„Cei ce vor avea să-mi pună întrebări să vină la crucea mormântului meu și le voi răspunde".

Mi-am adus aminte că acest poem a apărut în sufletul meu în momentul cînd am auzit că a început o arestare masivă. În anii aceia, în ’48, primăvara, a început o stare masivă de arestări am și foarte mulți tineri sînt din nou arestați, așa cum fusesem și noi în 1942-43, în timpul regimului antonescian. Și am și văzut o parte din acești tineri veniți în închisoare și am avut o stare de transpunere în momentul în care Mîntuitorul le spunea ucenicilor: "Priviți, că holdele sînt gata de seceriș” (Ioan 4:35). Aceasta a fost starea care a declanșat pe urmă tot acest poem. Și o să-mi permit să vi-l recit:

Te Deum

Ca bobul din spic Te-ai copt, Cuvîntule, în holda neamului,
Și așteptăm doar ziua hotărîtă plinirilor plinirii în veșnicie.
Ne bucurăm cînd secera-i aproape
și ne plecăm cu spicul greu de roadă
pe mîna-ndemînatecă și bună
a îngerului rînduit s-adune
din cele patru margini ale lumii
în jitnița Stăpînului doar grîul.

Prescură vrem să fim.
Belșug de dar pe masa sfîntă-a punerii-nainte frîngerii ne dăm.

O, Sfîntă Liturghie! Ale Tale dintru ale Tale
ne-ai dat să-Ți aducem prin har.
"Luați, mîncați!”
Căci suntem astăzi în Trupul lui Hristos
flămînzilor împărătească hrană.

Se frînge și se-mparte, se risipește și nu se desparte.

Stăpîne, în iubirea Ta, neghina arde-n focul propriei osînde.

Voiam să vă recit un poem. În iarna lui 1963-64, am fost izolat, la 1 Decembrie 1963, într-o celulă ghețoasă, cu lanțuri de picioare și cătușe la mîini și am fost scos la 1 Martie 1964, deci trei luni de iarnă, cu mîncare așa cum se dădea pentru perioada de izolare în condițiile acelea – o ceașcă de terci la trei zile. Mai fusesem izolat – 7 zile, 14 zile -; în toamna aceea [Gheorghe] Crăciun avea intenția să mă lichideze, avînd în vedere că el îl lichidase și pe fratele meu, Alexandru, care făcuse parte din grupul de rezistență în Munții Trascăului, cu grupul maiorului Dabija. Primele două săptămîni mi-a fost foarte greu, deși eram obișnuit cu formele acestea dure de sancțiune. Și mă rugam tot timpul, dar simțeam usturimea, durerea lanțului, a frigului. Fiindcă știam pe de rost – toți învățasem, toți știam – acatistele, psalmii, pasagii întregi sau Evanghelii întregi, tot timpul eram în rugăciune și în această recitare continuă a cuvîntului sfînt. După două săptămîni n-am mai simțit nimic și am început să am o stare de bucurie, de satisfacție, de completă degajare de ființa mea. N-aș fi vrut să schimb cu nimic starea aceea. Nu mai eram conștient de valoarea timpului. Sesizam din cînd în cînd că a venit acel polonic de terci, îmi dădeam seama că au mai trecut trei zile, dar cîte în total… nu eram capabil să fac socoteala și nici nu mă interesa.

Cîteodată îl vedeam pe milițian la vizetă; aveam impresia că vorbește cu mine și aveam impresia că și eu îi răspund. Dar ce vorbeam cu el și ce spunea el n-am știut niciodată. O singură dată mi s-a părut că mi-a zis ceva la care eu am rîs, am zîmbit, și el s-a supărat.

