Că tot e în vogă subiectul...
Da, sunt intelectuali care se simt datori să fie moraliștii de serviciu în spațiul public, dar spre deosebire de preoți, care sunt și ei intelectuali, maniera celor din prima categorie de "a face morală" este cu totul diferită de a clericilor...
Un preot are în "fișa postului" această obligație publică și bisericească de a prezenta creștinilor, mai întâi, Morala creștină, ca învățătură, iar apoi să îndrepteze tarele din comunitate și din viețile individuale, având ca repere paideice și pastorale, Teologia morală, de inspirație și sursă evanghelică, biblică, dar și patristică, cea care oferă modelele educativ-formative, în sensul și în sprijinul atingerii unui țel în viața spirituală a credincioșilor și anume: dobândirea desăvârșirii morale.
Desigur sunt valabile și modelele culturale, care pot pune în lumină valorile morale, virtuțile în antiteză cu viciile unor personaje livrești, întrucât în literatură putem identifica tipologii umane ce vin în sprijinul unui demers moralizator...
Mai poate fi sesizată o deosebire, între moraliștii de ocazie care aparțin unor medii intelectuale și cei de vocație sacerdotală care aparțin Bisericii. Cei din prima categorie își revendică această postură ei înșiși fără a fi puși de vreo "instanță superioară", preoții însă sunt chemați, puși în har (hirotoniți de ierarhia superioară) și trimiși de Dumnezeu "să propovăduiască Evanghelia la toată făptură" (Marcu 16,15), "învățându-i să păzească toate câte V-am poruncit vouă" (Matei 28,20) , zice Hristos.
Primii sunt mișcați spre țâșniri publice de propriile angoase morale, de tensiuni ale Eu-lui propriu, stimulați de evenimentele sociale, de conflictele personale cu lumea de azi, de provocările din societate, având ca și comandamente morale unele cutume, conveniențe, legități circumscrise social.
Din acest motiv ei sunt captivi unor forme de determinism social cu o mișcare doar pe orizontală și foarte particularizată, trecute toate aceste imperative cel mult prin propria conștiință, într-o manieră, adesea, egocentrică.
Multe dintre reacțiile lor publice sunt provocate de emoții, de instinctele lor sociale, de raporturile perturbate dintre "eul individual" și "eul social", cum spune H. Bergson la cap. "Obligația morală."
Nu mai abordăm și distincția dintre Morală și etică că e prea mult pentru o incursiune fugară în subiect...
Preoția, însă, ca și lucrare cuprinde ambele dimensiuni: și pe verticală și pe orizontală; ea se află înscrisă într-o mișcare pe un circuit hristocentric, cu angajare harică, gravitând în jurul Evangheliei pe traiectoria ineluctabilă a Legii Morale Divine care "prezidează" faptele, cuvintele și toată slujirea...
Altele sunt exigențele morale, la alt nivel comandamentele, lucrarea sacerdotală integrând și "generalul" și "particularul" și pe "aici și acum" cu "Dincolo", și "concretul" și "abstractul", și "naturalul" și "Supranaturalul"...
Având în vedere "mandatul", investitura, amplitudinea, anvergura morală, teologică, dumnezeiască a Preoției, putem afirma că demnitatea acesteia este dată de însuși Dumnezeu, fiind lucrarea lui Hristos din Biserică și în lume, în timp și mai presus de timp...
Fiind și o conlucrare între divin și uman, evident că omenescul introduce și în "chestiunea Moralei" erorile, neputințele firii, excesele sau lipsurile, subiectivitățile, ș.a.m.d.
Recunoaștem, desigur, că orice instrument educațional și orice metodă uzitată în câmpul predării-învățării, pot fi folosite abuziv, excesele pervertind bunele intenții și chiar efectele lucrării, mai ales când Morala ca disciplină teoretică, dar și de viață se transformă în moralism...
Însă nu trebuie confundate lucrurile!
Profesorul, educatorul, părintele, duhovnicul, preotul au și această chemare de a pune în bună rânduială pe cei încredințați lor, însă exercitarea acestei vocații nu e tot una cu unele demersuri fără "mandat de îndrumător de discipoli" și fără "autoritate morală" pe care le efectuează unii intelectuali, pe persoană fizică, cu mare zel în "a face morală publică" oricând, oriunde, oricum și cu oricine...
Este o mică-mare diferență...
Dacă intelectualul afiliat unei comunități ecleziale consimte unei implicări morale în viața Bisericii, desigur poate în virtutea "preoției universale" să fie și el o lumină, un lider de opinie și să săvârșească cu binecuvântarea duhovnicului ceea ce numim în limbaj bisericesc un "apostolat laic" în societate...
Autoritatea morală a preotului, însă, are un profil aparte, distinct, față de a unui mirean, întrucât se fundamentează pe relația personală și harică cu Hristos, consacrată prin hirotonie și pe întruparea personală a Evangheliei în viața proprie, în sensul asumării responsabile a unei chemări, a unui mandat eclezial, a unei vocații sacerdotale, pe de o parte și prin puterea exemplului și împroprierea exemplară a principiilor morale, la nivel individual, pe de altă parte...
Desigur, această lucrare nu se împlinește doar ca dimensiune învățătorească, predând altora noțiunile de Morală în absența făptuirii și a unei relații cu Dumnezeu...
"A face morală" se poate traduce și la propriu prin verbul "a face" moral lucrurile...prin acțiune morală, prin act moral, prin fapte și viață morală, la nivel individual, personal, nu doar învățând pe alții, la modul general...
La figurat, "a face morală" poate să devieze spre forme de manifestare a intransigenței, a fariseismului, spre expresii de abuz în demersul moralizator, neadecvate, nereciproce, spre exacerbații moraliste, spre excese de scrupulozitate, de rigorism moral, de legalism, de justițiarism, etc.
Echilibrul dintre extreme este asigurat de pendularea aceasta între general și particular, de mișcarea aproape concomitentă și pe verticală și pe orizontală, cu evitarea maladivelor forme de manifestare unidirecțională, univocă, exclusivistă...
Oricare formă de captivitate doar "în general" sau doar "în particular", tributară unei mișcări exclusive doar "pe verticală" sau doar "pe orizontală", face inadecvată și dizarmonică acțiunea cu pretenții de "morală publică"...
Constantin Noica evocă magistral aceste excese în cartea "Cele șase maladii ale spiritului contemporan", maladivele fiind prezentate concret în enumerarea lor ca forme deviate de spiritualitate:
1. Catholită (lipsa generalului);
2. Todetită (lipsa individualului);
3. Horetită (lipsa determinării active, determinații doar staționare, melancolie, acedie, resemnare, plictis);
4. Ahoretie (refuzul determinațiilor, interzicere de participație, indiferentism, decelerație a voinței morale);
5. Atodetie (un primat al teoriei, în detrimentul practicii, o glorificare a generalului, fără aplicare în particular, refugiul cultural, cu abandonul realului, desfătarea intelectuală, cu accente critice și disociative, exactitatea goală);
6. Acatholie (pozitivism, empirism, tehnologizare, contingență civizațională).
Dereglările se manifestă sub formă de falsificări ontice, falsificări ale ființei și de aceea le numește "maladii ontice". Ca rezultat se operează cu falsificatori de valori: de adevăr, de bine, de frumos...
Prin urmare, nu e superfluu "să faci morală", la propriu și la figurat, într-un mod autentic, virtuos, serios și echilibrat, ci dimpotrivă este anevoios, trudnic și peste limitele firești, lucrare care necesită asumare deplină, lucidă și responsabilă, asistată de ajutorul și harul divin.
