Momentul arestării preoților Cernăuțeanu este descris, în amintirile sale din 1941, de preotul memorialist V. Cazacu: „La începutul lunii februarie 1941 s-au întâlnit în orașul Chișinău mai mulți preoți ce voiau să se repatrieze. La colțul străzii Alexandru cel Bun microfonul bolșevic reda o lecție antireligioasă, împotriva sfintelor moaște. O parte din credincioși, împreună cu frații preoți Cernăuțeanu, au început să combată cele auzite. Peste câteva minute un agent al NKVD-ului îi arestează pe preoții Cernăuțeanu, neștiindu-se nimic până astăzi de soarta lor”.

V. F.: Eu m-am născut în sudul Basarabiei, la 4 kilometri de Marea Neagră, lângă Cetatea Albă. Prima parohie a tatălui meu am aflat că a fost, într-adevăr, la Ismail. El s-a căsătorit cu mama în nordul Basarabiei – în Bucovina, pe lângă Cernăuți – și a ajuns cu parohia în sudul Basarabiei, regiune care acum se află în Ucraina. Numele tatălui meu, Cernăuțeanu, se trage de la Cernăuți, familia Cernăuțeanu fiind cea mai numeroasă familie de preoți din Basarabia… Bunicul meu a fost tot preot, se numea Ion Cernăuțeanu, și a avut cinci băieți și două fete. Trei băieți au fost la rândul lor preoți: Antonie (tatăl meu), Vladimir și Petru. 

 

V. F.: Îmi amintesc că mama, care a fost învățătoare, știa să respecte foarte mult profesia tatălui meu, formându-ne conduita necesară. Ne învăța să ne respectăm cuvântul, să fim punctuali și ordonați. N-am să uit că, atunci când venea tata de la biserică, mama ne spunea: „Copii, treceți în camera voastră, încercați să faceți ordine și să păstrați liniștea!”. Tata venea foarte obosit și mama îl înțelegea… Într-una din zilele de vară ale anului 1940, când aveam aproape 6 ani, s-a întâmplat un lucru cu totul neobișnuit. Stăteam toți șase la masă, în sufragerie, unde geamurile și ușile erau închise, ca să fie răcoare. Femeia a adus de la bucătărie felul întâi, probabil o supă sau o ciorbă, apoi felul doi, o mâncare cu carne. Tata stătea în fața mea și tocmai se pregătea să ia o îmbucătură de carne când, deodată, o pasăre mică, apărută de niciunde, a zburat de trei deasupra noastră, înconjurând masa. Tata i-a urmărit zborul, apoi pasărea a dispărut. Tata n-a mai dus bucățica de carne la gură. A pus furculița pe farfurie, ne-a privit pe toți și a zis: „Ăsta nu-i semn bun…”.

V.F.: La scurt timp, într-o noapte, ne-am urcat toți șase într-o căruță și am plecat spre Chișinău, de unde urma să trecem granița în România. Începuse deja prigoana împotriva preoților. Am luat cu noi doar o valiză, cu foarte puține lucruri pentru noi, copiii. În rest, totul a rămas acolo. Am plecat într-o noapte ploioasă și îmi amintesc cum s-a rupt o roată de la căruță, iar noi am căzut cu toții în noroi. Vizitiul a reparat roata, am pornit mai departe și am ajuns la gară, de unde am luat trenul spre Chișinău. Părinții mei au închiriat o cameră cu două paturi, pentru toți șase. Am prins acolo și cutremurul din toamna anului 1940, pentru că nu am reușit să trecem granița. În loc de trei zile, granița a rămas deschisă doar 24 de ore. 

V.F.: Preoților le era frică să iasă pe stradă, niciunul nu mai purta haine preoțești. Biserica din Chișinău era transformată în grajd și acolo băgaseră cai… În ziua arestării, tata plecase în oraș, să se întâlnească cu fratele lui, Vladimir Cernăuțeanu, refugiat și el în Chișinău. Și cum stăteau de vorbă, pe o bancă, au venit doi indivizi de la NKVD și le-au spus: „Urmați-ne, fără să  întoarceți capul nici la dreapta, nici la stânga”. Au fost duși la închisoarea din Chișinău și nu am mai știut nimic de ei… Mama, văzând că tata nu mai vine acasă, a plecat în oraș să-l caute. S-a întâlnit cu cineva care a văzut scena arestării lui și care i-a povestit ce s-a întâmplat. Apoi, mama a venit la noi și ne-a spus, cuprinsă de tristețe: „Copii, nu mai aveți tată!”. Cuvintele acestea m-au strivit… După moartea tatei, a început calvarul vieții noastre.