La un moment dat am simțit din nou suferința. Și deși voiam să nu mă prăbușesc, simțeam că trupul se prăbușește. Sufletește nu voiam să cad. Parcă am strigat: "Doamne, Tu vezi că nu mai pot!” și nu mai știu ce s-a întîmplat. După un timp am simțit că împrejurul meu parcă dansează cineva. Și vrînd să văd ce se întîmplă am deschis ochii, dar nu vedeam decît pînă la înălțimea genunchilor. Împrejurul meu erau numai cizme de ofițeri și cineva vorbea; era un grup de ofițeri și cineva întreba: "De cînd este aici?” – asta am înregistrat-o. Am înregistrat și răspunsul ca ton, ca timbru, și am recunoscut timbrul lui Crăciun, dar ce a spus, înțelesul răspunsului pe care l-a dat, nu l-am intuit. Și iarăși am căzut în stare de inconștiență, dar parcă eram într-un somn, așa, nu aveam nici o stare deosebită. Și iar am auzit la un moment dat: "Scoate-i lanțurile și du-l la celular”. Și după cîtva timp, am simțit că cineva mă ia la subțioară așa cum iei un snop și m-a scos afară și în aerul de afară am intuit, am perceput că cel care mă ducea era un deținut de drept comun, un zdrahon. M-a dus la fierărie, mi-a tăiat lanțurile, mi-a scos cătușele și revenindu-mi, m-a ajutat să mă uit pe scara Zărcii, în celula din care plecasem și unde la data plecării erau patru sau cinci dintre camarazi.

Cînd m-am întors n-am sesizat decît două figuri, doi numai erau – Mare Gheorghe din Constanța și Dinescu Ștefan, tot din Constanța, aviator – și milițianul a zis: "Aveți grijă de el, să nu moară!” și a închis ușa. Eu nu mai știu ce s-a întîmplat, dar cînd m-am trezit mi-au spus cei doi camarazi – într-adevăr, numai ăștia erau; inginerul Mihăilescu din Brăila plecare între timp, fusese luat, și ceilalți nu mai știu cine erau – mi-au spus că am dormit trei zile și că data la care m-au adus era 1 Martie. Deci 1 Decembrie ’63 – 1 Martie ’64: trei luni de zile. Ei bine, mi-am revenit foarte repede în starea aceea aproape… am rămas, însă, cu o senzație permanentă de rece deasupra gleznei.

Asta m-a făcut, cînd m-am eliberat, ca, întîlnindu-mi cățelandrul acasă cu lanțul de gît și vrînd să-l mîngîi, senzația de rece și de înlănțuire m-a trecut ca un fior prin tot corpul și, uitîndu-mă la cățel, i-am desfăcut lanțul și i-am zis: "Du-te! Și tu ești liber! Noi sîntem niște ticăloși. Toate le-a făcut Dumnezeu libere și noi pe toate le înlănțuim…”

Ca o stare a situației de atunci, m-am trezit în suflet cu acest poem căruia i-am zis "Celulă de pedeapsă", pe care vi-l recit:

Licoarea suferinței se prelinge-n mine,
Otravă dulce, sfîntă, în lujul de cucută.
Bojogii se fac roșii
și-i scuip pe rînd afară,
bănuți rotunzi de aur,
cu care cumpăr ieftin
un strop de raze-n ceruri,
doi pași de Rai în Țară.

Și ochii se fac galbeni,
cu ceară picurați,
sau vineți cîteodată,
ca unghia strivită.

Ficatul, cînd se umflă,
cînd se usucă-ncet,
și inima se joacă
de-a alergata-n cerc.

Și scîrțîit de oase cu zornăit de lanțuri
se-amestecă-ntr-un cîntec cu-armonie gravă
și pe de-a latul luîndu-l.
Și-adorm lipit de zid.

O, ce sfînt e visu-acesta!
Ce taină crește-n zid,
de crapă de lumină,
lumină izvorînd?
Serafice cîntări mă însoțesc în sfere
pe trepte de lumină în nesfîrșit urcuș,
și crește-n adormire un trup sfințit în mine,
ca-n Lazăr, putrejunea se face monastire,
și fiecare rană-i o boabă de rubin,
iar lanțu-se preschimbă-n ochi de heruvim,
ce leagănă-n cruce Hristoși în Răstigniri,
și limba amuțește.

Căci ochiul vede-n sine
o lume fără nume
și mai presus de minte,
ca-n dimineața sfîntă
cînd roua Învierii
scălda în bucurie
piciorul Magdalenei.

O!, ce sfînt e visu-acesta!

Dar ce mistrie sfîntă m-adaugă-n zidire,
ca Ana în uimirea suirilor de schele?
Ce taină-ascunde zidul crucificării mele,
de crapă de lumină, lumină izvorînd,
Golgotelor din mine, Iisusul meu Prea-blînd?

Ce sfînt e visu-acesta!
Divinul și pămîntul, îngemănate-n mine!…

– De ce dormi, banditule?!
– Te-nvăț eu minte-acuș!
răsună prin vizetă
un glas de căpcăun,
și cad din reverie
în cuptoru’ cu tăciuni.
– Mai ai trei luni de zile de-acu-nainte! E bine?
O!… să trăiți dom’ șef!… E bine, foarte bine…
Ce dulce va fi visul încă trei luni de zile!…
De-ai ști, poate-ai veni alăturea de mine.
– Tîlharule, nu ți-e rușine?
O!… tîlhăresc, dom’ șef, în codri de lumină…
N-ai vrea să tîlhărim un strop și pentru tine?
– Pentru mine?
Da, cred că ți-ar face bine.
– Banditule! Păstrează-l pentru tine!
și scuipă temnicerul în scîrbă printre dinți.

Rămîn cu visul meu încă trei luni de zile,
și crește-n adormire un trup sfințit în mine,
ca-n Lazăr, putrejunea se face monastire,
și fiecare rană-i o boabă de rubin,
iar lanțul se preschimbă în ochi de heruvim,
ce leagănă în cruce Hristoși în Răstigniri.
Ce taină-ascunde zidul crucificării mele,
de crapă de lumină, lumină izvorînd,
Golgotelor din mine, Iisusul meu Prea-blînd?!…

O!… ce sfînt e visu-acesta!
Divinul și pămîntul, îngemănate-n mine!…

Prologul [părintelui Ioan Negruțiu, de la Mănăstirea Timișeni] la cartea "Imn pentru crucea purtată” și care cred că o să apară, conform promisiunii, la editura Gordian, dar cel puțin la începutul lui Martie, sau… eu știu?

Dacă e prea tîrziu, îmi retrag manuscrisul.

"Așteptam cu nerăbdare această carte și nerăbdarea mea s-a umplut de bucurie. Aproape toată literatura memorialistică ce s-a scris până acum, prezentând conflictul dintre Mișcarea Legionară și cele trei dictaturi: carlistă, antonesciană și comunistă, are un caracter oarecum unilateral. Toate lucrările prezintă suferința fizică și morală, cu biruințele și înfrângerile inerente luptei, oprindu-se în special la aspectul exterior politico-social și mai puțin la cel spiritual propriu-zis.

Singură cartea lui Dumitru Gheorghe Bordeianu (Mlaștina deznădejdii, n. ed.) atacă o problematică specială, și anume consecințele căderii din har a luptătorului creștin-legionar, incapabil să depășească la un moment dat ultimul stadiu al suferinței: mlaștina deznădejdii. Iar cartea lui Nicu Popescu Vorkuta "Un legionar dincolo de cercul polar”, ne pune în față miracolul supraviețuirii prin credință în gulagul sovietic. Cartea lui D. Bacu încearcă o analiză a Fenomenului Pitești din punct de vedere psihologic. El însă face un studiu, nu o mărturisire; el este un observator din afară.

Dar iată că ceea ce aduce nou – exprimând întru totul autenticitatea spiritualității legionare – și întregește această frescă apocaliptică a veacului XX – este surprins în lucrarea lui Virgil Maxim "Imn pentru crucea purtată”. Ideea care străbate de la un capăt la altul această lucrare este asumarea conștientă a suferinței ca mijloc de purificare și oferirea acestei ființe purificate lui Dumnezeu ca jertfă de ispășire pentru păcatele neamului.

Prin această generație de mistici, Mișcarea Legionară s-a apropiat sau poate chiar a atins linia de viață spirituală la stadiul propus de Sfinții Părinți din veacul de aur al Bisericii. Dar de data aceasta pustia este realizată în temniță sub lovituri de bici.

Prezentând în câteva capitole mai mult schițate, personalitățile acestei forme de martiraj: Traian Trifan, Marian Traian, Anghel Papacioc și preot Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Constantin Oprișan și alți dăruiți de Dumnezeu cu harul mărturisitorului creștin legionar – între care foarte mulți tineri proveniți din școala Frățiilor de Cruce – Virgil Maxim, în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic și neînsemnat aghiograf, care a primit poruncă nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă și mulțumire pentru darul de a fi fost contemporan acestor încercări prin care a trecut neamul românesc.

Și semnul înscris este, într-adevăr, un imn pentru crucea purtată.

Preot Ioan Negruțiu

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă