Din această descriere extrem de lapidară s-ar putea desprinde ușor concluzia că noi, cei din Biserică, suntem cumva scutiți și protejați de reflexele critice dominante în modernitate. Nu că nu ne-am afla sub un constant asediu „progresist”, dar că nu practicăm cumva genul acesta de reflecții și ticuri mentale. Cred, totuși, că lucrurile nu stau tocmai astfel, deoarece din experiența personală (nu neapărat văzându-i pe alții, ci aruncând un ochi foarte îngăduitor asupra principalelor mele preocupări), ocupația fundamentală o reprezintă critica. Desigur că nu practicăm critica instituției sau a persoanei ca atare, dar căutăm în permanență punctul vulnerabil al cuiva sau a ceva pentru a-l scoate în evidență și a-l beșteli aproape cu fiecare ocazie posibilă. Dacă o persoană are zece virtuți și o scădere apoi, atunci nu va exista nici un fel de dubiu că tirul și grosul discuției noastre va cădea asupra acelei scăderi. Dacă intrăm într-o biserică unde sunt multe lucruri frumoase, dar și unele mai puțin „canonice”, apoi e musai să insistăm asupra celor necanonice.

De pildă, am fost cândva invitat să merg într-o biserică unde slujea un preot bătrân, foarte inimos (între timp trecut la Domnul), care punea suflet în tot ceea ce făcea. Nu era multă lume, dar după ce am plecat de acolo, primul lucru pe care l-am remarcat a fost nu calitatea slujirii – impresionantă, de altfel –, ci pictura rafaelită de pe pereți. E o ilustrare, să-i spun, nu foarte nevinovată, dar care se regăsește în supărător de multe ipostaze. Când vine vorba de persoane, riscăm nu doar să facem păcate serioase tot mitraliind, ci și să ratăm întâlniri ziditoare pentru că am abandonat complet exercițiile de admirație. Iar fără capacitatea de admirație nu vom reuși să zămislim nimic serios în afară de acreală, bombăneală și dihonie. Nu mai insist asupra ideii că scopul criticii pare a fi de multe ori o autoflatare, prin implicite comparații defavorabile.

Trăind cu toții într-o lume decăzută, care ne afectează și pe noi, cei din Biserică, vom găsi cu ușurință, la tot pasul, exemple de criticat pe bună dreptate. Tehnologia insuportabilă care a pătruns în biserici, pictura occidentală, scaunele de teatru, isonul electronic, stranele cu soprane, câte și mai câte. Dar, pe de altă parte, e musai să fim conștienți că această bombăneală modernă ne-a atins la fel, dacă nu mai mult, și pe noi. Foarte puțini pot să se vadă, cred, ca niște bizantini din epoca de aur ajunși cine-știe-cum în aceste vremuri tulburi. În același timp, sunt conștient că reversul culturii criticii, și anume o practică a extazului permanent, romantic și nediscriminatoriu („totul e iubire”), e la fel de nociv, chiar dacă nu la fel de des întâlnit.

Cheia problemei, ca de fiecare dată, constă în practicarea căii împărătești, doar că aceasta e mult mai ușor de predicat decât de urmat, mai ales în vremuri în care comunitățile s-au destrămat și discernământul e rar. Cu toate acestea, în tradiția patristică și în cea clasică există câteva ilustrări foarte clare asupra atitudinii de urmat.

Sfântul Ioan Cassian, de pildă, ne spune că cel însetat de bogății duhovnicești nu trebuie să se aștepte să le găsească pe toate într-o singură persoană, ci să le culeagă de la fiecare om care posedă una sau mai multe virtuți. „Călugărul care, precum o albină prevăzătoare, dorește să strângă miere duhovnicească trebuie să ia floarea unei virtuți particulare de la cel care o deține și să o depună cu grijă în vasul inimii sale. Nu trebuie să pizmuiască pe cineva pentru ceea ce are mai puțin, ci trebuie să adune cu râvnă doar virtuțile pe care acela le are. Pentru că, dacă dorim să obținem toate virtuțile de la un singur om, nu vom găsi cu ușurință modele sau nu vom găsi niciunul pe care să-l urmăm”, scrie sfântul. Paradigmatic rămâne pentru atitudinea ortodoxă și exemplul starețului din Pateric care, văzând o desfrânată care merge să păcătuiască, le atrage atenția ucenicilor asupra râvnei ei: „O, de-am avea și noi același zel spre mântuire!”.

Ideea se regăsește nu doar în tradiția noastră, ci poate fi întâlnită cu aproape un mileniu înainte de Sfântul Ioan Cassian, și în spațiul chinez, la Confucius. În „Analecte”, Confucius exprimă același gând, într-o formulare la fel de plastică, deși poate nu la fel de poetică: „Când merg alături de doi oameni, întotdeauna descopăr un învățător printre ei. Sunt atent la cei care sunt buni și încerc să-i imit, sunt atent la cei care sunt răi pentru a-mi reaminti ce trebuie să schimb la mine”.

Ne separă de această lume bine rânduită un întreg univers mintal, de care e foarte puțin probabil să ne apropiem îmbrățișând cultura criticii.

Revista poate fi achiziționată:

– în format digital online: https://digital.familiaortodoxa.ro/produs/revista-iunie-2024/ 

– în format tipărit, cu livrare în România: https://magazin.familiaortodoxa.ro/magazin/revista-iunie-2024/ 

– în format tipărit, cu livrare în străinătate: https://store.familiaortodoxa.ro/produs/revista-iunie-2024/ 

Te poți abona la revistă pe 6 luni sau pe 1 an:

- în format digital online, de AICI: https://digital.familiaortodoxa.ro/produs/abonament-2024/ 

- în format tipărit, cu livrare în România, de AICI: https://magazin.familiaortodoxa.ro/abonare/ 

- în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI: https://store.familiaortodoxa.ro/abonare/