Monahul Filotheu: Duminica Sfîntului Ioann Scărarul, Duminica Patericului Egyptean

De Monahul Filotheu Bălan  /  

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Pe la anul 440, la plecarea din Egypt, Avva Isaia din Gaza a luat cu sine cea mai mare parte din tezaurul de scrieri monahale și de memorie orală consemnată în scris de monahii egypteni. După cîteva zeci de ani de aspre nevoințe duhovnicești, faima vieții sale îngerești a ajuns cunoscută în întreg Imperiul Roman. Chiar și în palatele împărătești se discuta despre viața duhovnicească a Avvei Isaia din Gaza și a ucenicilor săi. Acolo, în pustia Gazei, Avva Isaia și ucenicii săi au așternut în scris istoria de fapte bune a primilor 200 de ani de monahism ortodox. Așa a luat naștere Patericul Egyptean. El a cunoscut mai multe forme, despre care am scris mai în amănunt în postfața Patericului Egyptean apărut la editura Sophia în anul 2011.

Una din formele cele mai răspîndite ale Patericului, intitulată de mine Patericul Egyptean Tematic compus, conține în 21 de capitole o sumă de învățături și fapte ale sfinților pustiei, atît cei cunoscuți, cît și cei anonimi. Singurul criteriu de selecție a zicerilor fiecărui capitol a fost acela tematic, punînd întîi pe bătrînii cei cunoscuți, apoi pe cei anonimi. Cuprinsul celor 21 de capitole al acestui tip de Pateric este următorul:

1. Sfătuiri ale Sfinților Părinți despre sporirea desăvîrșirii (Παραίνεσις ἁγίων πατέρων εἰς προκοπὴν τελειότητος);
2. Că se cade a căuta liniștea cu toată sîrguința (Ὅτι δεῖ τὴν ἡσυχίαν πάσῃ σπουδῇ μεταδιώκειν);
3. Despre umilință (Περὶ κατανύξεως);
4. Despre înfrînare și că nu numai întru bucate se cuvine a o înțelege pe aceasta, ci și întru celelalte mișcări ale sufletului (Περὶ ἐγκρατείας͵ καὶ οὐ μόνον ἐπὶ βρωμάτων ταύτην παραληπτέον͵ ἀλλὰ καὶ τῶν λοιπῶν τῆς ψυχῆς κινημάτων);
5. Povestiri de multe feluri spre întărirea dinspre războaiele ce din curvie ni se ridică asupră (Διηγήματα διάφορα πρὸς ἀσφάλειαν τῶν ἐκ τῆς πορνείας ἐπανισταμένων ἡμῖν πολέμων);
6. Despre necîștigare, întru care că se cade și de lăcomie a ne păzi (Περὶ ἀκτημοσύνης͵ ἐν ᾧ ὅτι δεῖ καὶ τὴν πλεονεξίαν φυλάττεσθαι);
7. Povestiri de multe feluri care ne îndeamnă pe noi către răbdare și bărbăție (Διηγήματα διάφορα πρὸς ὑπομονὴν καὶ ἀνδρείαν ἡμᾶς ἀλείφοντα);
8. Despre a nu face nimic spre arătare (Περὶ τοῦ μηδὲν ποιεῖν πρὸς ἐπίδειξιν);
9. Că trebuie a ne păzi ca pe nimeni să nu judecăm (Ὅτι φυλάττεσθαι χρὴ τοῦ μηδένα κρίνειν);
10. Despre dreapta socoteală (Περὶ διακρίσεως);
11. Despre că se cade a ne trezvi totdeauna (Περὶ τοῦ δεῖν πάντοτε νήφειν);
12. Despre a ne ruga necontenit [și cu trezvie] (Περὶ τοῦ ἀδιαλείπτως [καὶ νηφόντως] προσεύχεσθαι);
13. Că trebuie a fi iubitori de străini și a milui întru veselie (Ὅτι φιλοξενεῖν χρὴ καὶ ἐλεεῖν ἐν ἱλαρότητι);
14. Despre ascultare (Περὶ ὑπακοῆς);
15. Despre smerita cugetare (Περὶ ταπεινοφροσύνης);
16. Despre nepomenirea de rău (Περὶ ἀνεξικακίας);
17. Despre dragoste (Περὶ ἀγάπης);
18. Despre stră‑văzători (Περὶ διορατικῶν);
19. Despre purtătorii de semne (Περὶ σημειοφόρων);
20. Despre petrecerea cea îmbunătățită (Περὶ πολιτείας ἐναρέτου);
21. Ziceri ale celor ce au îmbătrînit întru nevoință, care pe scurt arată vîrful faptei lor bune (Ἀποφθέγματα τῶν ἐν ἀσκήσει γηρασάντων͵ ἐν ἐπιτομῇ τὴν εἰς ἄκρον αὐτῶν ἀρετὴν δηλοῦντα).

Această împărțire în 21 de capete reflectă viziunea antropologică asupra luptelor pentru despătimire și desăvîrșire pe care au avut-o Avva Isaia și ucenicii săi.

Pe la anul 650, adică aproape 200 de ani mai tîrziu, Sfîntul Ioann, egumenul Mănăstirii Sfintei Ecatherina din Sinai, a scris o amplă lucrare, Scara, împărțită în 30 de trepte, fiecare din acestea fiind ea însăși o scară spre desăvîrșirea vieții lucrătoare și văzătoare. Structura Scării urmează îndeaproape pe aceea a Patericului Tematic compus, căruia îi mai adaugă cîteva capitole, extrase tot din învățăturile Bătrînilor. Sfîntul Ioann Scărarul așterne astfel în scris viziunea sa antropologică asupra luptei sufletului pentru mîntuire, urmînd îndeaproape conținutului Patericului Tematic și alcătuind astfel un comentariu ascetico-dogmatic la Pateric.

Dăm aici împărțirea celor 30 de capete ale Scării Sfîntului Ioann Sinaitul:

Scara Sfîntului Ioann Sinaitul

Capete din Patericul Egyptean tematic compus comentate
1. Despre lepădarea de lume (Περὶ ἀποταγῆς βίου) 1, 6
2. Despre neîmpătimire, adică nemîhnire (Περὶ ἀπροσπαθείας, ἤγουν ἀλυπίας) 1
3. Despre străinătate (Περὶ ξενιτείας) 1
4. Despre fericita și pururea pomenita ascultare (Περὶ τῆς μακαρίας καὶ ἀειμνήστου ὑπακοῆς) 14
5. Despre pocăința cea cu dinadinsul și luminată (Περὶ μετανοίας μεμεριμνημένης καὶ ἐναργοῦς) 3
6. Despre pomenirea morții (Περὶ μνήμης θανάτου) 9
7. Despre plînsul cel de bucurie făcător (Περὶ τοῦ χαροποιοῦ πένθους)  
8. Despre nemîniere și blîndețe (Περὶ ἀοργησίας καὶ πραότητος)  
9. Despre pomenirea de rău (Περὶ μνησικακίας) 16
10. Despre grăirea împotrivă (Περὶ καταλαλιᾶς) 9
11. Despre multa grăire și despre tăcere (Περὶ πολυλογίας καὶ σιωπῆς)  
12. Despre minciună (Περὶ ψεύδους)  
13. Despre nepurtarea de grijă (Περὶ ἀκηδίας)  
14. Despre prea-vestitul și răul stăpîn pîntecele (Περὶ τῆς παμφίλου καὶ δεσποίνης πονηρᾶς γαστρός) 4
15. Despre nestricăcioasa curățenie și întreaga-înțelepciune care întru cei stricăcioși din osteneli și din sudori se agonisește (Περὶ ἀφθάρτου ἐν φθαρτοῖς ἐκ καμάτων καὶ ἱδρώτων ἁγνείας καὶ σωφροσύνης) 5
16. Despre iubirea de argint (Περὶ φιλαργυρίας) 6
17. Despre neagoniseală (Περὶ ἀκτημοσύνης) 6, 13
18. Despre nesimțire, adică moartea sufletului, și despre moartea minții înainte de moartea trupului (Περὶ ἀναισθησίας ἤγουν νεκρώσεως ψυχῆς, καὶ θανάτου νοὸς πρὸ θανάτου σώματος) 4
19. Despre somn și rugăciune, și despre psalmodierea cea în sobor (Περὶ ὕπνου καὶ προσευχῆς, καὶ τῆς ἐν συνοδίᾳ ψαλμῳδίας) 4
20. Despre privegherea trupească, cum prin aceasta se face cea a duhului, și cum trebuie a o folosi pe aceasta (Περὶ ἀγρυπνίας σωματικῆς, πῶς διὰ ταύτης γίνεται ἡ τοῦ πνεύματος, καὶ πῶς δεῖ ταύτην μετιέναι)  
21. Despre temerea cea fără de bărbăție (Περὶ τῆς ἀνάνδρου δειλίας) 7
22. Despre slava deșartă cea în multe forme (Περὶ τῆς πολυμόρφου κενοδοξίας) 15
23. Despre mîndria cea fără de cap, întru care și despre necuratele gînduri ale hulei (Περὶ τῆς ἀκεφάλου ὑπερηφανίας, ἐν ᾧ καὶ περὶ ἀκαθάρτων λογισμῶν τῆς βλασφημίας) 3
24. Despre blîndețea și simplitatea și nerăutatea și neviclenia cîștigate din sîrguință, iar nu firești (Περὶ πραότητος, καὶ ἁπλότητος, καὶ ἀκακίας, καὶ πονηρίας σεσοφισμένων, καὶ οὐ φυσικῶν) 8
25. Despre prea-înalta smerită-cugetare, pierzătoarea patimilor, care prin nevăzută simțire în lăuntru se face (Περὶ τῆς τῶν παθῶν ἀπωλείας τῆς ὑψίστου ταπεινοφροσύνης, ἀοράτῳ αἰσθήσει ἐγγινομένης) 15, 9
26. Despre deosebirea gîndurilor și a patimilor și a faptelor bune (Περὶ διακρίσεως λογισμῶν, καὶ παθῶν, καὶ ἀρετῶν) 10
27. Despre sfințita liniște a trupului și a sufletului (Περὶ τῆς ἱερᾶς σώματος καὶ ψυχῆς ἡσυχίας) 11
28. Despre sfințita și maica faptelor bune, fericita rugăciune (Περὶ τῆς ἱερᾶς καὶ μητρὸς τῶν ἀρετῶν τῆς μακαρίας προσευχῆς) 12, 2
29. Despre cerul cel pămîntesc, adică nepătimirea cea de Dumnezeu următoare, și despre desăvîrșire și despre învierea sufletului cea mai-nainte de învierea cea de obște (Περὶ τοῦ ἐπιγείου οὐρανοῦ τῆς θεομιμήτου ἀπαθείας, καὶ τελειότητος, καὶ ἀναστάσεως ψυχῆς πρὸ τῆς κοινῆς ἀναστάσεως) 18, 19
30. Despre legătura treimii celei îmbunătățite dintre faptele bune [credința, nădejdea și dragostea] (Περὶ τοῦ συνδέσμου τῆς ἐναρέτου τριάδος ἐν ἀρεταῖς)
17, 20, 21

Se poate vedea astfel gîndirea marelui stareț sinait care s-a folosit din plin de cea mai plină de Duh carte a monahilor pentru a dărui întregii istorii creștine de după anii 650-660 un manual duhovnicesc. Prin hotărîrea Sfîntului Filotheu Kokkinos, patriarhul Constantinopolei și a sinodului de arhierei pe care l-a condus în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, a patra Duminică din Postul Mare a fost dedicată Sfîntului Ioann Sinaitul, autorul Scării, ca model iconic și antropologic al vieții creștine.

Primii cititori ai Scării Sfîntului Ioann au văzut în ea un complex și adînc comentariu al Patericului Egyptean, și pentru aceea – socotesc – Sfîntul Ioann a fost numit „Scolasticul”, treptele sale putînd fi folosite și ca scolii (comentarii) ale Zicerilor de Duh ale Bătrînilor. Pe drept cuvînt Duminica Sfîntului Ioann Scărarul, din Postul Mare, ar merita, pentru aceea, să fie numită și Duminica Patericului Egyptean.

monahul Filotheu Bălan

Mănăstirea Petru Vodă

Donează pentru ActiveNews!

ActiveNews nu a primit niciodată altă publicitate decât cea automată, de tip Google, din care o îndepărtăm pe cea imorală. Aceasta însă nu ne asigură toate costurile.

Ziarele incomode sunt sabotate de Sistem. Presa din România primeste publicitate (adică BANI) doar în măsura în care este parte a Sistemului sau/și a Rețelei Soros. Sau dacă se supune, TACE sau MINTE.

ActiveNews NU vrea să se supună. ActiveNews NU vrea să tacă. ActiveNews NU vrea să mintă. ActiveNews VREA să rămână exclusiv în slujba Adevărului și a cititorilor.

De aceea, are nevoie de cititorii săi pentru a supraviețui așa cum este acum. Dacă și tu crezi în ceea ce credem noi, te rugăm să ne sprijini să luptăm în continuare pentru Adevăr, pentru România!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
RO02BTRLRONCRT0563030301 (lei)
RO49BTRLEURCRT0563030301 (euro)

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook
ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews


Pentru știri necenzurate
abonează-te acum!

Este gratis și poți anula oricând abonarea.

ActiveNews România. Caută pagina noastră și pe Telegram.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
Top 5 autori
VideoNews

Conferință în direct Familia Ortodoxă: CE ESTE BĂRBATUL DE AZI

Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.

Comentarii (2)
  • IC XC NI KA 14.04.2024 14:26
    Părintele Cleopa Ilie – Predică la Duminica Sfântului Ioan Scărarul – Despre credință și îndoială

    Să înțelegem că ALTA este credința tare, deplină, și ALTA este credința îndoielnică și puțină.

    Prin credința dreaptă și deplină omul poate, CU puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică.

    Iubiți credincioși,
    Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică.

    Credința deplină sau desăvârșită este credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul).

    Această sfântă și dreaptă credință, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).

    Să știți, frații mei, că sunt multe FELURI de credințe pe pământ care NU aduc mântuirea sufletului, ci și la piezare îl duc.

    Așa sunt credințele păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în visuri și vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înșelați de ele.

    NUMAI credința cea deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o propovăduiește Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție apostolică și patristică.

    Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).

    Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade ecumenice și la cele locale. Prin învățăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mântuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinței Ortodoxe.

    Când pe Sfântul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis:

    „Nu! Biserica a primit învățătura sa de la Hristos Dumnezeu și această învățătură eu sunt dator s-o apăr CHIAR CU PREȚUL VIEȚII MELE.

    De aceea NU voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie.

    Ci ca un paznic rânduit de Dumnezeu prin har voi sta aici CREDUNCIOS și NECLINTIT la postul meu, CHIAR dacă voi plăti această împotrivire cu viața MEA.

    Eu NU voi înceta de a apăra tezaurul cel neprețuit al credinței contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioși și eretici.

    Adevărurile dreptei credințe au fost păstrate în totalitatea și curăția lor cu multe jertfe omenești și cu mari valuri de sânge creștin”.

    Când milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni, învățați și filosofi din primele veacuri ale creștinismului și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba dreptei credințe, având în ea adevărul. Toți care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții nu vor avea parte de Hristos și nu vor moșteni împreună cu sfinții Lui cereasca împărăție.
    Credința deplină și tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune.

    Iar credința care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică și nefolositoare.

    Aceasta ne-o arată Sfântul Apostol Pavel zicând: „De aș avea darul proorociei și orice știință și de aș avea totă credința încât să pot muta și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2).

    Încă să știm, fraților, că dreapta noastră credință cea deplină și tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie STATORNICĂ PÂNĂ LA ULTIMA NOASTRĂ SUFLARE.

    În această privință avem mii și milioane de pilde lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L-au mărturisit și, pentru dragostea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdând până la moarte înfricoșătoare chinuri.

    Pentru a adeveri acest lucru despre credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi aduce câteva exemple din viața Bisericii.

    Primul exemplu de jertfă totală pentru mântuirea lumii și pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pământ a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos.

    El ne-a descoperit adevărurile veșnice ale dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe pământ ca Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria prin întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu și mamă, zicându-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: „Iată mama ta!” (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.

    Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintâi rugătoare pentru noi toți înaintea Preasfintei Treimi. Ea a CREZUT în cuvintele Arhanghelului Gavriil și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, când a spus: „FIE mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).

    Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credință și Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind venirea Mântuitorului în lume și apropierea Împărăției Cerurilor? Nu au răbdat ei atâta prigonire și temniță și moarte martirică pentru Hristos și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de suferinzi cu puterea credinței, chemând numele lui Hristos? Nu au dărâmat ei capiștile idolești și în locul lor au înălțat biserici creștine?

    Astfel, ce vom vorbi de credința plină de râvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: „Amin zic ție, tu ești Petru și pe această piatră voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mântuitorul din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și martir.

    Deci, cum vom lăuda credința de foc a Sfântului Pavel, dragostea lui pentru mântuirea păgânilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui, înțelepciunea lui și răbdarea lui, bătăile, temnița și lanțurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălțat de Duhul Sfânt până la al treilea cer?

    Oare nu el a spus că „după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori – adică ERETICII -, care nu vor cruța turma?” (Fapte 20, 29).

    Cine poate spune cu câtă dragoste și fierbinte credință au slujit Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe câte bătăi și torturi și lanțuri au pătimit pentru Hristos Sfinții Mucenici? Căci cu cât îi chinuiau păgânii mai mult, ei MAI TARI se făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decât să se lepede de El.

    Cine știe dintre muritori numărul și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția lor și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit poruncile lui Dumnezeu?

    Oare ei credeau în Hristos numai cu BUZELE sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri?

    NU, N I C I O D A T Ă.

    Sau se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu? Sau se certau pentru întâietate? Sau se pârau unii pe alții, sau urmăreau averi și scopuri pământești în Biserică? Sau se îndoiau în credință și schimbau după plac și după mintea lor învățătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credința lor dreaptă și statornică în Dumnezeu era tare ca FIERUL; fețele și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca FĂCLIILE pentru sfințenia vieții lor; mâinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici și la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada AȘTEPTAU cu bucurie dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos.

    Aceeași credință tare până la jertfă și viață îngerească au dus pe pământ toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor scriau cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau pe eretici și izgoneau pe diavoli dintre oameni.

    De aceea sunt trecuți ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul.

    Ce putem spune de părinții și înaintașii noștri care au păstrat cu atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pământul țării noastre?

    Să amintim de MARELE domn al Moldovei Ștefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol și a înălțat 48 de biserici și mânăstiri. Să pomenim și pe domnul MARTIR Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care și-au vărsat sângele pentru Hristos departe de țară. Să amintim și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai DREPTEI credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s-au nevoit în Carpați, în pădurile și mânăstirile noastre.

    Nu putem uita nici pe bunii noștri părinți și țărani credincioși de la sate. Oare câți erau mai credincioși decât ei? Cine se ruga mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și mamele noastre blânde și evlavioase de prin sate?
    Toate acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în țara noastră credința în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbați sfinți, trăitori adevărați în Hristos și apărători ai credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor îndoielnici și slabi în credință.

    Iubiți credincioși,
    Împotriva credinței adevărate și puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, s-au RIDICAT tot felul de obstacole, ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în pildele Sale.

    Și care au fost acestea?

    La începutul creștinismului s-au ridicat creștini iudaizanți, care voiau să amestece credința curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinței propovăduite de Mântuitorul și de Apostoli, împărați păgâni romani, care prin grele persecuții sângeroase căutau să-i întoarcă pe creștini din nou la idolatrie.
    Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot felul de eresuri, secte și curente filosofice păgâne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai târziu s-au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele noastre.

    Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credințe și convertirea ortodocșilor la eresul lor. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărâmițare a Bisericii lui Hristos, iar alții au dispărut fără urme.

    Corabia Bisericii lui Hristos MERGE MAI DEPARTE pe marea vieții dar diavolul NU încetează s-o atace cu noi și noi arme și ispite.

    Cea mai puternică armă, după secte, este NECREDINȚA în Dumnezeu care, luând locul păgânismului, încearcă să slăbească credința tare și curată în Dumnezeu.

    Însă jertfa păstorilor devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul necredincioșilor.

    Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinței vii, lucrătoare în Hristos, anume, Î N D O I A L A.

    Creștinii îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul Lui.

    Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi.

    Creștinii îndoielnici merg la biserică NUMAI când sunt bolnavi, când au dușmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga și acasă sau că se roagă preoții pentru ei. Aceștia se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul preoției, și de sfințenia Sfintei Împărtășanii.

    DUHUL ÎNDOIELII ESTE UN DIAVOL CUMPLIT care chinuie pe mulți credincioși și îi aruncă în deznădejde, în gânduri negre, în secte, în sinucidere.

    Căci și creștinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credință o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții sunt mereu tulburați, îngândurați, gata oricând de ceartă și chiar de răzbunare.

    O imagine clară a îndoielii noastre în credință o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întâi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mântuitorul întârzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinței tatălui copilului. Că iată cum se ruga:

    „Doamne, de poți ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!”

    Atunci Hristos i-a răspuns: „De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios.” Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 22-24).

    Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil și l-a vindecat.
    Oare câți dintre creștinii noștri nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu când sunt în suferință și necaz? Câți nu vin la biserică și se roagă mai mult din interese pământești, zicând cam aceleași cuvinte îndoielnice:

    „Doamne, dacă ești bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă poți și vrei, vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!”

    Or, aceasta N U ESTE RUGĂCIUNE PRIMITĂ DE DUMNEZEU!

    Iubiți credincioși,
    Dacă vrem să ne mântuim și să fim miluiți de Hristos, să avem credință tare, vie, curată, statornică. Altfel NU ne aude repede Dumnezeu. SAU ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios!

    Să avem credință puternică și toate le vom dobândi.

    ÎNDOIALA în credință a ADUS LUMEA AICI, la marginea prăpastiei.

    Îndoiala în credință a creat atâtea secte și a adus dezbinarea în Biserică, în familie și peste tot.

    Cum ne putem întări în credință ca să scăpăm de îndoială și de cumplitele ei urmări?

    NUMAI PRIN RUGĂCIUNE ȘI POST, PRIN deasă spovedanie și împărtășire și PRIN citirea cărților sfinte.

    Căci așa a răspuns Mântuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: „Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru PUȚINA voastră credință” (Matei 17, 19-20). „Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune și cu post!” (Marcu 9, 28-29).

    Vedeți ce ne răspunde Hristos?

    Vedeți puterea rugăciunii ajutată de post?

    Vedeți puterea postului ajutat de rugăciune?

    În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alții se roagă, dacă nu vor să postească.

    UNIȚI rugăciunea cu postul, MERGEȚI regulat la Sfânta Liturghie, SPOVEDIȚI-vă curat, mai ales acum în Sfântul și Marele Post.

    Împăcați-vă, ajutați-vă în greutățile vieții și creșteți-vă copiii în credință și frică de Dumnezeu, ca să NU fie ROBIȚI de diavolul prin păcatele tinereții. Doar vedeți câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători și răi.
    De ne vom ruga cu credință și cu post, vom dobândi cererile noastre și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Amin.
  • Cronicar Ortodox 15.04.2024 16:38
    Evanghelia iubirii desăvârșite (Duminica Predicii de pe munte – Iubirea vrăjmașilor
    Sfântul Nicolae Velimirovici

    Dacă ar avea oamenii necontenit înaintea ochilor mila lui Dumnezeu față de dânșii, s-ar milostivi și ei unii față de alții. Nimic nu-l face pe om mai potrivnic milosteniei decât gândul că nici lui nu-i dă nimeni nimic. Nimeni? Dar Dumnezeu? Nu răsplătește El, zi și noapte, cu milostivirea Lui, nemilostivirea noastră? Și nu-i mai bine să te bucuri, la curtea împăratului, de milostivirea împărătească decât de milostivirea slugilor? La ce ne-ar folosi bunăvoința tuturor de la Curte, dacă am cădea în dizgrația regală?

    Tot așteptând ca ceilalți să fie mai întâi milostivi față de dânsul, omul ajunge hapsân. Este literă de lege aceasta. Mila însă nu este o virtute pasivă, ci o virtute lucrătoare. Ce ar fi știut oamenii despre milă dacă Dumnezeu nu ar fi fost, El mai întâi, milostiv față de oameni? Mila lui Dumnezeu deșteaptă și în oameni mila. Dacă Dumnezeu nu ar fi arătat mila Lui, lumea nu ar cunoaște mila.

    Cui înțelege că mila este o virtute lucrătoare și începe să o lucreze, cerul și pământul i se arată curând într-o lumină nouă. Unul ca acesta va ajunge curând să cunoască și mila lui Dumnezeu, și a oamenilor. Mila este scăpărarea a două pietre, din care izvorăște scânteia. Cine iscă această fericită scânteie, și cine o primește, simte că Dumnezeu e de față. Amândoi, și cel ce dă și cel ce primește, simt în inimile lor mâna lui Dumnezeu, mângâietoare. De aceea a spus Domnul: Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5,7).

    Mila este mai mare decât compasiunea pe care o predică atâta înțelepții indieni. Poate cineva să treacă pe lângă un cerșetor, să-i pară rău de el și totuși să nu-i dea nimic. Omului milostiv însă nu doar îi va părea rău de un necăjit, ci-l va și ajuta. A te milostivi de un cerșetor nu-i nici cel mai greu, nici cel mai mare lucru în Legea lui Hristos; ci să ne milostivim de vrăjmașii noștri, acesta este lucrul de căpetenie. Mila este mai mare decât iertarea, pentru că iertarea este prima jumătate a drumului, iar fapta iubirii, a milosteniei, este drumul întreg.

    Mai trebuie oare să spunem că mila este mai mare decât dreptatea pământească? Dacă n-ar fi milă, oamenii ar pieri cu toții de mâna necruțătoare a legii. Fără milă, legea nu poate chezășui pentru nimic din cele ce sunt, mila însă face lucruri noi. Dragostea a zidit lumea. De aceea, este mai bine pentru oameni să cunoască și să deprindă din copilărie dulceața dragostei și a milei decât asprimea legii. Legea poate fi oricând învățată, pe când o inima înăsprită cu greu se mai poate întoarce vreodată spre milostivire. Dacă oamenii au dragoste, nu vor păcătui împotriva legii, dar dacă, împlinind toată legea, au rămas cu totul lipsiți de dragoste, pot pierde cununa slavei făgăduite de Dumnezeu celor milostivi.

    Evanghelia de astăzi vorbește despre cel mai înalt fel de milă: iubirea față de vrăjmași. Hristos a dat porunca- nu sfatul, ci porunca- de a ne iubi vrăjmașii. Iar porunca aceasta nu e de împlinit ici și colo, în oarecare clipe rare de iluminare a legii, așa cum era, mai mult sfat decât poruncă, înainte de venirea Lui. Porunca iubirii față de vrăjmași este culmea Evangheliei lui Hristos.

    Domnul a spus: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea.” Cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii vrăjmașilor. La urma urmelor, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie dușmani, să nu le fim nici noi lor. Dacă e adevărat faptul că oricine pe lumea asta are dușmani, atunci de bună seamă că și noi suntem dușmanul cuiva! Dar cum să-ți fie omul prieten dacă tu îi ești dușman? Smulge așadar rădăcina dușmăniei din inima ta, și abia după aceea numără-ți dușmanii. Cu cât mai desăvârșit ai să-ți smulgi din inimă rădăcina cea rea și toate vlăstarele care puiesc dintr-însa, cu atât mai puțini dușmani au să-ți iasă la socoteală. Dacă vrei, deci, ca oamenii să-ți fie prieteni, încetează mai întâi tu a le fi lor dușman, fă-te tu mai întâi prietenul lor. De îndată ce le vei fi semenilor tăi prieten, numărul dușmanilor tăi va scădea și chiar va dispărea cu totul.

    Dar nu acesta-i câștigul cel mai mare. Câștigul cel mai mare e că, în chipul acesta, ți-L faci prieten pe Dumnezeu. E lucrul cel mai de seamă pentru mântuirea ta să nu fi dușmanul nimănui, și nici să nu ai vreun dușman. Dacă îi ești cuiva dușman, lucrul acesta împiedică și mântuirea ta, și pe a lui; iar dacă ești altora prieten, atunci până și dușmanii tăi îți vor ajuta, vrând-nevrând, să te mântuiești. O, dacă ar socoti omul mai degrabă cu câți semeni de-ai lui este el la cuțite, decât câți îl vrăjmășesc pe el! Într-o singură zi, fața cea neagră a acestei lumi ar străluci ca soarele.

    Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim să ne facă și ei nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare și e o rușine că ea nu este obișnuință de zi cu zi între oameni. Nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău; să nu facă deci nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine; să facă și el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greșește; să ierte și el pe alții! Fiecare vrea să-și împărtășească durerile și bucuriile cu alții; să se întristeze și el de durerile altora, să se bucure și el de bucuriile altora! Omul vrea ca alții să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l cerceteze dacă e bolnav și să-l apere dacă e prigonit; să facă și el altora toate acestea.

    Lucrul acesta e valabil pentru persoane și pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, națiuni și țări. Dacă toți ar face din aceasta o lege, toată răutatea și lupta între stări, între neamuri și țări ar înceta, ar înceta și luptele, și războaiele. Iată leacul tuturor bolilor, și altul nu este.

    Și mai departe spune Domnul: „Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac. Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai.” Adică: să așteptați ca alții să vă facă vouă bine, ca să le puteți întoarce binele făcut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu așteaptă ca oamenii să merite soarele de pe cer, ca să poruncească soarelui să strălucească? Nu lucrează Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucrătoare. Dumnezeu a arătat acest lucru de la întemeierea lumii. De când e lumea, zi de zi, Domnul a revărsat, cu milostiva-I mână, daruri bogate peste toate făpturile Sale. Să fi așteptat să primească mai întâi ceva de la ele, ca să le dea? Dacă ar fi fost așa, nimic din câte sunt n-ar fi. Dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât niște neguțători care-și vând marfa. Dacă facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decât niște datornici care-și plătesc datoriile. Mila nu e o virtute care acoperă datoriile, ci una care dă de la sine mereu. Și dragostea e o virtute care dă fără să aștepte să primească înapoi. Dacă dăm cui ne va da înapoi, ce-i cu asta? Mutăm doar banii dintr-o pungă în alta, pentru că ceea ce împrumutăm socotim că este încă al nostru, tot atât de al nostru ca și când s-ar afla în mâinile noastre.

    Ar fi o nebunie să credem că, prin cuvântul de mai sus, Dumnezeu ne învață să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne ferește! Vrea numai să spună că aceea e o treaptă foarte de jos a virtuții, care le e la îndemână și păcătoșilor. E cea din urmă măsură a binelui, care de fapt sărăcește lumea, îi constrânge pe oameni și-i împuținează la suflet. Dumnezeu vrea să-i înalțe pe oameni pe înălțimile virtuții, acolo de unde se pot vedea toate bogățiile lui Dumnezeu și ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită și fricoasă a sclavului se deschide, se eliberează și se face inimă de fiu și moștenitor. Dragostea față de cei ce ne iubesc este numai prima literă din împărăția fără hotar a iubirii; facerea de bine către binefăcători este prima zi de școală în lungul șir al învățării faptelor bune; iar a împrumuta celor de la care știm că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să aștepte să primească înapoi.

    Pe cine are în vedere Dumnezeu aici când zice: păcătoșii? Mai întâi pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei adevărului și iubirii lui Dumnezeu. Aceștia sunt păcătoși pentru că s-au întors de la adevărul și iubirea lui Dumnezeu și în locul lui Dumnezeu și-au luat drept legiuitor lumea, de la care au învățat să iubească numai pe cei care îi iubesc și ei și să facă bine numai celor ce le fac și lor bine. Taina cea mare a adevărului și a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mântuitorul Iisus Hristos și s-a descoperit mai strălucitoare ca la începuturile creației. Întâi s-a arătat prin poporul israelit; prin ei, deși nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pământului. Deoarece Dumnezeu însuși i-a pregătit pe evrei, de-a lungul a mii de ani, prin Lege și prin prooroci, pentru a primi și a înțelege descoperirea întreagă, de aceea îi numește Domnul păcătoși pe ceilalți oameni, scufundați în necredință. Dar prin „păcătoși” (mai mari decât păgânii!) înțelege Domnul și pe cei cărora, descoperindu-li-se taina adevărului și a iubirii, nu s-au ținut de ea, ci s-au întors ca și câinele la borâtură, la treapta cea mai de jos a binelui. Și mulți dintre noi ne numărăm printre aceștia, care cu numele suntem creștini, iar cu faptele păgâni dintre cei mai sălbatici.

    Ce mulțumire să avem dacă iubim pe cei ce ne iubesc și facem bine celor ce ne fac bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am și luat plata! Iar de laudă sunt numai acele fapte care, cât ar fi de mici, se aseamănă faptelor de iubire dumnezeiești.

    „Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.” Acestea sunt înălțimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învățătura nemaiauzită înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omenești, la care nici n-au visat înțelepții lumii! Și iată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care topește inima într-o revărsare de lacrimi!

    Iubiți pe vrăjmașii voștri. Nu zice: „Să nu întoarceți rău pentru rău”, pentru că este prea puțin; înseamnă doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiți pe cine vă iubește”, pentru că aceasta este iubire pasivă; ci zice: Iubiți pe vrăjmașii voștri; nu doar să-i răbdați, ci să-i iubiți. Iubirea este o virtute lucrătoare.

    Nu cumva iubirea pentru vrăjmași este nefirească? Aceasta este întâmpinarea pe care ne-o aduc adesea cei care nu sunt creștini. „Nu vedem”, zic ei, „că în natură nu găsești nimic care să semene a iubire pentru vrăjmași, ci numai pentru prieteni? Nu sprijină faptul acesta obiecția noastră?” Ce putem răspunde? Înainte de orice altceva, credința noastră deosebește două firi: una necăzută, neîntunecată și neaplecată spre rău prin păcat, cea așa cum a avut-o Adam în rai, iar alta schimonosită, întunecată și înclinată spre rău prin păcat, așa cum o vedem că este în această lume. De firea primară ține iubirea față de vrăjmași. Iubirea îi este acestei firi ca aerul pe care îl respiră tot ce trăiește. Aceasta este firea zidită de Dumnezeu. Din ea iubirea dumnezeiască străbate până la firea noastră ca soarele prin nori. Și toată iubirea din lume de acolo vine, din firea cea dintâi. Iar în raza firii stricate de păcat iubirea pentru vrăjmași apare, prin raritatea ei, nefirească. Dar nu este nefirească, ci este supra-firească față de firea cea pământească, sau, mai bine zis, este pre-firească, de vreme ce iubirea de acolo vine, din firea primordială, cea curată și nemuritoare, pe care am avut-o înaintea acesteia de astăzi.

    „Iubirea pentru vrăjmași”, zic alți obiectatori, „e atât de rară încât trebuie să o numim nefirească”. Atunci, și o perlă e nefirească, și diamantul, și aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune că sunt nefirești? După cum sunt plante care cresc numai într-un singur ținut, tot astfel și planta cea rară, iubirea cea rară, crește și înflorește numai în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredințeze, nu are decât să citească Viețile apostolilor lui Hristos, ale părinților și mărturisitorilor credinței creștine, ale mucenicilor întru adevărul și iubirea lui Dumnezeu.

    „Să zicem că nu e imposibilă, dar, în sfârșit, iubirea aceasta e neobișnuit de grea”, spun alții. Într-adevăr, nu-i ușoară, mai ales pentru cine o învață departe de Dumnezeu, de la Care ea își primește tărie, din Care ea se hrănește. Cum să nu-i iubim noi pe cei pe care îi iubește Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubește pe noi mai mult decât pe vrăjmașii noștri, mai ales că poate suntem și noi vrăjmași cuiva! Cine poate să spună că nu e nimeni în lume care să nu-l socotească pe el dușman? Dacă ar fi ca soarele și ploaia să se reverse numai asupra celor pe care nimeni nu-i numește vrăjmași, cu greu ar avea unde să cadă o rază sau un strop de apă. Păcatul îl umple pe om de frică, iar frica îl face să vadă peste tot dușmani. Dumnezeu însă e fără de păcat și de aceea El nu bănuiește pe nimeni, El iubește pe toată lumea. Ne iubește atât de mult încât, atunci când ne împresoară dușmanii fără că noi să ne fi făcut vinovați cu ceva anume față de ei, trebuie să credem că lucrul acesta se întâmplă cu știrea Lui și spre binele nostru.

    Să fim drepți și să recunoaștem că vrăjmașii ne sunt de mare folos în sporirea duhovnicească. Fără vrăjmășie pe lume mulți din plăcuții lui Dumnezeu nu I s-ar fi făcut prieteni. Chiar și vrăjmășia satanei e de folos celor râvnitori întru Dumnezeu și întru mântuire. Cine mai mult decât Apostolul Pavel a fost mai râvnitor întru cele dumnezeiești, cine a avut mai mare dragoste de Hristos decât el? Acest apostol, totuși, ne spune cum, dezvăluindu-i Dumnezeu multe taine, El a și îngăduit duhului rău să-l ispitească: „Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Corinteni 12, 7).

    Iar dacă demonul, împotriva voinței sale, slujește omului, cum să nu ajute omului alți oameni, fiindu-i aceia vrăjmași mai puțin vătămători decât diavolii? Domnul însuși a spus: „Dușmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36; cf. Miheia 7, 6). Cei care viețuiesc sub același acoperiș cu noi, purtând atât de mult grija nevoilor și înlesnirilor noastre trupești, se fac adesea cei mai înverșunați vrăjmași ai mântuirii noastre, pentru că dragostea și purtarea lor de grijă nu sunt pentru suflet, ci pentru trup. Câți părinți n-au dăunat uriaș sufletelor fiilor lor, câți frați și surori fraților și surorilor? Câte soții soților? Și totul din iubire! Dându-ne seama de acest adevăr de zi cu zi, avem încă un temei tare spre a nu ne lăsa pradă iubirii nechibzuite față de rude și prieteni, și spre a nu slăbi iubirea față de vrăjmași. Să mai spunem o dată că adesea, foarte adesea, dușmanii ne sunt adevărații prieteni? Când ne pun piedici ne sunt de ajutor; când ne ponegresc ne apropie de mântuire; când ne îngreunează viața dinafară ne îndeamnă să ne retragem înlăuntru, în noi înșine, unde să ne aflăm sufletele noastre și să plângem înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Cu adevărat, adesea dușmanii ne scapă din ruina pe care, hrănindu-ne trupul pe seama sufletului, ne-o pregătesc cei de aproape ai noștri.

    „Faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb”, zice Domnul. Faceți bine tuturor, fără deosebire, fără să țineți seama dacă ei vă iubesc sau nu; urmați lui Dumnezeu, care face bine tuturor, și pe față, și într-ascuns. Dacă facerea ta de bine nu-l vindecă pe vrăjmaș de vrăjmășia lui, cu atât mai puțin îl va vindeca facerea de rău. Fă bine celor ce nu așteaptă de la tine bine, și împrumută tuturor celor care îți cer, dar împrumută ca și când ai da, ca și când ai înapoia omului ce este al lui, nu ca și când ai da ce e al tău. Zice Sfântul Petru Damaschinul: „Milostiv este cel care-l bucură pe aproapele său cu ceea ce el însuși a primit de la Dumnezeu: pâine, hrană, putere, un cuvânt potrivit, rugăciune- socotindu-se pe sine un datornic care a primit mai mult decât îi trebuie. În fratele său Însuși Dumnezeu cere și Se îndatorează”. Chiar dacă vrăjmașul tău nu-ți primește facerea de bine, să nu te împiedice aceasta de a-i face bine mai departe. Nu spune Domnul: „Rugați-vă pentru cei… ce vă prigonesc” (Matei 5, 44)? Rugați-vă, așadar, pentru dușmanii voștri și în acest chip le veți face bine. Dacă vrăjmașul nu vrea să primească nimic de la tine, Dumnezeu primește rugăciunea ta pentru dânsul. Și Dumnezeu îi va îmblânzi inima, îl va întoarce cu bunăvoință spre tine. Nu-i cu neputință, așa cum crede lumea, să întorci un dușman înverșunat și să ți-l faci prieten! Și chiar dacă ar fi cu neputință oamenilor, îi stă în putere lui Dumnezeu. Cine preschimbă iar și iar pământul înghețat în câmp înflorit, poate și să topească gheața vrăjmășiei în inima omenească și să presare în ea floarea înmiresmată a prieteniei. Și aceasta nu atât pentru ca să-ți câștigi tu un prieten în locul unui dușman, ci ca să nu-și piardă el sufletul din pricina vrăjmășiei față de tine. Pentru aceasta trebuie să te rogi tu. Nu-i puțin lucru pentru mântuirea ta să ai, în viața aceasta, mai mulți prieteni decât dușmani, dar lucrul de căpetenie este să nu fi tu dușmanul nimănui, să fii tu prietenul tuturor în inima ta, în gândurile tale, în rugăciunile tale.

