Biserica se pregătește și ea de praznicul nașterii din nou a umanității. Post de 40 de zile, Taina Spovedaniei pentru cei cu adevărat credincioși, Împărtășire din Trupul Domnului. Cu câteva zile înainte de Crăciun, preoții din întreaga Biserică merg pe la case pentru a vesti Praznicul luminii. Trebuie spus că preotul este cel dintâi colindător. Colidătorul esențial pentru că el aduce pe Hristos în casele oamenilor. Prezența sa sacerdotală prezentifică evenimentul Nașterii în inimile oamenilor, binecuvântarea sa pecetluiește cu har anul care va urma, doxologia glasului și a sufletului devin dăruire de sine lui Dumnezeu, Pruncul cel veșnic.

Unii oameni sunt preocupați de banul pe care trebuie să-l dea preotului, uitând ceea ce este esențial. Alții nu deschid ușa doar doar nu vor sărăci. Trebuie spus că preotul nu vine la casele creștinilor pentru a cere bani, iar în cele mai multe cazuri, atunci când oamenii sunt sărmani, preotul chiar îi ajută pe aceștia. Binecuvântarea pentru un an de lumină, alungarea întunericului spiritual acumulat prin păcate săvârșite iar și iar, toate acestea nu pot fi cuantificate și nici plătite vreodată. Dacă am avea ochi să vedem, am realiza acest lucru.

 În timp ce preotul poartă prin case Icoana Nașterii Domnului, se cântă troparul Nașterii:

„Nașterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine ție Soarelui Dreptății și să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slavă Ție”.

În acest tropar se află tainic toată mișcarea lumii de la întuneric la Lumina Hristos, toată iconomia veacurilor în dorul lor către veșnicie, toate lucrările omenești de sfidare a morții, toată arta, literatura, cultura omului. Hristos este Lumina cunoașterii umane, sensul adevărat al umanității, răspunsul la întrebările vieții, vindecarea de durerile morții. Omul, înfricoșat de stihiile lumii, venerând focul, fulgerul, stelele și soarele, într-o nostalgie reziduală a raiului pierdut, învață cultul adevăratului Dumnezeu. Stelele sunt așadar profeții ale adevăratului Soare al Dreptății, călăuzitoare către Adevărul veșnic al iubirii, prezențe luminoase care vestesc în parțialitatea lor cosmică, pe Dumnezeul cel deplin. Creștinismul este izbăvirea lumii de ignoranța idolatră, este mântuirea din prostia oglindirii de sine, ieșirea din ritmul repetitiv al cosmosului slujitor, aflarea înțelepciunii care mântuiește, nu numai poleiește ridicol ființa cu paiete ideatice ieftine. Cucuta lui Socrate nu a reușit decât să scoată în evidență absurdul legilor umane fără de Dumnezeu, drumul fără ieșire al înțelepciunii terestre. Crucea însă, plină de Sângele lui Dumnezeu, vestitoare a Învierii, este răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările lumii.

Mai există ceva în purtarea de preot a icoanei prin casele credincioșilor, cântând troparul. Există o gestică liturgică interioară, în care se vădește plinătatea de sens a doxologiei Crăciunului. La cuvintele „răsărit-a lumii lumina cunoștinței” preotul intră în casă cu icoana Nașterii, arătând că vocația iconologică a Întrupării este lumina cunoașterii omenești și intrarea lui Dumnezeu în casa lumii. Cuvintele „de la stea s-au învățat să se închine Ție Soarelui Dreptății”, credincioșii se închină și sărută icoana și mâna preotului, pecetluind liturgic cuvintele troparului. Preotul, cu fața către răsărit, privind la icoana din casă, cântă: „Și să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus”. Icoana casei se întâlnește în privire tainică cu Icoana Nașterii Domnului. Casa devine Biserică și Biserica devine casă a ființei. Apoi preotul binecuvintează: „Darul și binecuvântarea care au fost la Nașterea Domnului să fie și în casa aceasta!”. Aceste cuvinte consfințesc devenirea casei în Betleem, a inimii în Peștera în care se naște Pruncul veșnicei iubiri. Constelațiile își țin cu frică răsuflarea. Dumnezeul cerurilor doarme lin la sânul de lumină al Maicii Domnului. Casele devin peșteri în care Împăratul slavei se naște iară și iară, în pace, aduncând lumină în univers.

Odată eram la un spital, vizitându-mi sora operată și spunându-i câteva rugăciuni. De la un pat alăturat, o bătrânică s-a apropiat încet încet, rugându-mă să-i citesc și ei rugăciuni. Deși avea preot în spital, după câteva insistențe, m-am încumetat, m-am apropiat de patul ei și i-am zis vreo câteva rugăciuni de sănătate. Plină de bucurie, bătrânica s-a ridicat și mi-a întins doi lei. Am refuzat-o politicos. Ea tot insista, încercând să-mi bage cei doi lei în buzunar. Am oprit-o cu un gest, și apoi i-am zis: „Lasă, mătușă, păstrează banii pentru doctor!”. La care ea a răspuns: „Ce vorbești părinte? Crezi că îmi bat joc de doctor cu doi lei? Acolo măcar câteva milioane...”.

Prin ochi mi s-au perindat într-o clipă milioanele de boli, pe care în totalitatea lor le rezolvă Dumnezeu prin rugăciune. Mi s-au deschis ochii o clipă și mi-am dat seama cât de puțin pun preț oamenii pe credință și cât de mult nădăjduiesc în doctori omenești.

Așa este și la Ajun. Dacă am realiza binecuvântarea plenară, puterea de lumină și de vindecare, potopul de har revărsat peste lume, adâncul de taină al bunătăților, nu ne-am mai bloca în aceleași prejudecăți materiale de doi lei, uitând esențialul vieții noastre: unirea cu Dumnezeu.