei mai mari poeți contemporani. De-a lungul vieții a mai activat ca profesor de teologie, eseist, filosof, ziarist, om politic, a transmis Basilica, agenția de presă a Patriarhiei Române. FOTO-DOCUMENT Registrul Stării Civile din Bulbucata care consemnează nașterea lui Ion Dobre, fiul lui Nedelea Dobre și Stana Dobre, pe 24 decembrie 1889:

Formarea teologică și-o începe în 1904, când se va înscrie la „Seminarul Central” din București. Studiile superioare și le va efectua la Facultatea de Teologie din București, dar și la Universitatea din Viena. În perioada 1926-1932 va activa ca profesor de teologie la Chișinău, urmând ca din 1932 să predea cursuri de Ascetică și Mistică la București. A fost mentor pentru mari personalități ale teologiei românești precum Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae și Sfântul Arsenie de la Prislop, căruia i-a și insuflat dorul după monahism. În perioada 1947-1962 este închis la Aiud, unde va suferi prigoanele regimului ateu timp de 15 ani.

Debutul ca poet și-l va face încă din 1906, când publică versuri în mai multe reviste literare. Printre volumele sale de poezie pot fi amintite „Șesuri natale”, „Darurile pământului”, „Poezii alese”, „Țara de peste veac” ș.a. Nichifor Crainic va trece la Domnul oe 20 august (în noaptea de 20 spre 21 august 1972 - n.n.) la Mogoșoaia, mai scrie agenția Basilica (ActiveNews)

Atacarea lui Nichifor Crainic și stăpânirea "dușmanilor omului”

Articolul „Rasă și religiune”, publicat de teologul român în februarie 1935, este dovada cea mai elocventă a desființării din perspectivă creștină a teoriei superiorității rasiale, susținută în acea vreme de ideologii naziști

Acum câțiva ani am publicat un text în care îmi exprimam dezacordul față de acuzele de antisemitism și de extremism de dreapta aduse gânditorului creștin Nichifor Crainic, pătimitor timp de 15 ani în temnițele comuniste. În fața atacurilor recente la adresa memoriei creatorului curentului gândirist, care reia din nou aceste acuze, gândul îmi spune să republic acel text. De asemenea, se ventilează din nou un zvon mai vechi, cum că Nichifor Crainic l-a negat pe Dumnezeu pentru un polonic de mâncare în plus. Petre Țuțea spunea că numai proștii n-au văzut virgula din înscrisul lui Crainic din închisoarea Aiud înaintat colonelului Crăciun, „Nu, există Dumnezeu!”. Aș mai adăuga o mărturie a lui Nicolae Purcărea, care îmi povestea cum, după ce se asigura că toți deținuții politic din celulă au adormit, Nichifor Crainic cobora din pat, îngenunchea și se ruga cu lacrimi fierbinți lui Dumnezeu timp îndelungat. (F.P.)

Acum ceva timp, Jurnalul Național, prin Clara Mărgineanu, propunea cititorilor acestui ziar recuperarea unui scriitor gândirist de anvergură europeană, și anume a lui Vintilă Horia. După cum se știe, în 1960, scriitorului i s-a acordat Premiul Goncourt. Deși era primul străin căruia i se acorda acest titlu, autoritățile comuniste din România, cu concursul comuniștilor francezi (prin intermediul oficiosului lor, L’Humanite), îl denunță pe Vintilă Horia ca legionar și antisemit. În urma acestor uneltiri, într-un mediu intelectual în care concepțiile bolșevice erau de bonton, premiul nu a mai fost acordat. "Pe mine nu m-au atacat reprezentanții nu știu cărei etnii sau ai nu știu cărui regim politic. M-au atacat dușmanii omului”, avea să scrie Vintilă Horia.

Astfel de denunțuri erau la ordinea zilei în timpul regimului comunist, instrumentate, în general, prin securiștii din ambasadele românești (vezi cazurile arhicunoscute ale lui Mircea Eliade, episcopului Valerian Trifa și parintelui Gheorghe Calciu). Iată că practica denunțului revine în publicistica românească. Tot în Jurnalul Național a apărut o notă, nesemnată, prin care se semnalizează o postare pe facebook a Elenei Udrea în care aceasta folosea un citat al lui Nichifor Crainic ("A fi naționalist în România, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, însemnează a te așeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii și a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită și mai lovită decât dragostea supremă de românism”).

JN îl acuză pe creatorul unei importante direcții de gândire în cultura românească, de, ați ghicit, legionarism și antisemitism. Politiciana, lipsită de scrupule, elimină postarea incriminată, acceptă atributele pe care ziarul le acordă lui Nichifor Crainic și, în plus, îl adaugă și pe acela de "colaborator al Securității”.

Cel acuzat a fost întemnițat timp de 15 ani în închisorile comuniste de la Jilava, Văcărești și Aiud. După ieșirea din închisoare, le-a spus apropiaților: "Am cunoscut iadul!”. Oare are dreptul cineva care nu a trecut măcar o zi prin pușcăriile comuniste, să-l judece pe Nichifor Crainic sau pe alți întemnițați pentru unele căderi? Intransingentul Grigore Caraza, un om cu un comportament ireproșabil în închisorile comuniste, nu a avut nimic de reproșat Profesorului. "De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferințele ce m-au însoțit toată viața”, a scris acesta în cartea sa de memorii "Aiud însângerat”, descriind înfometarea și torturile fizice și psihice la care a fost supus gânditorul. Dar pentru a simți măcar puțin din mângâierea adusă sufletelor deținuților de poeții închisorilor, printre care la loc de frunte s-a aflat Nichifor Crainic, am să dau cuvântul doamnei Aspazia Oțel Petrescu: "Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ți culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga și să suspini eliberat de însingurare, sărutând odată cu Vasile Voiculescu picioarele Îngerului durerii". Iar un mare duhovnic, îmbunătățit de suferința îndurată în temnițele comuniste, e vorba de Părintele Justin Pârvu, ne spune că poezia, alături de rugăciune, a fost hrană sufletească pentru cei din închisori.

Pentru respectarea adevărului istoric, trebuie spus că Nichifor Crainic nu a fost aderent al Mișcării Legionare. A fost, pentru o scurtă perioadă de timp, între 1932 și 1933, apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu. De altfel, la procesul intentat liderului legionar, Crainic declară că nu mai vorbise cu acesta de mai mult de trei ani. Aceasta nu-l împiedică, însă, să spună că nu-l crede pe Codreanu capabil de trădare, cerând să fie întrebat lucruri serioase. Această depoziție nu a rămas fără urmări. Crainic și-a văzut desființată catedra de mistică și ascetică ortodoxă de la Facultatea de Teologie, al cărei titular era. Într-un cuvânt al Părintelui Stăniloae suntem asigurați că mentorul revistei Gândirea n-a fost închis pentru "vina de-a fi aparținut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a manifestat ca ziarist și ca poet român creștin”. De altfel, acuzele de azi nu sunt noi. Aceleași acuzații i-au fost aduse în 1945, când a făcut parte din lotul ziariștilor, fiind judecat de așa-zisul Tribunal al Poporului, în care soția lui Brucan, Alexandrina Sidorovici, a fost acuzator public, proces în urma căruia Nichifor Crainic a fost condamnat la moarte.

Ne punem, însă, întrebarea: și dacă Nichifor Crainic ar fi fost legionar? Cum au fost atâția străluciți intelectuali ai perioadei interbelice, dintre care îi amintim doar pe Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Țuțea. Ce facem, eliminăm această uriașă elită interbelică din circuitul culturii române pentru opțiunile ei politice? Ne putem permite așa ceva? Cui folosește? În niciun caz românilor. Așa au procedat francezii cu Celine sau nemții cu Heidegger?

Aplicarea etichetei de antisemit poate echivala în societatea de astăzi cu moartea civilă. De ce fel de antisemitism poate fi acuzat Crainic? Articolul „Rasă și religiune”, publicat de teologul român în februarie 1935 în revista Gândirea, este dovada cea mai elocventă a desființării teoriei superiorității rasiale (pe care o considera o nebunie), susținută în acea vreme de nazismul german. Au fost voci care l-au acuzat de un antisemitism cu justificare teologică. Antisemitismul, însă, nu este propriu unui creștin. E drept, există o idee, susținută de unii, cum ar fi Léon Poliakoff, cum că originile antisemitismului se găsesc în creștinism. Pentru unii ca aceștia, evangheliile sunt antisemite, iar mulți dintre Sfinții Părinți ar fi cam antisemiți. Leon Volovici, în tradiția lui Leon Poliakoff (apud Vladimir Tismăneanu) și a comunistului Zigu Ornea, scria în lucrarea „Ideologia naționalistă și problema evreiască”: „Românismul lui Crainic, Nae Ionescu și al discipolilor lor implică, prin importanța acordată elementului creștin-ortodox, excluderea evreului din sfera etnicului și a naționalului”. De menționat că aceasta este poziția fostului șef al Centrului Internațional de Studiere a Antisemitismului! O astfel de prismă a abordării l-a făcut pe Volovici să îi considere pe artizanii culturii române ca fiind antisemiți, de la Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu și Simion Bărnuțiu, trecând prin Mihai Eminescu, Ioan Slavici și I.L. Caragiale, până la Nae Ionescu, Nicolae Iorga și Mircea Vulcănescu.

Cred că tăcerea teologilor ortodocși în fața unor atacuri concentrice împotriva corifeilor creștini, în general, a lui Nichifor Crainic, în caz particular, trebuie să înceteze.

Marele teolog și poet creștin, sprijinit de Părintele Stăniloae, Vasile Băncilă, Ovidiu Papadima, Radu Gyr, Vasile Voiculescu și mulți alții, a trasat direcțiile celui mai important curent de gândire românească ortodoxă dintre cele două războaie mondiale, lăsând o importantă moștenire spiritualității ortodoxe. Regimul comunist l-a trecut pe lista autorilor ale căror cărți trebuie interzise din principiu. Astăzi, ostracizarea lui Nichifor Crainic continuă. Și nu numai a lui. Ne amintim de scandalul fabricat anul trecut în cazul Radu Gyr. Cât despre omerta din jurul lui Nae Ionescu, cel mai important îndrumător spiritual al elitei interbelice, ce avem de spus? Sau despre motivele care sunt invocate pentru canonizarea oficială a sfinților închisorilor? Nu sunt toate acestea expresia „monoideismului silnic, care sterilizează spiritul și întunecă perspectiva spre ziua de mâine” (Nichifor Crainic)?

Oare vom mai scăpa de sub stăpânirea dușmanilor omului?