Pentru că astăzi se împlinesc 48 de ani de la trecerea părintelui la Domnul, vă recomandăm să vizionați acest film de mai sus.

OrthodoxWiki informează: 

Părintele Dometie s-a născut în satul Mărculești, la poalele Munților Pănătău (județul Buzău) la 15 octombrie 1924. A fost cel de-al patrulea din doisprezece copii ai unor părinți evlavioși și muncitori care l-au crescut prin truda brațelor, în frica de Dumnezeu, în ascultarea și respectul celor mai mari, cu simțul răspunderii și al muncii.

Cele șase clase primare le-a absolvit la Târlele-Filiu (județul Brăila). În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca șef de promoție. În același an s-a înscris la Institutul Teologic din București, iar în anul 1949 a fost declarat licențiat în teologie, în urma prezentării tezei de licență Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, notată cu calificativul "excepțional". Vocația deosebită pentru viața monahală îl determină ca la 6 iulie 1949, în aceeași zi și lună în care avea să treacă la cele veșnice, să se închinovieze la Mănăstirea Prislop. Este hirotonit preot la 6 august 1949, în Mănăstirea Hodoș-Bodrog și este hirotesit duhovnic în catedrala episcopală din Arad de către episcopul Andrei Magieru. Pe data de 14 septembrie primește chipul îngeresc la Mănăstirea Prislop, în același timp cu colegul său de facultate, viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, avându-l drept naș de călugărie pe Părintele Arsenie Boca. Deși avea doar 25 de ani, pătruns adânc de responsabilitatea luată înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu strictețe cele trei voturi monahale, aplicându-le în duh de smerenie și jertfă totală. Rămâne la Prislop până în 18 mai 1952, când se transferă la Mănăstirea Afteia-Cioara (județul Alba).

Viața mănăstirească în Transilvania nu era într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia și în Moldova, realitate pe care o cunoștea atât din studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, cât și nemijlocit, de aceea Părintele dorea să-și închine puterea de muncă întăririi credinței ortodoxe. Părintele Dometie considera că nu putea să slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vieții mănăstirești din Transilvania.

Din rândul tinerelor care veneau la Prislop și Afteia, douăzeci și trei de fete de pe Valea Sebeșului s-au decis să intre în cinul monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie. Cu sprijinul lor, al părinților lor și al unor credincioși, Părintele a pus la cale construirea unei mănăstiri în apropierea comunei Mănăstirea Strungari-Sebeș (județul Alba). Pentru ca tinerele să învețe viața călugărească într-o mănăstire cu veche tradiție monahală, cu binecuvântarea Prea Sfințitului Antim (Angelescu) al Buzăului au fost primite, în anul 1952, la Mănăstirile Rătești și Barbu, Părintele Dometie fiind închinoviat la Mănăstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum și al viețuitoarelor Mănăstirii Rătești. Concomitent a fost numit director și profesor la școlile monahale care funcționau la cele trei mănăstiri. După ce au învățat rânduiala monahală, tipicul slujbelor și muzica psaltică, după ce au absolvit școala monahală și s-au calificat în meseria de țesătoare, au fost închinoviate la Mănăstirea Râmeț care tocmai fusese transformată în mănăstire de maici, deoarece autoritățile bisericești și de stat nu au permis înființarea proiectatei mănăstiri pe Valea Sebeșului. Părintele Dometie a întâmpinat multe dificultăți până să ajungă, ca duhovnic, la Râmeț, atât din partea Prea Sfințitului Antim (Angelescu), care nu dorea ca el să plece din eparhie, cât și din partea Prea Sfințitului Nicolae (Colan) al Clujului, care cunoștea sălbăticia ținutului Râmeț și sărăcia locuitorilor.

La 1 martie 1959 este numit preot-duhovnic la Mănăstirea Râmeț și parohia Râmeț-Sat, după ce a trebuit să rămână câtva timp la Mănăstirile Piatra-Fântânele si Dragomirești. Viața Părintelui Dometie este strâns legată de obște a Mănăstirii Râmeț. În primii ani ai înjghebării mănăstirii, Părintele și cele 40 de viețuitoare au îndurat multe neajunsuri: chilii puține, un atelier necorespunzător, lipsa hranei, a îmbrăcăminții și a medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma decretului 410, maicile au fost nevoite să plece pe la casele părinților sau să lucreze în lume, mănăstirea fiind desființată.

Această pribegie a durat până în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o secție de covoare ce aparținea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Părintele Dometie și-a întărit obștea risipită în țară, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună. Mănăstirea Râmeț a fost transformată în cabană și bufet, maicile reușind să se întoarcă întâi ca civile, cu secția de covoare, fiind chiriașe și locuind împreună cu turiștii. Părintele reușește să construiască o cabană în care o mută pe cea din incinta mănăstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici au fost făcute cu asumarea unor riscuri, unele fiind construite fără acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric și a apei potabile, cele două case parohiale. A sădit o livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac de pește. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi și a ajutat la înființarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mănăstirii, plătind biletele multă vreme pentru ca linia să fie rentabilă.

Pe lângă activitatea administrativă și gospodărească, Părintele Dometie a acordat o importanță deosebită studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din București, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună înainte de sfârșitul său fulgerător.

Părintele Dometie a murit într-o duminică, pe data de 6 iulie 1975. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Prea Sfințitul Emilian Birdaș sintetizează personalitatea duhovnicească a Părintelui: "Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate... și-a dat necontenit silința pentru a îmbogăți, lărgi și aprofunda, în toate fibrele ființei păstoriților săi, conștiința dăruirii de sine pentru interesele obștei, pildă dându-se, din belșug, ca unul care toată viața a ars pentru ideea dăruirii de sine... Cel mai viu și mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieții sale, după puterile noastre."

A fost, așa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, "un erou al credinței, un suflet de mare sfințenie și puritate".

Vedeți și http://www.nistea.com/dometie.htm