V. F.: Am plecat la bunica, la Cernăuți, unde am stat cam un an de zile. Când s-a deschis granița, prin  ´41 - ´42, a venit la noi unchiul meu, soțul uneia din surori care locuia la Craiova. El s-a gândit să mă ia în România, ca să o ajute pe mama să ne crească. Înainte de a pleca cu șareta la gară, bunica m-a trimis la prăvălie să cumpăr ceva. Am ajuns repede, dar la întoarcere am venit foarte încet, desculță prin praful de pe drum, așezând pas după pas și călcâi lângă vârf. Era deja târziu și unchiul mi-a spus să mă urc repede în șaretă, că pierdem trenul. Am mai apucat să-i strig bunicii: „Bunicăăăă, dacă o să-ți fie dor de mine, ți-am lăsat pașii mei în colb!...” Și nu m-am mai întors niciodată…

V.F.: Fratele meu a murit în 1941. Era urmărit, fiind băiat de preot și absolvent de seminar, și,  după o noapte petrecută într-o vie - unde se ascunsese de teamă să nu fie prins – a făcut o răceală puternică la plămâni și a murit. Eu am plecat la Craiova, sora cea mijlocie a fost luată de o rudă din Galați, iar cea mare a rămas la Chișinău, ca să-și termine liceul. Mama a rămas la bunica, în nordul Bucovinei, ca învățătoare. Am făcut clasele a II-a și a III-a în Craiova, până în 1944, când mama a venit în România, stabilindu-se la Oravița. Un tânăr învățător basarabean, care se numea Vulpe, văzând că mama suferă de dorul copiilor ei, se hotărăște să ne găsească. Ne află adresele și face o chetă, pentru a porni în căutarea noastră. Mama se opune, de teamă că cineva și-ar fi putut pierde viața pe drum, întrucât războiul era în toi. Tânărul învățător nu se lasă, se urcă în tren și ajunge la Galați, o găsește pe sora mea mijlocie, Valentina, păzind un cuptor de pâine. Îi spune să vină urgent cu el, fiindcă e ultimul tren. Ardea fabrica de zahăr Chitila și peste tot erau cadavre. Învățătorul a legat-o la ochi pe Valentina, ca să nu vadă cum calcă pe morți… Au ajuns împreună la Craiova, la casa unde locuiam eu, foarte aproape de gară. Eu eram în curte, sora mea m-a recunoscut, iar învățătorul mi-a spus să vin repede și ne-am urcat în tren. În ziua aceea nu mâncasem nimic. Când ajungem la Buziaș, alarmă. Nu mai puteam continua drumul, pentru că linia ferată era minată. Pe peron - o grămadă de pepeni abandonați. Am coborât din tren și am fugit într-o pădurice, nu departe de linia ferată. După o vreme, ne-am reîntors, însă eram flămânde, de  nu știam ce e cu noi… Atunci, învățătorul a luat doi pepeni, i-a izbit de spătarul unei bănci și ne-a dat câte o jumătate să mâncăm… și acei pepeni ne-au salvat. Am ajuns în sat, după ce am mers pe jos vreo șapte kilometri. Mama nu era acasă când am ajuns și noi ne-a gândit să-i facem o surpriză. Ne-am băgat sub masă și, în momentul în care mama a intrat pe ușă, am început să miaunăm… Mama a alergat și s-a uitat sub masă… Vă dați seama ce bucurie, să ne revadă după atâta timp! 

V.F.: După ce s-a deschis granița, sora cea mare s-a refugiat la Beiuș. Interesându-se, prin Crucea Roșie, pe unde ar putea fi mama, a aflat că s-a refugiat în zona Banatului, pe lângă Oravița. Din întâmplare, a ajuns chiar în satul unde eram noi, la Ilidia. Mai mult decât atât, ne-am reîntâlnit în chip minunat, pentru că sora mea, căutând o casă unde să locuiască, a nimerit chiar acolo unde stăteam noi!

V.F.: Acum câțiva ani, aflându-mă la Vatra Dornei, i-am relatat părintelui Valică povestea familiei mele, arătându-i și o listă a martirilor basarabeni pe care mi-o trimisese sora mea, stabilită la Montreal. Era o copie după un articol apărut în revista „Luceafărul românesc”, intitulat „File din trecut – Preoți basarabeni martirizați”, cuprinzând o listă cu 8 dintre cei 48 de preoți deportați în Siberia. Pe listă se regăseau și numele tatălui meu, Anton Cernăuțeanu, precum și al unchiului meu, Vladimir Cernăuțeanu. Părintele Valică a hotărât să ridice o placă memorială, cu numele tuturor acestor martiri, dedicând catedrala din Vatra Dornei „ostașilor, eroilor și martirilor români căzuți pe toate câmpurile de luptă, în lagăre, închisori, deportări bolșevice, hitleriste și comuniste, precum și celor care, de-a lungul istoriei, au luptat pentru libertatea, demnitatea și integritatea României.” Sunt convinsă că gestul de a slăvi astăzi memoria sutelor de mii de români sacrificați de dictatura comunistă nu poate decât să ne redea demnitatea, amintindu-ne mereu că suntem urmași ai unor oameni pentru care biserica și țara au fost cele două coordonate existențiale.