    Făcând aceasta, mare va fi răsplata ta. Cine te va răsplăti? Poate și oamenii, într-o măsură, dar mai presus de toți, Dumnezeu. Și ce fel de răsplată vei primi? „Veți fi fii ai Celui Preaînalt”; Îl vei putea numi pe Dumnezeu: „Tată; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 6). Dacă nu azi, atunci mâine; și dacă nu mâine, atunci la sfârșitul a toate, înaintea tuturor îngerilor și oamenilor. Este răsplată mai mare la care putem nădăjdui, decât să ne chemăm fii ai Celui Preaînalt și să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru? Cel Unul Fiu, și Singurul, al Celui Preaînalt este Iisus Domnul, și numai El până acum L-a chemat pe Dumnezeu Tată al Său. Acum ni se promite și nouă aceeași cinste, așa rătăciți și păcătoși cum suntem. Ce este cinstea aceasta? Înseamnă că vom fi în veșnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), în slava în care este El, în bucuria fără sfârșit. Înseamnă că dragostea lui Dumnezeu ne însoțește mereu, în toate necazurile și durerile acestei vieți, înseamnă că totul e întors și îndreptat spre binele nostru din urmă. Nu vom rămânea în mormânt, vom învia. Vom învia așa cum a înviat Hristos. Pentru puțină vreme suntem aici pe pământ, în insula morții. În casa Cerescului nostru Tată ne așteaptă slavă și cinste. Cum e când un biet orfan e înfiat de un rege? Trebuie oare să mai pomenești ce bunuri îl așteaptă? „Orfanul acesta a fost înfiat de rege”; atât să spui, și toată lumea știe ce înseamnă. Noi însă nu suntem înfiați de oameni, ci de Dumnezeu, pentru că vom fi fii ai Celui Preaînalt, al Căruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fără de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne înfiază pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Născut Fiul Lui, cum spune apostolul: „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primește ca frați ai Săi, de aceea și Dumnezeu Tatăl ne primește ca fii.

    Cu adevărat nu este niciun chip de a ne câștiga prin vreun merit numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de râs a crede că am putea, prin vreo faptă, fie ea și cea mai arzătoare iubire față de vrăjmași, să merităm și să plătim ceea ce Hristos a făgăduit celor ce-L urmează pe El cu credință. De-am da tot ce avem la săraci, de-am posti în fiecare zi, de-am sta noapte de noapte în rugăciune ca o candelă până la sfârșitul veacurilor, de ne-am despărți de trup în duhul nostru ca de o piatră rece, iar cu sufletul de-am ajunge cu totul nepătimitori și nesimțitori față de lume, de ne-am da să fim călcați în picioare de lumea întreagă și mâncați de fiarele cele mai crude- toate acestea n-ar fi decât o prea neînsemnată câtime a prețului pentru toate bunătățile, slava și bucuria pe care le aduce cu sine înfierea noastră de Dumnezeu. Nicio iubire de pe pământ și nicio milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu și locuitor al Cereștii Împărății. Iar dragostea lui Hristos săvârșește ceea ce omului îi este cu neputință. Nimeni să nu se laude că s-a mântuit prin multa lui iubire, că și-a deschis singur porțile Raiului!
    Oricât de grea, de uriașă ne-ar părea porunca iubirii aproapelui, e doar un mărunțiș pe care Dumnezeu ni-l cere ca să ne aducă mai aproape de El, la strălucita Lui curte împărătească. Nu ne cere să împlinim porunca spre a ne câștiga cu ea împărăția și înfierea, ci doar să dorim împărăția și înfierea mai presus de orice. Cere de la noi doar să-L credem și să-L ascultăm pe Mântuitorul Iisus. Cu ce a meritat Adam Raiul? Cu nimic. Raiul i-a fost dăruit de dragostea lui Dumnezeu. Prin ce a rămas Adam în Rai până la cădere? Prin ascultare, prin nimic altceva decât ascultare. Dar când el și soața lui au început să pună la îndoială porunca lui Dumnezeu, prin chiar îndoiala lor au încălcat porunca și au căzut în păcatul aducător de moarte al neascultării.

    În Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi același lucru pe care l-a cerut de la Adam și de la Eva în Rai: credință și ascultare. Credința că fiecare poruncă a Sa este spre mântuire și ascultare desăvârșită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat toate poruncile, în care se cuprinde și porunca iubirii vrăjmașilor, ca să avem încredere în cuvântul Lui și să-l ascultăm. De n-ar fi fost vreo poruncă a Sa bună și mântuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a știut dacă porunca a fost firească sau nefirească, posibilă sau imposibilă; pentru noi contează că ne-a dat această poruncă și trebuie să o împlinim, dacă vrem să ne fie bine. Așa cum bolnavul primește din mâna doctorului leacul- fie el amar sau dulce- cu credință și ascultare, așa și noi, cei slăbiți de păcat și întunecați la minte, suntem îndatorați a împlini cu credință și ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor și Mântuitorul vieții noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava și lauda, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


    Duminica Vindecării fiului lunatic
    Sfântul Nicolae Velimirovici

    De la începutul lumii și al veacurilor, toate neamurile pământu­lui au crezut într-o lume a duhurilor nevăzute. Dar, rătăcind în această credință, oamenii au văzut mai multă putere la duhurile rele decât la cele bune și, cu timpul, au ajuns să se închine duhuri­lor rele, să le ridice temple, să le aducă jertfe și rugăciuni și să aler­ge la ele pentru orice lucru. Cu timpul, multe neamuri au părăsit cu totul credința în duhurile bune; au rămas cu credința în duhurile rele, în depravații „zei”, cum le ziceau acestora. Lumea a ajuns să fie o întrecere între oameni și duhurile rele: care pe care. Duhurile îi chinuiau tot mai mult pe oameni, orbindu-i, căutând să le ștear­gă din minte orice gând la un Dumnezeu bun, orice înțelegere a puterii duhurilor bune.

    Și în vremea noastră este la fel: toate popoarele pământului cred în duhuri. Și, în principiu, au dreptate. Cei care tăgăduiesc lumea duhurilor o fac doar din pricină că privesc totul cu ochi trupesc, ochi cu care n-au cum să vadă. Dar lumea duhurilor n-ar fi lume a duhurilor dacă s-ar vedea cu ochi trupești. Orice om cu mintea în­treagă și cu inima neîmpietrită poate să simtă cu întreaga-i ființă, zi de zi și ceas de ceas, că nu suntem singuri în această lume, fără altă tovărășie decât cea a naturii mute, a pietrelor, a plantelor, a animalelor și a celorlalte creaturi și stihii, ci că sufletele noastre sunt în necontenită atingere cu lumea nevăzută, cu ființele care nu se văd. Greșeala este a îndepărta duhurile bune și a te închina du­hurilor rele, făcându-le pe acestea dumnezei. Când Mântuitorul a venit pe pământ, toate popoarele credeau, în chip virtual, în puterea răului, socotind că binele e slab. Puterile întunecate luaseră cu adevărat în stăpânire pământul, de vreme ce Hristos l-a numit pe căpetenia lor: prințul acestei lumi. Înaintașii evreilor atribuiau demonilor lucrările minunate ale lui Hristos! Domnul a venit în lume ca să dărâme și să smulgă din rădăcină credința oamenilor în rău; să semene în sufletele lor credința în bine, în atotputernicia binelui care nu poate fi schimbat, nici biruit. Hristos nu a tăgăduit, ci a întărit vechea, universala credință în duhuri. El însă a dezvăluit lumea duhovnicească așa cum este ea cu adevărat, și nu cum li s-a părut oamenilor sub înrâurirea viclea­nă a dracilor. Unul Dumnezeu, Cel bun, înțelept și atotputernic este stăpânul lumii nevăzute, ca și al celei văzute. Duhurile bune sunt îngerii și e greu să-i numeri pe îngeri! Duhurile bune, îngerii, au nemăsurat mai multă putere decât duhurile rele. Și, de fapt, du­hurile rele n-au nicio putere dacă nu le îngăduie Dumnezeu Atotvăzătorul să aibă. Dar și duhurile rele sunt foarte multe, într-un singur om îndrăcit din ținutul Gadara, pe care l-a tămăduit Dom­nul, sălășluia o întreagă legiune – câteva mii de duhuri rele. În zi­lele acelea duhurile rele înșelau oameni și popoare, după cum și astăzi înșeală pe mulți păcătoși care îi cred atotputernici; care îi cred pe ei a fi singurii dumnezei, care cred că pe lângă ei nu mai e nimeni, care cred că duhuri bune nici nu există. Dar oriunde apă­rea Mântuitorul, demonii fugeau de El, îngroziți. Recunoșteau în El stăpânirea și judecata care poate să-i osândească și să-i alunge din această lume și să-i arunce în prăpastia iadului. Duhurile rele se vântură prin lume fiindcă le dă voie Dumnezeu; se reped la oa­meni ca muștele asupra stârvului, socotind că lumea e pentru ei un fel de masă întinsă. Când, deodată, le apare înainte Iisus Hristos Domnul, iar ei tremură de groază și strigă: Ai venit ca să ne chinuiești? (Matei 8, 29). Nimeni nu-i mai chinuit decât chinuitorul în­suși. Duhurile rele au chinuit pe oameni atâtea mii de ani, găsindu-și mulțumire în chinurile pricinuite. Dar când L-au văzut pe Hristos, au tremurat în fața Celui ce le e lor chin și au fost gata să iasă din oameni și să intre în porci, sau în orice altă jivină, numai să nu fie goniți de tot din lumea aceasta. Dar din lumea aceasta Hristos n-avea de gând să-i scoată cu totul. Lumea aceasta e lumea unor puteri amestecate. Lumea aceasta e un câmp de luptă, unde oamenii trebuie să se hotărască de bunăvoie, știind ce fac: să-L urmeze pe Hristos, Biruitorul, sau să urmeze pe necurații diavoli, cei înfrânți. Hristos, iubitorul de oameni, a venit ca să arate puterea binelui asupra răului și să adeverească credința în bine, numai în bine. Evanghelia de astăzi înfățișează un exemplu, numai unul, din al­tele nenumărate, al felului în care Domnul a dezvăluit puterea bine­lui asupra răului, adeverind credința în bine ca fiind atotputernică.

    S-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, și zicând: Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Istoria aceasta este povestită de încă doi Evangheliști: Marcu (9, 17-29) și Luca (9, 37-42). Aceștia mai adaugă câte ceva despre boala băiatului. Era singurul fiu al tatălui său și avea duh mut. Și, când îl apucă, face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Săgețile duhului rău ținteau în trei părți deoda­tă: în om, în zidirea lui Dumnezeu toată, și în Dumnezeu însuși. Băiatul era „lunatic”. Dar cum ar putea luna să se facă vinovată de boala unui om? Dacă aduce nebunie asupra unui om, de ce asupra aceluia și nu asupra tuturor celorlalți? Răul nu zace în lună, ci în duhul cel rău, duhul viclean care-l înșeală pe om ascunzându-se: dă vina pe lună, ca să nu fie vădit el. Caută în felul acesta să-i stre­coare omului gândul că zidirea lui Dumnezeu e rea, că răul îi vine lui de la natură și nu de la duhurile cele căzute. Și de aceea le apu­că pe victime la fazele lunii, ca să zică lumea: „Vezi, de unde vine răul: de la lună!” Și, pentru că luna a făcut-o Dumnezeu, urmează de aici că răul de la Dumnezeu vine. Așa ajung oamenii înșelați de acești monștri prea cruzi și vicleni. Când, de fapt, tot ce a făcut Dumnezeu este bun; toată zidirea lui Dumnezeu e în slujba omului, ca să-i fie spre folos, nu spre pagu­bă. Chiar și atunci când se pricinuiește vreun neajuns trupului, acest lucru ajută sufletului, îmbogățindu-l și înseninându-l. Ale Ta­le sunt cerurile și al Tău este pământul; lumea și plinirea ei Tu le-ai înte­meiat (Psalm 88, 12). Toate acestea mâna Mea le-a făcut… zice Domnul (Isaia 66, 2). Așadar, totul fiind de la Dumnezeu, urmează că totul este bun. Fântâna scoate din ceea ce are într-însa, nu din ce nu are. În Dumnezeu nu este rău; cum ar veni ceva rău de la Izvorul binelui? Mulți oameni neștiutori zic că orice suferință este un rău. De fapt, nu orice suferință este rea; este suferință care vine din lucra­rea răului, după cum este suferință tămăduitoare de rău, rău fiind doar duhul rău care sălășluiește în omul nebun sau apucat. Durerea și nenorocirile care s-au abătut asupra multor regi din Israel care au făcut ce este rău înaintea Domnului, nu erau decât lucra­rea și urmarea păcatelor lor. Dar durerea și nenorocirile pe care le îngăduie Domnul asupra celor drepți nu sunt lucrare a răului, ci un leac, bun și pentru ei, și pentru cei din jurul lor, care înțeleg că sufe­rința e trimisă de Dumnezeu spre bine. Așadar, suferința care vine atunci când lovesc duhurile rele, sau care este urmarea păcatului, este rea. Dar suferința pe care o îngăduie Dumnezeu asupra omu­lui ca să-l curețe cu totul de păcat, durerea care îl smulge din mâna diavolului și-l aduce aproape de Dumnezeu – această suferință curățitoare nu e nici de la cel rău și nici nu este în sine rea, ci este lăsată de Dumnezeu spre binele omului. Bine-mi este mie că m-ai smerit, ca să învăț îndreptările Tale (Psalm 118, 71), zice înțeleptul rege David. Diavolul e rău, iar calea lui este păcatul. Afară de dia­vol și de păcat nu există alt rău. Duhul rău este răspunzător de su­ferințele și chinurile acestui băiat, iar nu luna. Dacă Dumnezeu, iu­bitorul de oameni, nu ar pune frâu duhurilor rele, apărându-i de ele pe oameni, fie nemijlocit, fie prin mijlocirea îngerilor Săi, într-o clipă duhurile rele ar zdrobi întreg neamul omenesc, și cu trupul, și cu sufletul, cum prăpădesc lăcustele semințele câmpului.

    Și l-am adus la ucenicii tăi și n-au putut să-l vindece, spune tatăl bă­iatului către Domnul. Trei dintre ucenici nu fuseseră acolo: Petru, Iacov și Ioan, cei care urcaseră pe muntele Tabor cu Domnul la Schimbarea la Față și coborâseră împreună cu El, găsind la poalele muntelui o mulțime strânsă în jurul apostolilor și al copilului bol­nav. Pentru că nu-L găsise pe Hristos, îndureratul părinte îl aduse­se pe fiul său la ucenici, însă aceștia nu fuseseră în stare să-l ajute. Nu fuseseră în stare, mai întâi, pentru că le lipsea credința, apoi pentru că și tatălui îi lipsea credința și, în sfârșit, pentru că credința lipsea cu totul între cărturarii acolo de față. Pentru că se spune că, pe lângă ucenici, erau acolo și cărturari, care se sfădeau între dânșii (Marcu 9,16). Credința cea slabă a tatălui se vede din spusele Mântuitorului. Acest tată nu zice ca leprosul: Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești (Matei 8, 2). Acolo vorbea un om cu credință tare. Nici ca mai marele sinagogii, Iair, care L-a chemat pe Hristos s-o învieze pe fiica lui: Pune mâna Ta peste ea și va fi vie (Matei 9, 18). Și acolo vorbea un om cu credință tare. Și mai puțin vorbește ca sutașul din Capernaum, a cărui slugă era bolnavă: Spune numai un cu­vânt și se va tămădui sluga mea (Matei 8, 8). Aici vorbește o mare, o foarte mare credință! Iar cel cu credința cea mai mare nu spune ni­mic, ci doar se apropie de Hristos și se apucă de marginea hainei Lui, cum a făcut femeia cu scurgere de sânge și cum au făcut atâția și atâția alții. Tatăl băiatului nu spune însă nimic de felul acesta, ci doar: De poți ceva, ajută-ne (Marcu 9, 22). De poți ceva! Biet om! Puțin trebuie să fi știut el despre Hristos, ca să spună una ca asta Celui ce poate orice. Puținătatea credinței lui a slăbit și puterea apostolilor de a face ceva pentru el, iar poate că aici și-au avut par­tea lor și calomniile răspândite de cărturari pe seama lui Hristos și a ucenicilor Lui. De poți ceva. Ce credință slabă, ce licărire mică, mai-mai să se stingă!

    O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Domnul îi mustră pe toți; pe toți necredincioșii și puțin credincioșii din Israel, și pe toți cei pe care îi avea dinainte: tatăl băiatului bolnav, ucenicii și, mai cu seamă, cărturarii. O, neam necredincios! Neam supus răului, diavolului, neam credincios pute­rii răului, neam înrobit răului, neam potrivnic binelui și potrivnic și lui Dumnezeu; neam cu nimica toată de credință în bine sau cu to­tul lipsit de aceasta, neam răzvrătit, care pururea fugi de ce-i bun! Și Domnul a adăugat cuvântul: îndărătnic, ca să arate de unde vine necredința- din corupție, din păcat. Necredința nu-i decât o ur­mare; cauza este păcatul. Necredința e tovărășie cu diavolul, dar calea care duce la această însoțire este păcatul- stricăciunea. Stri­căciunea este starea căderii de la Dumnezeu, iar necredința este în­tunericul, neputința și grozăvia în care se cufundă omul când cade de la Dumnezeu, însă vedeți cu câtă gingășie, cu ce grijă vorbește de fapt Domnul! El nu rostește niciun nume, vorbește în general. Nu să-i judece pe oameni vrea El, ci să-i trezească. Nu să umilească și să umple de ocară pe câte unul, ci să-i deștepte pe toți, să-i ajute să se înalțe deasupra lor înșile. Ce învățătură mare pentru vremu­rile noastre, pentru generația noastră cea repede ofensatoare și trăncănitoare! Dacă măcar și-ar ține oamenii gura, dacă ar înceta să se insulte unii pe alții, jumătate din răul de pe lume ar dispărea, jumătate din duhurile rele ar ieși afară dintre dânșii. Ascultați cu câtă înțelepciune vorbește marele Apostol Iacov, luând învățătură de la învățătorul său: Toți greșim în multe chipuri; dar dacă nu greșeș­te cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să se înfrâneze în întregime. Dacă, dar, noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi și trupul lor întreg (Iacov 3,2-3). Ce înseamnă cuvân­tul lui Hristos: Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Închipuiți-vă un om de viță nobilă, cu creștere aleasă, aruncat prin­tre sălbatici să viețuiască mai departe împreună cu ei. Sau un mare rege lăsându-și tronul și ducându-se într-un sălaș de vagabonzi murdari, nu numai ca să rămână printre ei cercetându-le felul de viață, dar și ca să-i învețe să gândească, să simtă și să se poarte ca niște regi măreți, cu suflet ales. După câteva zile, orice rege de pe pământ o să strige: „Cât am să mai fiu cu voi?” Oare nu i-ar ajunge atâta murdărie, atâta prostie, atâta duhoare și sălbăticie adunate în aceste numai câteva zile? Dar Domnul Hristos, Regele regilor, a rostit aceste cuvinte abia după treizeci și trei de ani de viețuire printre oameni, printre făpturi aflate cu mult mai departe de El decât sunt cei mai sălbatici oameni față de omul cel mai civi­lizat și mai nobil care se poate închipui, mult mai departe decât sunt cei mai slinoși derbedei față de cei mai slăviți regi ai pămân­tului. Se vede că El nu măsura timpul în ani, ci în minuni și lucrări săvârșite înaintea a mii și mii de martori, și în învățătura semănată și răspândită în mii și mii de suflete. După atâtea lucrări și minuni, și după atâtea învățături și pilde care ar fi putut să umple sorocul a o mie de ani, așa cum sarea își dă gustul ei la o mie de generații de oameni, a văzut deodată că ucenicii Lui nu puteau să vindece nici măcar un copil bolnav, să scoată nici măcar un singur duh rău dintr-un singur om, ei, cărora le arătase prin fapte și cuvânt cum se scot afară legiuni întregi! Și încă, aude pe oarecare păcătos puțin­tel la credință spunându-I: De poți ceva… ajută-ne! (Marcu 9, 22). După ce i-a mustrat pe cei de față pentru lipsa lor de credință, Domnul le-a poruncit să aducă la Sine pe băiat: Aduceți-l aici la Mine. Și a certat pe diavol și diavolul a ieșit numaidecât din băiat și acesta s-a vindecat într-o clipă. Aceasta este istoria după Matei. Ceilalți doi Evangheliști dau și amănunte despre cele petrecute înainte de tămăduirea copilului. Dintre acestea, trei sunt principa­le: mai întâi, că Hristos 1-a întrebat pe tată de câtă vreme suferă bă­iatul; al doilea, că pune credința drept condiție a vindecării; și, în sfârșit, că pe când copilul era adus înaintea lui Hristos, diavolul în­grozit, chinuit, înfricoșat, a fugit. Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? (Marcu 9, 21). Iisus 1-a întrebat pe tată. N-a întrebat pentru El, ci pentru cei ce se aflau acolo. Cum să nu fi știut Cel care vede toate, de câtă vreme e bolnav băiatul! Din pruncie, a răspuns părin­tele. Să afle toți, să cunoască toți ce fel de suferințe îngrozitoare vin de la duhurile rele și ce puternică e aripa lui Dumnezeu asupra omului, fără de care duhurile rele de mult, de mult de tot ar fi ni­micit cu totul trupul și sufletul acestui băiat! Și ce putere are Fiul lui Dumnezeu asupra și celui mai cumplit dintre demoni! Ai milă de noi, îi spune lui Hristos tatăl copilului. De noi, zice – nu numai de copil. Suferința copilului e și a tatălui, e a întregii case. Cu vin­decarea băiatului se despovărează multe suflete. Iisus îi spune: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede (Marcu 9, 23).

    După felul obișnuit în care lucrează Dumnezeu, aici Mântuito­rul a vrut să facă bine cât mai mult cu putință. Un bine era făcut copilului care se vindeca. Și de ce doar atât? De ce nu s-ar vindeca și tatăl de puținătatea credinței sale? Și de ce să nu se facă și un al treilea bine: să-Și arate cu strălucire puterea, încât oamenii să crea­dă în El? Și al patrulea: să osândească necredința, și îndărătnicia, și înclinarea oamenilor către rău, către demoni și către păcat? Și de ce nu un al cincilea, al șaselea, al șaptelea, tot binele pe care fapta bună îl atrage după sine? Pentru că o lucrare bună aduce după sine multe altele. Mai priviți o dată cu câtă înțelepciune amestecă Domnul aspri­mea cu blândețea. Când osândește necredința vorbește în general, ca să deștepte în toți credința, fără a umili pe nimeni. Acum însă, când se îndreaptă spre cineva anume care Îl roagă, nu vorbește cu asprime, ci cu grijă, cu blândețe: De poți crede. Blândețea lui Hristos dă rodul dorit; Cred, Doamne! Ajută necredinței mele (Marcu 9, 24), strigă tatăl plângând. Nimic nu topește gheața necredinței mai re­pede decât lacrimile, în clipa când acest om a plâns înaintea Dom­nului, el s-a căit de toată necredința lui de mai înainte și, înlăuntrul lui, în fața lui Dumnezeu, a izbucnit credința ca un val. Și el a rostit cuvintele care au rămas o solie tare pentru generații și generații de oameni: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele. Cuvintele: Ajută ne­credinței mele, arată că omul nu poate ajunge la credință fără aju­torul lui Dumnezeu. Poate ajunge la oarecare credință slabă, la cre­dința că există bine și există rău, sau mai bine zis la îndoiala asupra a ce este bine și a ce este rău. Însă calea de la ceva crezare la cre­dința cea adevărată e lungă, foarte lungă, și nu poate omul să o străbată fără să-1 țină Dumnezeu de mână. „Ajută-mă, O, Doamne, să cred în Tine! Ajută-mă să nu cred în rău! Ajută-mă să mă dez­leg cu totul de rău, și să mă unesc cu Tine!”

    Când 1-au adus pe băiat, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pământ și l-a zguduit. (Luca 9, 42). A fost ultimul lucru care i s-a în­găduit diavolului, ca să vadă toți ce spaimă, ce grozăvie aduce dia­volul asupra omului, și să se încredințeze cât de neputincioasă este făptura, cum nu ajunge nici puterea celui mai bun doctor din lume ca să scape o singură viață de sub atâta spaimă și grozăvie. Și pen­tru ca, văzând puterea diavolului față cu desăvârșita lor neputință, să cunoască oamenii măreția și dumnezeirea puterii Mântuitorului Iisus Hristos. Evanghelistul Marcu citează și cuvintele pe care le spune Domnul duhului rău: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! (Marcu 9, 25) „Îți poruncesc”, zice Domnul. El este izvorul a toată puterea și stăpânirea, nu trebuie să ceară din altă parte. Toate câte are Tatăl, ale Mele sunt (Ioan 16,15), a spus Domnul în altă împrejurare. Acum, după cum vedem, își adeverește cuvântul prin faptă. „De la Mine Însumi vorbesc; îți po­runcesc cu stăpânirea pe care o am, și te scot afară cu a Mea pute­re”. Să vadă toată lumea că El nu este un profet ca ceilalți care au lucrat oarecare fapte cu ajutorul lui Dumnezeu, ci Fiul lui Dumne­zeu, Acela pe care L-au vestit profeții și L-au așteptat mulțimile. Să ne oprim și asupra părții a doua a poruncii pe care i-a dat-o Hristos diavolului: să nu mai intri în el! Așadar Domnul nu-i po­runcește doar să iasă afară, ci nici să nu se mai întoarcă în băiatul care îndurase atâta, înseamnă că cineva, curățindu-se, poate atrage din nou asupra-i necurăția. Diavolul scos afară dintr-un om se poate întoarce. Și se întâmplă aceasta atunci când un păcătos care s-a căit și a fost iertat de Dumnezeu se întoarce iarăși la vechiul pă­cat. Atunci diavolul intră din nou în om. De aceea Domnul îi po­runcește diavolului nu numai să plece din băiat, ci și să nu se mai întoarcă într-însul; face aceasta pentru ca dumnezeiescul dar primit de copil să fie întreg și desăvârșit și pentru ca noi să înțelegem bine că nu trebuie cu niciun chip, odată ce am primit iertare de la Dumnezeu, să ne întoarcem la păcat cum se întoarce câinele la borâtură, primejduindu-ne de moarte pentru că i-am deschis du­hului cel rău ușa, ca să intre și să se înstăpânească în noi.

    După această mare minune a lui Hristos, toți au rămas uimiți de mărirea lui Dumnezeu, scrie dumnezeiescul Luca (9,43). O, de-ar ră­mânea uimirea aceasta neștearsă din sufletul omenesc, de s-ar înti­pări acolo o dată pentru totdeauna! De n-ar fi ca spuma ce se duce cu învolburarea apei! Dar Dumnezeu nu seamănă în zadar. Dacă sămânța cade în drum, sau pe piatră, sau între spini, pierdută este; dar cea care cade în pământ bun nu se pierde, ci va aduce însutită roadă.

    Când au rămas singuri – Hristos și ucenicii – aceștia L-au în­trebat: De ce noi n-am putut să-l scoatem ? Iar Iisus le-a spus: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea cre­dință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu vă va fi vouă cu neputință. Cauza neputinței e, prin urmare, necredința. Cu cât mai mare este cre­dința, cu atât și puterea; puțină este credința, puțină și puterea. Domnul le dăduse ucenicilor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință (Matei 10, 1). Iar ei au lucrat o vreme întru această putere. Dar, pe măsură ce li se împuțina credința – și acest lucru se întâmplă fie din frică lu­mească ori din mândrie – puterea lor scădea. Iată, Adam primise stăpânire asupra tuturor viețuitoarelor; dar el, prin neascultare, prin lăcomie și prin mândrie, s-a purtat cu ușurătate și a pierdut-o. Așa și apostolii, prin oarecare greșeală, pierduseră de la o vreme puterea și stăpânirea ce le fusese dată. Iar puterea pierdută nu se câștigă din nou decât numai prin credință, credință și iarăși credin­ță. De aceea Domnul, în această împrejurare, arată apăsat puterea credinței. Credința poate să mute munții din loc; nu există nimic față de care credința să fie neputincioasă. Grăuntele de muștar e foarte mic, dar mireasma lui pătrunde toată mâncarea din vas. (Chiril al Ierusalimului zice, în Cateheza a V-a: „După cum grăun­tele de muștar mic, dar tare în lucrare, semănat chiar pe un loc strâmt dă multe rădăcini și, crescând, se face adăpost păsărilor, tot așa credința lucrează în suflet fapte mari. Așadar credeți în El, ca să primiți de la El credința care lucrează mai presus de puterile omenești”). Dacă aveți credință cât un bob de muștar, nici munții nu vă vor sta în cale. Dar de ce atunci n-a mutat Domnul El însuși munții din loc? Pentru că nu era nevoie! El n-a făcut decât minuni ce le erau oa­menilor de folos spre mântuire. Și cu ce este mai mare minunea mutării munților, decât facerea apei vin, înmulțirea unei bucățele de pâine, scoaterea demonilor din om, vindecarea oricărei boli, umblarea pe apă, potolirea cu un cuvânt sau cu un gând a mării și a vânturilor turbate? Dar oare sunt munți mai mari, stânci mai as­pre, poveri mai grele pentru suflet decât grijile lumii, strânsorile lumii, lanțurile lumii? Cine este în stare să-și mute din suflet acest munte și să-1 arunce în mare, cu adevărat a mutat din loc cel mai mare, cel mai greu munte din lume.

    Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Postul și rugăciunea sunt cei doi stâlpi ai credinței. Sunt două flăcări vii care ard pe diavoli. Prin post se potolesc și se nimicesc patimile, mai ales desfrâul; prin rugăciune se potolesc și se nimi­cesc toate celelalte patimi ale sufletului, ale inimii și ale minții: gânduri rele, fapte rele, răzbunare, ură, invidie, răutate, mândrie, ambiție și toată cohorta acestora. Prin post, vasul sufletului și al trupului se spală de cuprinsurile necurate ale poftelor și viciilor lu­mești; prin rugăciune, harul Duhului Sfânt coboară în sufletul ast­fel golit, astfel limpezit – iar plinătatea credinței tocmai aceasta este: sălășluirea Duhului lui Dumnezeu în om. Biserica Ortodoxă a arătat întotdeauna postul drept un leac încercat, bun la toate pati­mile trupești, și drept o armă tare împotriva duhurilor rele. Cine disprețuiește și tăgăduiește postul, disprețuiește și tăgăduiește un așezământ limpede și hotărâtor al Domnului nostru Iisus Hristos, dat omului spre mântuire. Postul întărește și înmulțește rugăciu­nea; prin acestea două se adeverește credința – iar credința mută munți, scoate demoni și face cu putință ceea ce este cu neputință.

    Ultimele cuvinte ale lui Hristos din Evanghelia de astăzi par să nu aibă nicio legătură cu cele întâmplate. După marea minune a vindecării băiatului îndrăcit, pe când lumea e încă în uimire, Dom­nul începe deodată să le vorbească ucenicilor despre Patimile Sale: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Și ei s-au întristat foarte. De ce, după minunea aceasta, ca și după alte mari minuni, le vorbește Domnul ucenicilor de­spre Patima Sa? Pentru ca, atunci când va veni vremea acestora, inimile lor să nu se clatine. Și pentru ca prezicerea, venind după o uriașă minune, pusă împotriva nemaivăzutelor miracole săvârșite și a adulației mulțimilor, să se întipărească mai bine în inimile oa­menilor. Dar mai spune aceasta și drept învățătură, nu numai apostolilor, ci și nouă, pentru ca, săvârșind fapte bune, să nu ne aș­teptăm la răsplată din partea oamenilor, ci să fim pregătiți a primi tocmai atunci cele mai grele lovituri și umilințe, și tocmai de la aceia cărora le-am fost de mai mult ajutor. Domnul însă nu prezice doar Patima și moartea Sa, ci și învierea. La capătul a toate va fi învierea, biruința și slava în veci. Le spune lucruri ce par acum de necrezut, tocmai ca să le câștige cre­dința în cele viitoare, ca să-i învețe să creadă ce le spune. Omului îi trebuie credință doar cât un bob de muștar sau și mai puțin de-atât, ca să fie pregătit să întâmpine orice fel de durere în această lume, încredințat fiind că, la sfârșit, este învierea. Trebuie să ne ui­tăm la toată slava și lauda lumii ca la un lucru de nimic. După triumful pe care 1-ar putea oferi lumea, trebuie să ne pregătim de suferință. Trebuie să primim cu ascultare și supunere tot ceea ce ne trimite cerescul nostru Părinte. Nu trebuie niciodată să ne împlătoșăm cu ceea ce am făcut bun pentru oameni, pentru orașul sau sa­tul nostru, pentru neamul nostru, pentru țara noastră, și nici să ne răzvrătim când se abate asupra noastră durerea. Pentru că, dacă am făcut vreun bine celor din jur, cu ajutorul lui Dumnezeu am fă­cut. Cu adevărat, orice lucru bun Dumnezeu îl săvârșește, prin noi. Dumnezeu are așadar tot dreptul să ne trimită după măririle lu­mești suferință, după laudă umilință, după bogății sărăcie, după cinste dispreț, după sănătate boală, după tovărășia prietenilor sin­gurătate. De ce ne trimite toate acestea, Dumnezeu știe, e spre binele nostru. Mai întâi, ca să învățăm a căuta ceea ce are preț în veșnicie, iar nu a ne lăsa târâți la moarte de strălucirea mincinoasă, trecătoare, a lumii acesteia; apoi, ca să nu ne luăm de la oameni plata, și de la lume, nemaiavând ce aștepta în viața viitoare. Fie să nu ni se spună la poarta cereștii împărății: „Duceți-vă de aici; v-ați luat plata voastră!” Pentru ca să nu se întâmple una ca aceasta, pentru ca să nu ne pierdem pentru totdeauna împreună cu lumea aceasta de la care ne-am primit glorie, laudă și cinstire, cu lumea aceasta care merge fără scăpare spre nimicire, pentru aceea Domnul nostru Iisus Hristos, singurul nostru prieten, ne învață ca, după cea mai mare glo­rie, laudă și cinste pe care ni le-ar putea da lumea, să fim gata a ne lua crucea. A Lui fie slava, cinstea și închinarea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

    EVANGHELIE Ev. Marcu 9, 17-32 (https://doxologia.ro/ev-marcu-9-17-32) (Vindecarea fiului lunatic); a Cuviosului: Ev. Matei 4, 25; 5, 1-12 (https://doxologia.ro/ev-matei-4-25-5-1-12) (Predica de pe munte - Fericirile)glas 4, voscr. 1

    Ev. Marcu 9, 17-32
    În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Și, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. Și l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! Și, răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post. Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.

    Ev. Matei 4, 25; 5, 1-12
    În vremea aceea mulțimi multe mergeau după Iisus, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan. Văzând mulțimile, Iisus S-a suit pe munte și, așezându-Se, ucenicii Lui au venit lângă Dânsul; iar El, deschizându-Și gura, Îi învăța zicând: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor. Fericiți veți fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.

    APOSTOL Ap. Evrei 6, 13-20 a Cuviosului (https://doxologia.ro/ap-evrei-6-13-20) Ap. Efeseni 5, 8-19 (https://doxologia.ro/ap-efeseni-5-8-19)(Predica de pe munte - Fericirile)glas 4, voscr. 1

    Ap. Evrei 6, 13-20
    Fraților, Dumnezeu, când a dat făgăduință lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine Însuși, zicând: «Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, și înmulțind te voi înmulți». Și așa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduința. Pentru că oamenii se jură pe cel mai mare și jurământul ca chezășie este sfârșitul oricărei neînțelegeri. În aceasta, Dumnezeu voind să arate și mai mult, moștenitorilor făgăduinței, nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul ca, prin două fapte nestrămutate – făgăduința și jurământul – în care e cu neputință ca Dumnezeu să fi mințit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem puternic îndemn ca să ținem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.

    Ap. Efeseni 5, 8-19

    Fraților, altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr, încercând ce este bineplăcut Domnului. Și nu fiți părtași la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiți-le pe față. Pentru că, cele ce se fac întru ascuns de ei, rușine este a le și grăi. Iar tot ce este pe față se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea, zice: «Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos». Deci, luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele sunt rele. Drept aceea, nu fiți fără de minte, ci înțelegeți care este voia Domnului. Și nu vă îmbătați de vin, în care este pierzare, ci vă umpleți de Duhul. Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre.

    Rugăciune pentru citirea cu folos a Sfintei Scripturi

    Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni Doamne, lumina cea neînserată a cunoștinței dumnezeirii Tale și deschide ochii cugetului nostru spre cunoașterea evanghelicelor Tale propovăduiri; pune întru noi și frica de fericitele Tale porunci, ca poftele trupești cu totul călcându-le, viață duhovnicească să petrecem, toate cele ce sunt spre plăcerea Ta cugetându-le și făcându-le. Că Tu ești luminarea și sfințirea și mântuirea sufletelor noastre și Ție slavă înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
  1. Statul Paralel se clatină din temelii: Florian Coldea și Dumitru Dumbravă audiați 14 ore la DNA. Fostul șef SRI ar fi primit șpagă sute de mii de euro ca să aranjeze un dosar deschis de prietena lui, Laura Kovesi, la EPPO. ACTUALIZARE: CONTROL JUDICIAR

  2. Petiție inițiată de doi tineri juriști basarabeni din Chișinău către autorități privind Tratatul pandemic OMS: “Cum putem accepta puterea unei astfel de organizații criminale? Oficialii care promovează interesele OMS sunt trădători de stat”

  3. EMANUIL GOJDU ȘI-A CONCEPUT FUNDAȚIA PE O PERIOADĂ DE 200 DE ANI. Ce prevedea pentru perioada 2021-2071

  4. Dar cine este Klaus Schwab, noul consort al ONU?

  5. Un pacient afectat de un malpraxis grav a câștigat procesul împotriva Institutului "Marius Nasta" DUPĂ 9 ANI! A rămas fără plămân după ce a fost operat de cancer, deși avea TBC. Medicul care a efectuat operația a scăpat nevinovat

  6. Un obstetrician-ginecolog dezvăluie cifre alarmante privind numărul de avorturi spontane. “Rata avorturilor spontane a fost de 80% în studiile Pfizer. Ei știau asta.” Și în România se înregistrează o situație mai puțin obișnuită

  7. Denunțătorul lui Florian Coldea, acuzații explozive: “Am depus peste 20 de înregistrări la DNA. Mi-au spus că o să-mi explodeze o bombă în față, că ei conduc România, că nu-mi dau seama cu cine mă pun”

  8. Referate extrem de interesante la Simpozionul de azi de la Mănăstirea Sâmbăta PROTEJAREA VIEȚII ȘI SĂNĂTĂȚII, O PRIORITATE A FEDERAȚIEI PRO VITA

  9. Soluția Casei Regale pentru unirea imediată a Basarabiei cu România

  10. Ecaterina Andronescu, sabotată la alegerile de la Academia Oamenilor de Știință din România: ar fi întârziat 5 minute cu depunerea candidaturii. Controversata Doina Banciu vrea să ajungă șefa AOSR, manevrată din umbră de actualul președinte, Adrian Badea

Ultima oră

01:00

Referate extrem de interesante la Simpozionul de azi de la Mănăstirea Sâmbăta PROTEJAREA VIEȚII ȘI SĂNĂTĂȚII, O PRIORITATE A FEDERAȚIEI PRO VITA

00:10

24 mai: Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat aflat cu moaște sfinte în România, dăruite de însuși Ștefan cel Mare și Sfânt Mănăstirii Neamț - cea mai veche inscripție păstrată de la Atletul lui Hristos. FOTO

23:00

EMANUIL GOJDU ȘI-A CONCEPUT FUNDAȚIA PE O PERIOADĂ DE 200 DE ANI. Ce prevedea pentru perioada 2021-2071

22:32

Petiție inițiată de doi tineri juriști basarabeni din Chișinău către autorități privind Tratatul pandemic OMS: “Cum putem accepta puterea unei astfel de organizații criminale? Oficialii care promovează interesele OMS sunt trădători de stat”

21:20

SFINȚII EROI ANTICOMUNIȘTI - PR. AMFILOHIE BRÂNZĂ ȘI MAICA STAREȚĂ JUSTINA BUJOR ÎNTR-O CONFERINȚĂ ASCOR LA BRAȘOV, VINERI, 24 MAI, ORELE 18.30

21:01

Sorin Gheorghe Suciu: Lancrăm - Sebeș, impresii la cald

20:33

Un pacient afectat de un malpraxis grav a câștigat procesul împotriva Institutului "Marius Nasta" DUPĂ 9 ANI! A rămas fără plămân după ce a fost operat de cancer, deși avea TBC. Medicul care a efectuat operația a scăpat nevinovat

20:00

Ecaterina Andronescu, sabotată la alegerile de la Academia Oamenilor de Știință din România: ar fi întârziat 5 minute cu depunerea candidaturii. Controversata Doina Banciu vrea să ajungă șefa AOSR, manevrată din umbră de actualul președinte, Adrian Badea

19:20

Un obstetrician-ginecolog dezvăluie cifre alarmante privind numărul de avorturi spontane. “Rata avorturilor spontane a fost de 80% în studiile Pfizer. Ei știau asta.” Și în România se înregistrează o situație mai puțin obișnuită

18:30

A început conferința și lansarea numărului din mai al Revistei Familia Ortodoxă, la Librăria Sophia - “Bărbatul și tatăl în epoca postidentitară”, unde sunt invitați Pr. Constantin Trăistaru și psihologul Irina Petrea-Sullivan – VIDEO LIVE

17:46

Denunțătorul lui Florian Coldea, acuzații explozive: “Am depus peste 20 de înregistrări la DNA. Mi-au spus că o să-mi explodeze o bombă în față, că ei conduc România, că nu-mi dau seama cu cine mă pun”

17:10

Istoria Neamului ale Țasta de la Vădastra, județul Olt, fost Romanați (I): "Să nu uitați, nepoții mei!"

17:07

În plin scandal privind cererea de arestare a lui Netanyahu și recunoașterea Palestinei, Israelul intră puternic și ucide zeci de palestinieni: atac dur în ultimele ore - VIDEO

15:50

NOVA TV: Atenție la afacerile UDMR în județul Harghita!

14:45

Candidaturile de la București ale PNȚ Maniu - Mihalache, blocate și azi, timp de 23 de zile. Declarația lui Valerian Stan