Odată cu retragerea de pe front a armatei române, în anul 1943, Mitropolitul Rostovului, Nicolae, împreună cu preotul Ioan Kulîghin, au cerut permisiunea organelor de stat de a fi primiți ca emigranți de război pe teritoriul României.

Ajunși în București, Patriarhul Nicodim le-a oferit protecție și găzduire în cadrul Mănăstirii Cernica.

Sandu Tudor și Alexandru Mironescu, aflați într-una din zile în vizită la părintele Nicodim Bujor, călugăr din cadrul mănăstirii, au fost prezentați celor doi refugiați. Astfel, în urma întrevederii a rezultat o apropiere între părintele Ioan Kulîghin și grupul „Rugului Aprins".

Acest preot rus s-a dovedit a fi însă un om cu adevărat providențial. Iată cum l-a perceput de la prima vedere Alexandru Mironescu: „Era o personalitate, o mare personalitate duhovnicească. Avea un contur ferm, o identitate inconfundabilă, un puternic sigiliu spiritual, un stil adecvat împărtășirii unor experiențe alese și pentru noi necunoscute. Aceste însușiri deosebite puteau fi deslușite în toate amănuntele felului său de a fi: în vorbă, în mers, în maniera de a sta, de a asculta. Stilul său era complet articulat, fără să fie în vreun fel artificios sau căutat. Forma aceasta era mănușa potrivită unui fond de o imensă bogăție și rigoare. Se cunoștea că venea dintr-o casă mare."1

În contextul căutărilor spirituale „noi (ne mărturisește părintele Sofian Boghiu), aveam mare nevoie chiar de el, căci tocmai el purta răspunsurile vii la o seamă de întrebări și preocupări, care deveniseră ale noastre. [...] Învățătura lui îmbina rigoarea cunoașterii certe, primită atât din analiza textelor tradiționale, cât și din experiența trăită, cu mlădierea unei inimi întemeiate pe mizericordie. Cu drag îmi aduc aminte de comentariile sale la Pelerinul rus, dar și când ne punea întrebări, la care nu puteam răspunde din primul moment."2

Când venea la Mănăstirea Antim, era cazat în chilia părintelui Sofian Boghiu. Urmărindu-l îndeaproape, a observat că acesta „cunoștea în mod practic rugăciunea inimii. Acest om, m-a convins direct că era un om care se ruga cu adevărat. De pildă, îl întrebam în timp ce vorbea cu altcineva: «-Părinte Ioan, acum vă rugați?» «-Da, părinte, mă rog!» (Îmi răspundea.) Se ruga foarte mult!"3

Într-una din zile, Ioan Kulîghin i-a mărturisit că în tinerețe a deprins tehnica aceastei intime rugăciuni de la părinții isihaști de la Mănăstirea Optina, în care viețuise până la închiderea locașului de cult.

După ce a fost arestat, împreună cu întregul sobor de preoți, „rugăciunea l-a ajutat să supraviețuiască în închisoare".4

Aceasta era chiar și pentru sine însuși o taină, în adevăratul sens al cuvântului. „De mulți ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, și se ruga și când vorbea și când slujea, când mânca și când mergea. Rugăciunea era pentru el ca și respirația. Și în somn se ruga."5

Practicată îndeosebi de călugării anahoreți, această invocare sacră se instituie în inima omului care și-a despătimit complet firea umană.

Cu toate că părintele Ioan Kulîghin nu a avut nicio afiliere politică, destinul său a fost necruțător. Fiind o persoană întru totul aparte, simțea că în curând va lua drumul închisorii. Fapt care s-a și întâmplat. Părintele Ioan Kulîghin a fost din nou arestat. (În trecut mai făcuse în Rusia câțiva ani de închisoare pentru convingerile sale religioase). De data aceasta a fost acuzat de înaltă trădare și „condamnat la muncă silnică pe viață."6

Asemenea și altor fețe bisericești care se refugiaseră la noi, a fost deportat în Siberia. În iarna anului 1947 i s-a pierdut definitiv urma.

Așadar, părintele Ioan Kulîghin (foto) a fost un real model existențial de care grupul Rugul Aprins a avut nevoie pentru a face saltul de la practica ritualică a cultului ortodox la rugăciunea isihastă. Totodată, intuind schimbările sociale și politice, care începuseră de altfel să se întrevadă, prin prelegerile și îndemnurile sale a căutat să pregătească auditoriul pentru următoarea etapă.

1 Alexandru Mironescu, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Editura Anastasia, București, 1998.

2  Sofian Boghiu, Duhovnici români contemporani, Ediție îngrijită de Ioana Iancovescu și Constanța Costea, Editura Bizantină, București, 2007, p.146.

3  Ibidem., p. 29. 

4  Ibidem., p. 185.

5  Ibidem., p. 30.

6. Idem.

Citiți și Camelia Suruianu: RUGUL APRINS - spre turnul de ivoriu

Camelia Suruianu: Câteva aspecte cu privire la ”Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov” scris de Sandu Tudor

Va urma

Toate părțile studiului doamnei Camelia Suruianu despre Rugul Aprins pot fi citite AICI