Acum 10 ani, autoritatea Bisericii era inviolabilă. Câțiva lătrăi globaliști, gen Cernea cu delfinii lui, cutezau fără succes să clatine masiva corabie a credinței. Erau imediați repudiați în subsolul percepției publice.

Aberațiile raționaliste gen CTP erau mai mult un soi de amuzament vinovat față de o castă de multe ori neînțeleasă. Simpla prezență a unui ierarh, oricare, la o slujbă, era prilej de reverență și pietate.

După 10 ani de Facebook, rețele, pluralism, situația s-a schimbat. Oamenii au acces la o bibliotecă enormă de Sfinți Părinți, chiar dacă popularizați ieftin. Pot citi Canoanele Bisericii și apoi să sancționeze derapajele iubiriste. Citesc asiduu teologi, stareți, eseiști. Au apărut influencerii religioși. O duzină de părinți are acum audiență de milioane de persoane. Câțiva preoți filantropi zguduie lumea cu ajutorarea a mii de copii.

Oamenii fac comparații. Pun în balanță. Se revoltă. Judecă. Nu mai e de ajuns doar statutul ierarhic.

Acest fenomen se va accentua în anii următori. Oamenii nu mai vor funcționari ai harului automat. Nu îi mai impresionează zorzoanele aurite, ci vocația. Nu titlul, ci empatia. Nu morga suficientă, ci puterea de a intra în inima oamenilor prin Cuvânt.

Încet încet se decelează oamenii de vocație de meșteșugarii slujirii. Slujitorii iubirii lui Dumnezeu de grefierii tipicari.

Am întrebat pe un părinte grec dacă a auzit de Părintele Dionisie de la Colciu. Auzise. Mi-a zis: acela e mare sfânt. L-am întrebat: de ce?

Când citești textele lui, lacrimile îți ies din ochi fără ca cineva să le poată opri.