„Apariția Zoricăi Lațcu în viața mea a fost providențială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânăstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt și blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga țară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărțit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viață creștină. Exemplul ei de viață mi-a arătat că suferința acceptată, însușită și purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire și singura capabilă să transfigureze în lumină și bucurie întunericul unei suferințe de neînlăturat. Era și una din lecțile F.O.R.S.-ului (Frăția Ortodoxă Română Studențească).

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa și pe alții la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea știa să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubește poate multe. Poezia ei ne așează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumusețe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumusețe. În poezia sa totul este cântec, splendoare și mister.

Zorica Lațcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea știa ca nimeni alta să se aștearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să pășesc pe calea grelelor tăceri,
Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia și sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepționale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Lațcu, Teodosia, este o minune prin ea însăși”. (Sursa: Florin Palas/ MĂRTURISITORII)

Aspazia OȚEL PETRESCU despre Maica Teodosia

Poezia detenției. Monahia Teodosia (Zorica Lațcu), născută în Ceruri în 8 august 1990: NOI NU SUNTEM MORȚI! Luați aminte!

Noi suntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în țarina fierbinte,
În munții cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luați aminte!

Noi stăm și astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veșniciei porți,
Să aducem iarăși jertfă neîntinată,
Luați aminte, noi nu suntem morți!

Când treceți albe drumuri prăfuite
Care strălucesc în soare, luați aminte,
Pășiți încet, cu rugi în gând rostite!
Căci nu călcați decât pe oseminte.

În smalțul florilor când strălucește
Cu boabe mari de rouă sau de ploi,
Sclipirea lui de noi vă amintește,
De câte ori am plâns acolo noi.

Priviți cu teamă sfântă crucea mică,
Pierdută undeva în țintirim,
Fără de cea mai mică floricică,
Veți înțelege-atunci că noi trăim.

Sus, sus, deasupra țării undeva,
E cerul numai aur și mătăsuri,
Cu nori strălucitori de catifea,
Și-ntinderea lui nu mai poți s-o măsuri.

Acolo-i veșnic zvon de rugăciuni
Și zvon de aripi mari de heruvim.
Învăluiți în dragoste trăim,
Cu capetele-ncinse de cununi.

Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalță flacăra cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pământ o Românie.

Și dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Și cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.

De-aceea, capul sus vi-l ridicați,
Tu, frate, soră, mamă și părinte,
Aveți mijlocitori pe fii și frați.
Nu! Noi nu suntem morți, luați aminte!

ZORICA LAȚCU (MAICA TEODOSIA)

Zorica Lațcu s-a născut în 1917, într-o familie de ardeleni. Între anii 1936-1940 studiază la Cluj filologia clasică (limbile greacă și latină) și urmează cursurile Facultății de Litere, specializarea limba și literatura franceză. Lucrează ca preparator principal la Institutul Român de Lingvistică din Cluj, colaborând la realizarea Dicționarului Limbii Române al Academiei Române, coordonat de Sextil Pușcariu.

Din 1941 publică la revista „Gândirea” poezii inspirate din mitologia greacă, dar și poeme cu tematică creștină. În 1944 apare primul său volum, intitulat „Insula Albă”. În 1946 apare „Osana Luminii”, iar în 1949, „Poemele Iubirii”, volum dedicat părintelui Arsenie Boca, stareț până în 1948 la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, cel care a îndrumat-o spre monahism. În 1948, intră în obștea Mănăstirii Vladimirești de lângă Tecuci, sub numele de Teodosia.

În 1956 mănăstirea este închisă, o parte din maici sunt arestate, iar celelalte sunt forțate să renunțe la monahism. Maica Teodosia se numără printre cele arestate, făcând trei ani de închisoare într-un penitenciar din Miercurea Ciuc.

În perioada 1949-1970 îi apar încă patru volume de versuri: „Icoane pentru paraclis”, „Din pribegie”, „Grădina Doamnei” și „Alte poezii”.

În 1970 se stabilește la Brașov, continuă să scrie poezie, dar lucrează și ca traducător. Traduce din Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Isaac Sirul și Sfântul Simeon Noul Teolog.

În februarie 1990, când mănăstirea se redeschide, se întoarce la viața călugărească, pe care o mai părăsește doar pentru a se muta la Domnul, în 8 august 1990. (CRINA PALAS / Sursă biografie: Poeți după gratii, volum editat de Mănăstirea Petru Vodă)

În anexe, spre descărcare, oferim colaborările Maicii Teodosia – Zorica Lațcu – la revista Gândirea, alături de o serie de fotografii cu Maica Teodosia de la Mănăstirea Vladimirești reproduse aici grație cercetătorului Florin Duțu căruia îi mulțumim în mod deosebit.

GANDIREA 1941_020_008

GANDIREA 1941_020_009

GANDIREA 1942_021_001

GANDIREA 1944_023_006

VIDEO cu Doamna Aspazia despre colega ei de suferință și biruință: