Cum să ne poziționăm astăzi față de Părintele Nil Dorobanțu? Îl vom considera sfânt? Vom accepta că există și în spațiul nostru bisericesc și în istoria noastră recentă o personalitate duhovnicească de talia Cuviosului Gavril Georgianul, adică un nebun pentru Hristos? Sau îl vom cataloga drept „înșelat” și „neascultător”? Sau, poate, vom da credit chiar agenților Securității, cărora le venea ca o mănușă diagnosticul vestitului medic Vlad Voiculescu, acela de dromomanie epileptică, pus, cu un anumit scop, doar la insistențele generalului Gheorghe Dorobanțu, unchiul Părintelui Nil? Cu siguranță, nu este deloc o decizie ușoară aceea de a emite o judecată de valoare asupra unui om, mai ales dacă ținem seamă și de urmările acesteia în veșnicie. Fiindcă, așa cum spunea Ioan Slavici, azi-mâine avem să trecem și noi dincolo și nu putem depărta de la noi gândul că vom sta față-n față cu aceia despre care am scris sau am vorbit, dând socoteală pentru spusele noastre.
Părintele Nil Dorobanțu a viețuit într-un context socio-politic complicat, în care Securitatea a blocat prin orice mijloace pe cei preocupați de înaintarea pe calea sfintelor nevoințe ale desăvârșirii. În afara liniei oficiale, la care tot monahul trebuia să se adapteze, erau situați „bandiții mistici”. Un astfel de „bandit mistic” a fost considerat și Părintele Nil Dorobanțu, însă într-un fel special. Pe de o parte, Securitatea i-a acordat multă atenție, fiindcă era un om supraînvățat și capabil de a strânge în jurul său mulțimi de oameni. Pe de altă parte, a căutat tot timpul să-l discrediteze, să creeze controverse în jurul său, astfel încât, la un moment dat, nici n-a mai fost nevoie de o intervenție directă, deoarece cei din mediul bisericesc, monahi sau funcționari în aparatul administrativ-bisericesc, au preluat narațiunile compromițătoare, le-au dezvoltat, împropriind tot mai mult imaginea unui monah „scrântit”, care este „o rușine pentru monahismul românesc”.
Astăzi, deși nu este încă restituit chipul autentic al viețuirii Părintelui Nil, atât istoriografic, cât și duhovnicesc, unii se încumetă să lanseze judecăți de valoare. Pe ce anume se bazează, câtă vreme o cercetare temeinică nu s-a realizat, cu toate că s-au împlinit 57 de ani de la trecerea la cele veșnice și 104 ani de la nașterea Părintelui? În loc să ne dăm lăutărește cu părerea, ar fi necesar să punem umărul la lămurirea chipului duhovnicesc al unor Părinți, nu doar al Părintelui Nil, care au traversat perioada grea a comunismului, asumând lucrări duhovnicești care, într-o istorie normală (era să spun ca cea de astăzi), ar fi considerate nebisericești sau nemonahale. Însă Biserica Ortodoxă Română nu a urmat cursul firesc, ci, asemenea întregii societăți românești, a suferit o deviere, o traumă severă în istoria ei, fiind nevoită să se redefinească. În aceste condiții, și receptarea unor personalități duhovnicești ar trebui să nu rămână blocată într-o perspectivă captivă acelor redefiniri ideologice.
Constrânsă de împrejurările istorice ale prigoanei comuniste, Biserica a căutat noi moduri de a viețui, moduri de nișă – în temnițele comuniste, în comunitățile restrânse din jurul unor Părinți duhovnicești mult pătimitori sau în chipul excepțional al celor care s-au ridicat deasupra epocii, nefiind înțeleși pe deplin nici astăzi. Biserica recunoaște toate aceste lucrări. Sau ar trebui să le recunoască. Căci oare nu cumva – printr-o receptare unilaterală, care se poate potrivi unor Părinți duhovnicești, însă nu poate cuprinde în întregime personalitatea duhovnicească a unui Părinte cu viețuire foarte puțin obișnuită în spațiul nostru monahal, cum este cazul Părintelui Nil – ajungem la un impas al receptării?
Dintre toți ierarhii pe care i-a cunoscut, Preasfințitul Antim Nica i-a fost cel mai apropiat. Amândoi cugetau la misiunea Bisericii în vreme de persecuție. Preasfințitul Antim a avut înțelepciunea să înțeleagă că, de fapt, lucrarea Bisericii este reprezentată tocmai prin acțiunile „nesăbuite” ale neagonisitorului Părinte Nil, lucrător neobosit în slujba lui Hristos. De aceea, cu toate că tensiunile iscate continuu de el cereau urgent un țap ispășitor, Preasfințitul Antim l-a protejat pe Părintele Nil. Avea nevoie de un misionar practic ca el, de un om de profundă trăire monahală, care nu se temea de amenințările politice ateiste, fiindcă avea conștiința că Hristos este prezent în chip nevăzut și poartă Crucea în mijlocul unei societăți bulversate de schimbarea de paradigmă. Ceea ce nu putea lucra episcopul, prins în chingile administrative și ale opreliștilor politice, putea săvârși Părintele Nil, care, de la începutul anilor ’50, a început să treacă din ce în ce mai mult în ochii celor din jur drept un „zănatic” sau „scrântit”.
Așa cum mărturisea exarhul de atunci, Părintele Melchisedec Suparschi, în toiul unei perioade de cruntă represiune asupra Bisericii, când toți tremurau, Părintele Nil avea o lucrare cu totul aparte, reînviind duhul monahal în mănăstirile din Vrancea. Sute de tineri au intrat atunci în mănăstiri la cuvântul lui, fiindcă era un cuvânt cu putere, despre care și Părintele Victorin Oanele, fostul stareț al Sihăstriei, mărturisea, căci el însuși a intrat în monahism datorită Părintelui Nil, duhovnicul său.
Din punct de vedere administrativ-bisericesc, Părintele Nil a reprezentat de la bun început un pericol. De ce? În primul rând, Părintele Nil nu era pentru supraviețuirea Bisericii, ci pentru jertfă. Conștiința lui eclesiologică mărturisea cu putere jertfa, nu compromisul cu puterea politică sau cu cea administrativă. De aceea era foarte incomod, iar prezența, faptele și cuvintele sale reprezentau o amenințare pentru monahismul adaptat la noile realități democratice. Dacă-l interpretăm din punct de vedere administrativ-bisericesc, dacă-i aplicăm grila aceasta strâmtă de lectură, Părintele Nil este, cu siguranță, așa cum circula în mediul bisericesc, „neascultător”, „nestatornic”, zănatic” ș.a.m.d. Dar ce are a face un Părinte ca el cu supraviețuirea aparatului administrativ-bisericesc în epoca de tristă amintire? Dacă acesta reprezenta atunci un deziderat al Bisericii, apoi Părintele Nil era „împotriva intereselor bisericești”. Țelul său era cu totul altul. Iată, de pildă, ce cugeta: „Eu fără Sfânta Liturghie nu pot, orice ar fi”.
Delimitările noastre de aici sunt insuficiente. Totuși, ele tind către o soluție. În descoperirea chipului autentic al unui Părinte al Bisericii, de mare însemnătate este decuparea contextului în care s-a format și a viețuit. Dacă ne aventurăm să-l interpretăm dintr-un alt context, fie cel în care trăim astăzi, fie cel specific altor Părinți, atunci dăm la iveală imagini superficiale, receptări falsificante, de care istoria Bisericii noastre nu are trebuință.
Astăzi, la 104 ani de la nașterea Părintelui Nil, socotim că e mai de folos să abordăm cu prudență o astfel de problematică, fără să exagerăm nici într-un sens, nici în altul. Părinții duhovnicești reprezintă axul nostru identitar, iar datoria noastră este să scoatem la lumină adevărul despre ei, nu să întețim controversele. Până când nu vom avea o cercetare pe această temă, făcută cu acribie, sine ira et studio, nu putem emite judecăți de valoare, chiar dacă ni se pare că am avea „argumente”.
Ca să ieșim din îngustimea părerilor noastre, ar trebui să știm că sunt câteva mii de file în arhivele CNSAS referitoare la Părintele Nil, la care se adaugă alte sute de file din arhivele mănăstirești, plus alte mii de file ale scrierilor sale. Ce autoritate avem noi, cu puținul pe care-l avem și-l știm, să socotim că Părintele Nil ar fi într-un fel sau altul, câtă vreme nu avem reperele necesare și nici instrumentele specifice? La momentul acesta, chipul Părintelui Nil este încă departe de a fi descoperit, indiferent de ceea ce susțin, cu netemeinicie, unii sau alții.
Sergiu Ciocârlan
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Asa si Sf. Parintele Nil a suferit precum Hristos, deoarece faptele merg inaintea vorbelor.
Pe canalul youtube "Calea Spre Mântuire" au fost dezbateri pro si contra. Sfantul Sinod trebuie sa aiba ultimul cuvant. Parintele Ioan de la Rarau ( peste 90 de ani, vazator cu duhul, un fel de Ilie Cleopa de azi al Bucovinei ), IL CONSIDERA SFANT !
O tema pe care se apleaca cu obsesie e deasa impartasire, cu care apropo sunt de acord, dar o face intr-un duh de razvratire si revolta. Si nicodim aghioritul a vrut sa readuca deasa impartasire, si gheron iosif, dar nu au avut asa atitudine. Cine vrea poate sa citeasca volumele lui nil si apoi cartea Staretul haralambie, dascalul rugaciunii mintii, ucenicul lui gheron iosif care a readus practica desei impartasiri in sfantul munte, si sa vada diferenta de duh. Pentru cei creduli care din orice intamplare scot vazatori cu duhul sa nu uite ca Duhul Sfant a proorocit prin Caiafa si prin Valaam vrajitorul, in sfanta scriptura. Si in patericul egiptean avem inselati care au facut minuni mari pana la cadere...pentru asta puteti citi Despre inselare, a sf. Ignatie briancianinov
Acuma că am ajuns în acest punct, și dacă în urma unei cercetări riguroase asupra textelor sale și a detaliilor sale biografice, așa cum a cerut d-l Sergiu Ciocârlan, se vor găsi inadvertențe serioase cu predania Bisericii, impedimente pentru a primi canonizarea ca sfânt, PĂI MĂI FRAȚIILOR, să nu uităm că în Împărăția lui Dumnezeu nu trăiesc numai sfinții ci și DREPȚII ! Ați uitat cumva de cei DREPȚI? În afara de asta în sinaxarul românesc avem doi sfinți catolici, mari nume în teologie, pe care noi nu îi numim SFINȚI, și nici măcar DREPȚI, ci îi numim FERICIȚI. Mă refer aici la Fericitul Ieronim și la Fericitul Augustin episcop de Hipona, prăznuiți în 15 iunie. În cazul fericitul Augustin găsim o abatere în privința termenului filioque căruia îi dă posibilități de interpretare, pe care catolicii le-au speculat în acceptarea termenului.
Nu văd de ce, dacă se vor adeveri controversele, nu am putea vorbi și de FERICITUL NIL DOROBANȚUL CARE A SUFERIT O VIAȚĂ MUCENICEASCĂ ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE?? Chiar e o problemă cu asta? Se va învârti părintele Nil Dorobanțul ca ventilatorul în mormânt, de oftică că nu-l numim SFÂNT? Bine, să nu anticipăm acum ce va fi, dar să avem încredere în pronia lui Dumnezeu cu Sfântul Sinod și să nu ne smintim de deciziile ce se vor lua.
Noi românii suntem un popor foarte simpatic chiar și pe plan spiritual. Știți că marele Caragiale avea acele personaje superbe ”Moftangiul român” și ”Moftangioaica româncă”. Pentru moftangii nu era al loc de trăit pe pământ decât Paris et Bucharest...Yeah, right!
Acuma să nu fim și noi niște moftangii creștini ortodocși și să zicem că toți cei din sinaxar trebuie să fie exclusiv sfinți altfel altfel chiar n-ar fi loc de ei în Împărărția a lui Dumnezeu!
Și închei cu acest exemplu. Am dat întâmplător pe internet peste o ceartă între doi ucenici ai părintelui Iustin Pârvu, Dumnezeu să-l ierte. Și care era baiul? Păi unul din ei a spus simplu, că părintele Iustin Pârvu n-a fost văzător cu duhul. Zici că i-ai dat foc celuilalt. De aici a plecat tot balamucul. Și totuși poate că părintele Iustin Pârvu a respins darul dat de la Dumnezeu ca și acel avă din pateric căruia Dumnezeu i-a dat darul de a face mari minuni, dar ca să nu-l știe lumea făcător de mari minuni, a refuzat darul dat de Dumnezeu. Eu nu văd aici nici o problemă.
Preabunule Sfinte si Inalt Parinte
Lacrimile noastre cine sa le zvante
Cand vedem urgia batjocoritoare
A teologilor de doua parale
Si nepasarea ortodocsilor care nu sar
Sa te apere, Tu cel plin de Har
Ce'ai condus corabia Bisericii strabune
Cand satana voia sa sugrume
Lumina Credintei, Nadejdea, Iubirea
Si Tu, mucenic, ai biruit firea
In Cerul de foc ai aprins carbune
Si tamaia vesniciei care nu apune !