Cei care se purced a împlini acest lucru trebuie să fie conștienți pe deplin că ei sunt doar niște repere, nu Reperul absolut, că sunt doar niște indicatori de circulație, nu Calea, niște jaloane orientative, nu Etalonul și măsura lucrurilor, niște participanți, nu arbitri infailibili, niște subiectivități implicate în procesul edificării morale, nu Morala însăși și nici Adevărul...
" ... Omul, spune C. Noica, vrea să fie. Vrea să fie pentru ceilalți, pentru sine, în absolut, în istorie, vrea să fie ca o statuie, ca o faimă, ca o dreptate, ca un adevăr, ca un făptuitor, ca un nimicitor - numai să fie..."
Însă aceasta este doar o propensiune, un chip egocentric, de cele mai multe imperfect al lucrurilor...pe când Morala este hristocentrică...
De aceea, Pedagogul desăvârșit, Educatorul exemplar, Învățătorul virtuos, deplin și adevărat, prin excelență este doar Hristos Domnul și Mântuitorul sufletelor noastre, ca izvor viu al Moralei, ca Dătător al Legii, ca Săvârșitor a tot și a toate care sunt bune, adevărate și frumoase, lucrare care o face direct sau indirect, cu oamenii, prin oameni și pentru oameni...
PS: Și ca un caz particular, apropo de pericopa cu "Tânărul bogat" înțelegem din tâlcul ei că nici după ce am păzit toate poruncile și ne considerăm morali împlinind această datorie de conștiință, nu suntem desăvârșiți...
Întotdeauna mai rămâne ceva...pentru că nu omul este măsura lucrurilor, ci Hristos...care ne spune la fiecare:
"Mai ai ceva de împlinit ca să fii desăvârșit..."
Da, sunt intelectuali care se simt datori să fie moraliștii de serviciu în spațiul public, dar spre deosebire de preoți, care sunt și ei intelectuali, maniera celor din prima categorie de "a face morală" este cu totul diferită de a clericilor...
Un preot are în "fișa postului" această obligație publică și bisericească de a prezenta creștinilor, mai întâi, Morala creștină, ca învățătură, iar apoi să îndrepteze tarele din comunitate și din viețile individuale, având ca repere paideice și pastorale, Teologia morală, de inspirație și sursă evanghelică, biblică, dar și patristică, cea care oferă modelele educativ-formative, în sensul și în sprijinul atingerii unui țel în viața spirituală a credincioșilor și anume: dobândirea desăvârșirii morale.
Desigur sunt valabile și modelele culturale, care pot pune în lumină valorile morale, virtuțile în antiteză cu viciile unor personaje livrești, întrucât în literatură putem identifica tipologii umane ce vin în sprijinul unui demers moralizator...
Mai poate fi sesizată o deosebire, între moraliștii de ocazie care aparțin unor medii intelectuale și cei de vocație sacerdotală care aparțin Bisericii. Cei din prima categorie își revendică această postură ei înșiși fără a fi puși de vreo "instanță superioară", preoții însă sunt chemați, puși în har (hirotoniți de ierarhia superioară) și trimiși de Dumnezeu "să propovăduiască Evanghelia la toată făptură" (Marcu 16,15), "învățându-i să păzească toate câte V-am poruncit vouă" (Matei 28,20) , zice Hristos.
Primii sunt mișcați spre țâșniri publice de propriile angoase morale, de tensiuni ale Eu-lui propriu, stimulați de evenimentele sociale, de conflictele personale cu lumea de azi, de provocările din societate, având ca și comandamente morale unele cutume, conveniențe, legități circumscrise social.
Din acest motiv ei sunt captivi unor forme de determinism social cu o mișcare doar pe orizontală și foarte particularizată, trecute toate aceste imperative cel mult prin propria conștiință, într-o manieră, adesea, egocentrică.
Multe dintre reacțiile lor publice sunt provocate de emoții, de instinctele lor sociale, de raporturile perturbate dintre "eul individual" și "eul social", cum spune H. Bergson la cap. "Obligația morală."
Nu mai abordăm și distincția dintre Morală și etică că e prea mult pentru o incursiune fugară în subiect...
Preoția, însă, ca și lucrare cuprinde ambele dimensiuni: și pe verticală și pe orizontală; ea se află înscrisă într-o mișcare pe un circuit hristocentric, cu angajare harică, gravitând în jurul Evangheliei pe traiectoria ineluctabilă a Legii Morale Divine care "prezidează" faptele, cuvintele și toată slujirea...
Altele sunt exigențele morale, la alt nivel comandamentele, lucrarea sacerdotală integrând și "generalul" și "particularul" și pe "aici și acum" cu "Dincolo", și "concretul" și "abstractul", și "naturalul" și "Supranaturalul"...
Având în vedere "mandatul", investitura, amplitudinea, anvergura morală, teologică, dumnezeiască a Preoției, putem afirma că demnitatea acesteia este dată de însuși Dumnezeu, fiind lucrarea lui Hristos din Biserică și în lume, în timp și mai presus de timp...
Fiind și o conlucrare între divin și uman, evident că omenescul introduce și în "chestiunea Moralei" erorile, neputințele firii, excesele sau lipsurile, subiectivitățile, ș.a.m.d.
Recunoaștem, desigur, că orice instrument educațional și orice metodă uzitată în câmpul predării-învățării, pot fi folosite abuziv, excesele pervertind bunele intenții și chiar efectele lucrării, mai ales când Morala ca disciplină teoretică, dar și de viață se transformă în moralism...
Însă nu trebuie confundate lucrurile!
Profesorul, educatorul, părintele, duhovnicul, preotul au și această chemare de a pune în bună rânduială pe cei încredințați lor, însă exercitarea acestei vocații nu e tot una cu unele demersuri fără "mandat de îndrumător de discipoli" și fără "autoritate morală" pe care le efectuează unii intelectuali, pe persoană fizică, cu mare zel în "a face morală publică" oricând, oriunde, oricum și cu oricine...
Este o mică-mare diferență...
Dacă intelectualul afiliat unei comunități ecleziale consimte unei implicări morale în viața Bisericii, desigur poate în virtutea "preoției universale" să fie și el o lumină, un lider de opinie și să săvârșească cu binecuvântarea duhovnicului ceea ce numim în limbaj bisericesc un "apostolat laic" în societate...
Autoritatea morală a preotului, însă, are un profil aparte, distinct, față de a unui mirean, întrucât se fundamentează pe relația personală și harică cu Hristos, consacrată prin hirotonie și pe întruparea personală a Evangheliei în viața proprie, în sensul asumării responsabile a unei chemări, a unui mandat eclezial, a unei vocații sacerdotale, pe de o parte și prin puterea exemplului și împroprierea exemplară a principiilor morale, la nivel individual, pe de altă parte...
Desigur, această lucrare nu se împlinește doar ca dimensiune învățătorească, predând altora noțiunile de Morală în absența făptuirii și a unei relații cu Dumnezeu...
"A face morală" se poate traduce și la propriu prin verbul "a face" moral lucrurile...prin acțiune morală, prin act moral, prin fapte și viață morală, la nivel individual, personal, nu doar învățând pe alții, la modul general...
La figurat, "a face morală" poate să devieze spre forme de manifestare a intransigenței, a fariseismului, spre expresii de abuz în demersul moralizator, neadecvate, nereciproce, spre exacerbații moraliste, spre excese de scrupulozitate, de rigorism moral, de legalism, de justițiarism, etc.
Echilibrul dintre extreme este asigurat de pendularea aceasta între general și particular, de mișcarea aproape concomitentă și pe verticală și pe orizontală, cu evitarea maladivelor forme de manifestare unidirecțională, univocă, exclusivistă...
Oricare formă de captivitate doar "în general" sau doar "în particular", tributară unei mișcări exclusive doar "pe verticală" sau doar "pe orizontală", face inadecvată și dizarmonică acțiunea cu pretenții de "morală publică"...
Constantin Noica evocă magistral aceste excese în cartea "Cele șase maladii ale spiritului contemporan", maladivele fiind prezentate concret în enumerarea lor ca forme deviate de spiritualitate:
1. Catholită (lipsa generalului);
2. Todetită (lipsa individualului);
3. Horetită (lipsa determinării active, determinații doar staționare, melancolie, acedie, resemnare, plictis);
4. Ahoretie (refuzul determinațiilor, interzicere de participație, indiferentism, decelerație a voinței morale);
5. Atodetie (un primat al teoriei, în detrimentul practicii, o glorificare a generalului, fără aplicare în particular, refugiul cultural, cu abandonul realului, desfătarea intelectuală, cu accente critice și disociative, exactitatea goală);
6. Acatholie (pozitivism, empirism, tehnologizare, contingență civizațională).
Dereglările se manifestă sub formă de falsificări ontice, falsificări ale ființei și de aceea le numește "maladii ontice". Ca rezultat se operează cu falsificatori de valori: de adevăr, de bine, de frumos...
Prin urmare, nu e superfluu "să faci morală", la propriu și la figurat, într-un mod autentic, virtuos, serios și echilibrat, ci dimpotrivă este anevoios, trudnic și peste limitele firești, lucrare care necesită asumare deplină, lucidă și responsabilă, asistată de ajutorul și harul divin.
Cei care se purced a împlini acest lucru trebuie să fie conștienți pe deplin că ei sunt doar niște repere, nu Reperul absolut, că sunt doar niște indicatori de circulație, nu Calea, niște jaloane orientative, nu Etalonul și măsura lucrurilor, niște participanți, nu arbitri infailibili, niște subiectivități implicate în procesul edificării morale, nu Morala însăși și nici Adevărul...
" ... Omul, spune C. Noica, vrea să fie. Vrea să fie pentru ceilalți, pentru sine, în absolut, în istorie, vrea să fie ca o statuie, ca o faimă, ca o dreptate, ca un adevăr, ca un făptuitor, ca un nimicitor - numai să fie..."
Însă aceasta este doar o propensiune, un chip egocentric, de cele mai multe imperfect al lucrurilor...pe când Morala este hristocentrică...
De aceea, Pedagogul desăvârșit, Educatorul exemplar, Învățătorul virtuos, deplin și adevărat, prin excelență este doar Hristos Domnul și Mântuitorul sufletelor noastre, ca izvor viu al Moralei, ca Dătător al Legii, ca Săvârșitor a tot și a toate care sunt bune, adevărate și frumoase, lucrare care o face direct sau indirect, cu oamenii, prin oameni și pentru oameni...
PS: Și ca un caz particular, apropo de pericopa cu "Tânărul bogat" înțelegem din tâlcul ei că nici după ce am păzit toate poruncile și ne considerăm morali împlinind această datorie de conștiință, nu suntem desăvârșiți...
Întotdeauna mai rămâne ceva...pentru că nu omul este măsura lucrurilor, ci Hristos...care ne spune la fiecare:
"Mai ai ceva de împlinit ca să fii desăvârșit..."
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Că ce are morala, care-i pe orizontală, cu desăvârșirea, care-i pe verticala, în afară de ‘punctul de sprijin’ al orizontalei pe verticală “neavând alt suport al existenței afară de Dumnezeu” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Altfel spus, ce să mai și faci cu morala dacă în ‘punctul de sprijin’ n-o cotește în Sus.. spre desăvârșire, spre Asemănare..
Morala nemetamorfozată în Mielului lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii .. n-a făcut nimic. La noi. La ortodocși. În Adevăr. La alții .. face tot. E (auto)suficientă.
Doamne, miluiește.